E-Antropolog

Critica antropologiei culturale: naşterea antropologiei urbane?

20 decembrie 2010 Adrian Majuru Antropologie urbana

Istoria antropologiei în România, arată o direcţie clară spre cultură şi culturalism. Antropologia romanească este o antropologie culturală. Naşterea sa este legată de emergenţa „statului naţiune” modern. Acest actor politic avea şi are nevoie oriunde de un capital cultural comun şi de coerenta. De unde rezultă un proces de « inventare a tradiţiilor », referindu-ne la E. Hobsbawm & T. Ranger. Producţia unui capital cultural, era şi mai importantă în cazul Romaniei, dată fiind poziţia sa istorică la marginea imperiilor. Această relaţie organică între naşterea statului-naţiune şi antropologie explică orientarea sa folclorică. Totuşi, această istorie nu pare de a fi azi nici asumată, nici clar realizată. Un culturalism slab din punct de vedere epistemic sau chiar anacronic rămîne dominant. Principala continuitate se vede bine în modul în care antropologii culturali de azi continuă să creeze identităţi împietrite în timp, pe cînd criza ne-a arătat că totul este în mişcare. Crizele, cum spunea G. Balandier[1], au această proprietate de a arăta cum societăţile chiar şi cele care par foarte stabile sunt de fapt dinamice şi întotdeauna în mişcare. Intr-o optică teoretica, vedem încă azi o mitologie a ţăranului răspândită şi întreţinută tocmai de muzee, antropologi culturali, etnologi, etnografi etc. Deci există un conservatorism disciplinar, o alteritate internă falsă, necesară pentru legitimarea etiletelor culturale, în care masele populare joacă rolul a actorului colectiv idiot. De aici sînt reînviate binoamele conceptuale pe care se sprijină o viziune maniheană artificială a socialului: tradiţie/modernitate, arhaic/modern, dezvoltat/nedezvoltat… Acest proiect de antropologie urbană presupune depăşirea acestui impas conceptual.

Puţini oameni ştiu ce au constatat o parte din sociologii ruralului sub comunism. In primul rînd, din cauza că puterea de atunci împiedica studierea « contradicţiilor » sociale. In al doilea rînd, din cauza exploatării a unui anticomunism metafizic, azi, care se opune cunoaşterii comunismului. Studierea satelor, a făcut vizibile efectele urbanizării. Reamintim că scopul urbanizării era de a crea pe de o parte un proletariat urban şi pe de alta un ansamblu de competenţe în măsură să asigure dezvoltarea industrială. Din acest proces violent, trebuia să rezulte un „megapolis” având Bucureştiul, centru civic şi casa poporului drept centru puteri. Or, crearea acestei societăţi urbanizate a dezvoltat considerabil reţele sociale, economice, de rudenie între orase şi sate. Dar aceste rezultate au fost ascunse pentru că erau în discordanţă cu frazeologia versatilă a institutelor politice. Pe plan cultural, mobilizarea identitară şi naţionalistă impuse de regimul politic a început în anii 1970. Atunci au apărut nişte întreprinzători culturali care au devenit cu timpul indispensabili pentru perenitatea regimului (Pavalescu). Această tentativă de naţionalizare a comunismului arată cît de problematică a fost legitimitarea regimului. Reinjectarea folclorismului din partea puterii, arată o contradicţie flagrantă între proiectului „noii societăţi” bazat pe eradicarea fostei societăţi „burgheze” şi naţionalismul tradiţionalist de altă parte.

Acest exemplu, poate arăta sumar toate direcţiile de cercetare pe care le oferă la antropologia urbană. Adăugăm că antropologia urbană nu este numai antropologia oraşului. Nu doar oraşele sunt modificate sub influenţa urbanizării ci şi teritorii mai îndepărtate. Cea mai mare problemă care ne aşteaptă este de a defini mai bine perspectiva şi obiectele noastre de cercetare, reflexiv şi metodologic vorbind, altfel riscăm naşterea unei antropologii caricaturale sau a unei antropologii anedoctice fără ambiţie. Din partea mea, aş vrea să reamintesc doua principii axiomatice suplementare.

Marcel Mauss, unu dintre fondatorii antropologiei sociale, sublinia că studierea societăţilor implică un efort de „totalizare”. Remarca aceasta se aplică cît se poate de bine în cazul darului şi contra darului, Kula şi potlasch. Kula şi potlasch fac referinţă la ceremonia şi la sistemul de schimb de daruri între şefii unor grupări din nordul Americii (potlatsch) şi insulele Pacificului (Kula). In aceasta logică, cel care putea să dăruiesacă cel mai mult, adică cel care incheia schîmbul, contra-darul însemnând să dai înapoi mai mult decît miza initială, umilea ceilalţi şefi şi stabiliza poziţia ierahică de şef al şefilor.

Ce voia să spună M. Mauss cu acest concept de „totalizare”? Simplu, că studierea unei societăţi, unui grup social, sau a unui obiect de cercetare înseamnă pe de o parte să analizăm condiţiile sale de autonomizare şi, pe de altă parte, să retrasăm toate realităţile sociale. In cazul darului, vedem cum ceea ce pare a fi un schimb de bunuri implică de fapt onoare, binefacere, concurenţa, credinţe religoase şi aşa mai departe. Bineînţeles, regula (totalizare) nu poate fi îndeplinită complet niciodată, dar trebuie să tindem s-o respectăm.

Ca să revenim la culturalim, putem să amintim ideea unui alt fondator al antropologiei, E. Evans-Pritchard, aceea că nu există cultură decît într-o societate şi, adăugăm noi, nu există fără oameni. Altfel spus, cultura este situată în spaţiu şi în timp. Tocmai, E. Evans-Pritchard în celebra sa carte: Social Anthropology, demonstrează cît se poate de clar că antropologia constă în a sistematiza mai multe abstracţii (sistemul de rudenie, sistemul vârstelor, sistemul religios, sistemul economic etc.). Analiza finală, în optica sa, trebuia să fie un sistem al sistemelor ca în cazul darului. Deci o analiza corectă a modului de funcţionare a unei societăţi constă în a arăta modul în care diferite dimensiuni specifice se articulează (economică, socială, politică, religioasă etc.)

Aş vrea să fac un ultim comentariu, şi aş ruga lectorul să îmi acorde clemenţa sa pentru caracterul lapidar al acestei reflecţii, stilul fiind justificat de tinereţea şi prospeţimea proiectului. Istoric vorbind, antropologia culturală şi cea socială se diferenţiază între Franţa şi Marea Britanie (lăsam de-o parte în mod voluntar antropologia Americii de Nord), cele două mari imperii coloniale unde s-a dezvoltat această ştiinţă socială (scoatem din discuţie şi antropologia endotică). Antropologia franceză s-a dezvoltat în cadrul Musée de l’Homme (De l’Estoile, 2007). Inţelegem mai bine, în aceste condiţii, de ce antropologia franceză, care era bazată pe o instituţie de conservare a patrimoniului cultural, îşi revendica statutul de „antropologie de urgenţă” justificat de înregistrarea societăţilor aflate pe cale de dispariţie. De aici decurge eroarea teoretică principală a structuralismului Levi-Strauss : societăţiile au fost scose din cadrul în care evoluaseră, adică din procesul de colonizare şi de decolonizare. Din contră, antropologia socială britanică a considerat că societăţile colonizate merită şi trebuie să fie studiate îndeaproape, ca un mare experiment social şi istoric inedit. Evident, statele coloniale erau interesate profund de o astfel de abordare în cercetare : controlul asupra colonizaţilor. Crearea statului, emergenţa maselor proletariale în mine şi apoi în industrie în general, interacţiunea între sat şi oraş, construcţia oraşelor şi urbanizare, transformarea relaţiilor de rudenie, rolul conflictelor, au fost tematici abordate de Rhodes and Livingston Institute, ulterior repatriat în Manchester, unde au format cunoscuta Scoală de la Manchester sau Scoala britanică de antropologie a schimbărilor sociale.

Antropologia urbană ar putea fi asemănată cu această şcoală veche. De fapt, nu suntem atît de liberi, pe cît am putea crede, în privinţa asta. Criza economică a datoriei private care o trăim azi ne arată cît de: dezinformaţi, ideologizaţi şi dezarmaţi am fost. Ea pare să se transforme într-o formă tranzitorie a capitalismului. Cînd instrumentele analitice nu generează nici o analiză, cînd mass-media şi elitele se dovedesc structural incompetente, „suficiente şi insuficiente” cum spunea P. Bourdieu, atunci ordinea societăţii este ilegitimă. Tocmai această criză ar trebui să ne îndrepte spre teren, spre arhive, etc. pentru a înţelege ce se întâmplă în societatea reală şi cum am ajuns unde suntem azi. Numai o gândire critică, va putea găsi instrumentele necesare înţelegerii realităţilor sociale, politice şi economice ale României la nivelul vieţii oamenilor şi a contradicţiilor ce le traversează.

Autor: Dr. Heemeryck Antoine

Asociaţia pentru Antropologie Urbană, Univ. Spiru Haret,

cercetător asociat UMR „Dezvoltare şi Societăţi”

Paris I-Panthéon-Sorbonne.

Bibliografie

Anderson B., 1983 : Imagined Communities : Reflections on the Origins and Spread of Nationalism. Verso, London.

Evans-Pritchard E., 1962 : Social Anthropology and Other Essays. The Free Press, New-York (lectures 1950).

Hobsbawm E., 1992 : Nations et nationalismes depuis 1780. Programme, mythe réalité. Gallimard, Paris.

Hobsbawm E. & Ranger T. (ed.), 1992 : The Invention of Traditions. Cambridge University Press.

Levi-Strauss C, 1958 : Anthropologie Structurale, plon, Paris.

L’Estoile (de) B., 2007 : Le goût des autres. De l’Exposition coloniale aux Arts premiers. Flammarion, Paris.

Mauss M., 2001 : Essai sur le don. PUF, Paris, (1923-1924).

Pavalescu A., 2009 : Le Conducator, le Parti et le Peuple : le discours nationaliste comme discours de légitimation dans la Roumanie de Ceausescu (1965-1989), Thèse de doctorat, Institut d’Études Politiques,

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign