E-Antropolog

CULTURĂ ŞI POLITICI CULTURALE ÎN VIAŢA ŞI OPERA ELENEI ACIU (1875-1955) (II)

29 decembrie 2010 Adrian Majuru Transilvania

(partea a doua)

Articol publicat de către Elena Aciu în ziarul „Gazeta de Duminecă”, nr. 33-34 din 15 august 1926:

Impresii din Braşov

6 iunie

De pe culmea Tâmpei, pentru prima dată privesc cel mai frumos, mai pitoresc, cel mai bogat mai industrial oraş al Ardealului, cu însămnat trecut cultural: Braşovul.

Cea mai încântătoare panoramă îmi desfătează privirea. Încunjurat de priveliştea plaiurilor bogate în frumuseţi naturale, în strălucirea nimbului de biruinţă – îmi răsare bătrânul Braşov, oraşul luptelor seculare pentru veşnicul ideal, care alături de Blaj în sufletul nostru devenise simbolul ideilor mântuitoare, din care s-au ridicat atâtea gândiri luminoase de unde au pornit miliarde de schintei şi-au aprins în sufletul Ardealului raze de lumină şi de strălucire, au alimentat focul sfânt, dorul de libertate şi ne-au pregătit sufleteşte Unirea.

Cu pioase sentimente privesc la poalele Tâmpei spre Capela Cimiterului, în care este lăcaşul veşnic al Geniului Mare, din al cărui piept a izbucnit „Resunetul” ca o alarmă la luptă sfântă. Asupra lui veghează cu suflet împăcat un neam liber, fericit care şi-a croit soartea, la care se’nchină echoul glasurilor de admiraţie din toate colţurile lumei.

Răpită de frumuseţea naturei, puternice emoţii mă’nstăpânesc şi … ciudate sunt tainele sufletului … deodată … alte icoane-mi apar din lumea depărtată amintirilor, din vremuri apuse, din vremuri scumpe de sfânt elan, când nădejdi răsăreau din credinţe de străbuni, din basme legendare, din murmur de izvoare; când luminaţi Apostoli purtau prin falnice palate şi colibe umile gânduri mântuitoare, credinţă vie şi curente de dragoste din suflet la suflet.

O căldură dulce mă’nvălui şi cine ar fi ştiut să chipzuiască, cari accente au fost mai puternice, mai pronunţate; ale prezentului, sau ale trecutului … farmecul frumuseţilor pitoreşti, sau vraja amintirilor sfinte.

A fost demult … şi de ce-mi apar acum acele icoane, de ce-mi stăpâneşte gândul ce a fost, când tot ce este, e mai sublim, mai măreţ … şi atât de divin … că gândul nu are putere să-l cuprindă, graiul nu are forme să-l esprime. Dorul de foc, voinţa de flăcări, visul de veacuri iată-l trecut în realitate şi tu te’ntorci la lumea care-a fost, când speranţa cu lacrimi, visele cu suspine, dorul cu dureri se îmbinau. Braşovul, acest colţişor de raiu, azi este liber, este al Tău cu toate frumuseţile şi podoabele lui, – ce cauţi între flori spinii striviţi demult ?!

Au fost … şi acum apar … şi tu le strângi la suflet să nu le scapi, – cu durerea lor cu tot îţi sunt atât de scumpe acele icoane. A fost … şi nu-i poveste.

În satul resfirat la poalele munţilor Maramureşului duhovnicul ne propovăduia: „Omul toată privirea, tot cugetul trebuie să şi-l îndrepte spre cer”. E demult deatunci. Eram nişte surceluşe mici. Iar dascălul – iubitor Părinte – îl văd pururea … cum în ochii lui albaştri ca seninul cerului se aprindeau tainice schintei, cum îi radia faţa şi i se netezeau brazdele de pe fruntea-i trudită de greul zbucium, când ne tot spunea şi azi şi mâine: Îndreptă-ţi privirea, gândul şi sufletul tău şi toată căldura inimei tale în zarea depărtată preste culmile Carpaţilor: Acolo sunt fraţii noştri, nădejdea noastră, într’acolo râvneşte dragostea noastră.

Şi noi credeam: că dorinţele noastre cătră cer zboară pe aripioare de Îngeri şi prin răvaşe transmise de bunul Moş Crăciun; iar dragostea şi dorul nostru trimise fraţilor prin lună şi stele şi prin murmur de izvoare ajunge la ei. Ce scumpe iluzii! Ce dulce era crezul nostru atunci! Cum anii treceau, multe ne-a schimbat vremea în suflet, dar farmecul credinţei acestei misterioase telegrafii ne-a purtat gândul, tot mai mult ne-a întărit speranţa, până când umbrele nedumerirei ni se furişase cu şoaptele desnădejdei: dorurile-ţi sunt prea îndrăzneţe, prea înflăcărate, nu vor trece, le vor prinde … Cine? Fantezia aprinsă ne zugrăvise în conture tot mai sinistre înfricoşatul bălaur – spiritul duşman – care ni le opreşte. Însă bunul dascăl ne dete ca răspuns scumpe imagini de consolare: Da, acolo, la margine de Ţară, la graniţă … ele se opresc … dar ni se prind într-un focar … şi când sunt multe, multe … e mai mare puterea lor … se avântă şi trec culmile … la inimi de fraţi … să-i cheme mult şi fierbinte, să-i pornească pe cale, unde-i aşteaptă braţe dornice, inimi calde.

Acea imagină scumpă, acel acumulator de doruri sfinte, acel focar, de unde se ridicau şi treceau graniţa schintei din focul veşnic viu, era: Braşovul, oraşul viselor şi al nădejdilor, al bucuriilor şi al suferinţelor, – şi acum ne răsare ca strălucită icoană a biruinţei.

Senzaţiile scumpe îşi iau sborul evlaviei şi gândul se îndreaptă spre cer cu dorinţe calde: cuib vechiu, simbol drag al viselor noastre sfinte, cerul să-Ţi reverse din belşugul darurilor tot mai abundant, să devii tot mai înfloritor în frumuseţi artistice şi comori culturale, avutul să-Ţi sporească, să se ridice din sânul plaiurilor încântătoare caractere tot mai oţălite, piepturi tot mai tari, inimi tot mai calde. Icoana Ta rămasă nouă din vremuri străbune, să devină tot mai strălucită, tot mai slăvită.

……………………………………………………………………………………….

Stăpânită de vraja amitirilor, purtată de aceste gândiri, îmi îndrept paşii spre serpentina ce coboară spre oraş, cumpănind că din acel admirabil caleidoscop, care-mi desfătase privirea, care să-mi fie punctul de oprire. Pe toate nu le puteam lua, trebuia să aleg. O problemă din cele mai grele. Amintesc puţine din şirul lor: Pe dealul Romurilor ne apare Turnul Alb şi Turnul Negru ca sentinele din timpuri apuse şi din toate laturile se ridică alte turnuri impozante, cari vestesc izvoarele fabuloaselor averi: fabricele de renume mondial.

Din piaţa Libertăţii se ridică ca o uriaşă fantomă mohorâtă de vreme Biserica Neagră, clădită din 1385, cel mai impunător monument, cap de operă al architecturii gotice, cu grandioasa orgă renumită în întreg Ardealul. Apoi biserica sf. Nicolae cu bogată artă decorativă, iar cea mai veche este biserica sf. Bartolomeu din sec. 13-lea. Aproape aceeaşi vechime o are casa oraşului cu interesante antichităţi şi cu o prea frumoasă archivă. Cu nemărginit devotament privim falnicul palat al liceului „Andrei Şaguna” despre a cărui fundatori scrie I. Barac: „Ei sunt stâlpii cei tari ai fericirii poporului nostru. Ei sunt binecuvântaţi de sf. Biserică, de Patrie, de Neamul nostru şi de omenire şi vor fi pomeniţi cu laudă şi mărire sute de ani de cătră neamul nostru”.

Cu acelaş interes privim la cădirea lui Honterus cu prima tipografie, muzeu şi bibliotecă, cele mai grăitoare mărturii de marele rol din istoria şi din viaţa politică, culturală şi socială a acestui oraş.

Dar eu, de data aceasta la toate trebue să renunţ – fiindu-mi timpul măsurat; îmi grăbesc pasul în direcţia unde mă duce atracţia sufletului, – spre lăcaşurile unde pulsează viaţă, spirit naţional, în cari se desfăşoară o muncă creatoare de valori morale: şcolile de fete.

Aceste instituţiuni şi-au luat fiinţă în vremuri depărtate, în vremuri vitrege, din dragoste de neam şi limbă, din jertfe imense şi din inimile încălzite de sfinte idealuri ale femeilor române. Sfânte misiuni aveau: a forma, a scuti şi apăra, a îmbogăţi acele comori, complecsul cărora alcătuiesc puterea decizătoare a sorţii neamului nostru: cultura naţională. Nu este colţişor în Ardealul nostru mult încercat unde să nu se mărturisască de rezultatele de mare importanţă ale acestor instituţiuni susţinute şi conduse cu inimă şi înţălepciune, cu gând luminos de premenire naţională, cu generositate olimpiană, cu curaj de eroine. Aceste suflete mari şi-au înţăles menirea, au ştiut să-şi făurească mijloacele artei educatoare din bogăţia comorilor naţionale. Aceste institute îşi au şi atracţia lor actuală în conducerea model – demnă continuitate a trecutului merituos; aceeaşi muncă creatoare de valori morale, ca în trecut, când şi-au cunoscut chemarea de apostol, iar azi cu aceeaşi înţălepciune ştiu prinde necesităţile noilor vremuri şi înaintează cu avânt nobil pe calea progresului. Dau mici crâmpee din cele ce le-am prins cu vederea şi mi-au rămas în amintire după o scurtă şi grabnică vizitare.

Şcoala Normală froebeliană

La intrare … întâia impresie te frapează şi îndulceşte; o galerie de păpuşi se înşirau sub sticla unui dulap de lungimea păretelui; te opreau să le admiri şi … să alegi dacă poţi. Ele prezentau un veritabil tablou etnografic în diferite costume naţionale şi care de care îşi cere pretenţia să fie mai aleasă, mai preferită. Te ispiteau să le distingi cu feţe zîmbitoare şi ochi şireţi: Săliştence svelte cu mâneci largi, Oltence şi Muntence cu iile cusute cu armonia culorilor artei romane, Bucovinence în modeste şorţuri negre, Bănăţene cu feţe îmbujorate şi ochi de mărgele, Tulgheşence cu mărămi roşii legate cu discretă cochetărie, Maramureşene cu şorţuri înguste ţăsute’n flori, Vrâncence şi Vrânceni cu cojoc străbun, Pădurence cu zale lucitoare şi cingători late strânse în brâu, gata de horă, alături de voinici în caracteristice straie de sărbători, Mocănaşi cu căciuiţe într-o ureche îţi reamintesc idilica viaţă de la ţară. Te pune în uimire, cum se poate produce atâta artă din vată şi din petece de pânză, stofă, postav. Era gata espoziţia şi cu nerăbdare se aşteaptă ziua mare a târgului, care decide soarta lor; unele ajung în mâini gingaşe, cruţătoare şi devin alintate pe lungă viaţă; altele în mâini de copii zglobii, cari neastâmpăraţi să le cunoască taina compoziţiei, curând le distrug visurile ţăsute în liniştea coliviei sub sticla dulapului, unde îşi aşteaptă norocul cu fetele de măritat. Aceleaşi mâini măiestre s-au îngrijit şi de trusou. În alte dulapuri priveşti şi admiri cu suflet înviorat de varianţa şi conturele artistice: garnituri de dormitor, prânzitor, de bucătărie, de salon în forme moderne – de carton cu bogate decoruri – toate cu motive româneşti.

La alt loc urşi durdulii, iepuraşi albi stau gata de fugă de nu i-ar opri zăbrelele coliviei; pisicuţe alături de şoareci mărunţi – stau blânzi în cea mai bună armonie ca pildă vie multor suflete răsvrătitoare. Apoi mingi de toată mărimea şi culoarea, diferite obiecte şi desemne pentru scopul intuiţiei etc., etc.

În altă sală decorată cu ghirlande de flori şi verdeaţă chiar se aşteaptă comisia esaminatoare de a lua în seamă rezultatele muncii intelectuale, principii şi metode pentru ştiinţa educatoare, după cari înţălepciuni se vor forma suflete şi inimi mărunţele prin grădini de copii, unde se pune adevărata bază educaţiei naţionale. Elevele sunt introduse sistematic şi în gospodăria practică: fert, grădinărit, spălat, netezit, precum şi ordinea, curăţenia esemplară e susţinută de ele. O astfel de pregătire ne dă încredinţarea, că elevele eşite în viaţă îşi vor face cariera aducătoare de mari foloase, dar ne dă şi mângăierea, că în orice împrejurări le-ar pune soartea prin desteritatea câştigată în industria de manufacturi – păpuşi jucării – îşi pot crea o stare materială din cele mai frumoase. Toată dragostea şi recunoştinţa noastră, a mamelor şi a neamului i se cuvine distinsei directoare, d-nei Maria Popescu n. Bogdan şi întreg corpului prof. de sub înţeleapta-i conducere.

Şcoala profesională

De aşi avea pretenţia de a prezenta o icoană fidelă a şcoalei profesionale din Braşov în cadrele limitate ale unui raport de gazetă, ar fi greşală contra devotamentului ce-i datorăm pentru marea ei însămnătate din trecut, pentru munca devotată din prezent şi pentru rolul important, incontestabil din viitor. Cunosc convingerea multor distinşi factori ai pedagogiei moderne, cari susţin cu mult adevăr, că în viitorul Patriei aceste şcoli au şi vor avea rolul de frunte. Desvoltarea industriei casnice cu metode sistemizate, cu adevărată pricepere a practicităţii şi adânca pătrundere a gustului estetic înseamnă progresul naţional-material al Patriei. Despre marea importanţă a învăţământului profesional tot mai mult ne convingem, dacă vom trece în gândul nostru diferitele mărfuri ce să vând cu preţuri enorme, din material slab, lucrate superficial. Putem zice, că aceste şcoli desvoltă o muncă creatoare de renaştere şi închegare naţională.

Şcoala profesională din Braşov nu mai reclamă elogii, îi datorăm însă recunoştinţă şi devotament pentru munca rodnică. Rezultatele acestei munci sunt larg cunoscute din trecutul depărtat. Bunăstarea, mulţumirea, ordinea, organizarea înţăleaptă a gospodăriei multor cămine, li se datoreşte elevelor de odinioară a şcoalei de menaj resp(ectiv) şc(o)l(ii) prof(esionale) de sub conducerea cu înaltă pricepere a R(euniunii) F(emeilor) R(omâne). Azi în aceste şcoli elevele desfăşoară o activitate tot aşa de vie şi utilitară. Le-am găsit în muncă împărţite în grupuri după felul manufacturilor resp(ectiv) după clase. Unele la răsboiu potriveau armonios culorile motivelor româneşti. Am admirat în (mod) deosebit modelele complicate ale scoarţelor de diferite mărimi, a perdelelor, a şorţelor etc., precum şi desemnele modelelor combinate de eleve pentru brodărie albă şi cu artă decorativă de frumuseţă şi varietate cum rar se vede; iar broderiile, chiar şi cele mai complicate sunt esecutate cu precisiune şi în toate se învederează tendinţa de a realiza frumosul şi folositorul. Sala de croitorie, atât secţia lingeriilor, cât şi a rufăriilor prezintă o admirabilă varietate din tot ce moda de azi cere ales, practic, frumos. Compoziţiile de croi toate sunt precize, îngrijite. Ţin să relevez, că şcolile profesionale ar face mare serviciu gospodinelor harnice, dacă aceste planuri de croitorie le-ar scoate în reviste de croiu chiar cu colaborarea elevelor mai isteţe, în cari s-ar espune în felul decorurilor, din motivul, că eleganţa cu modestia combinate cu gust şi spirit de invenţie ne prezintă frumosul estetic, ceea ce prin alte croitorii rareori găsim.

În metoda instrucţiei se remarcă o gradaţiune vrednică de a se pune în pracsă şi în alte şcoli; pornesc de la uşor, dar prin combinaţii îi dau forme mult arătătoare, cari deşteaptă plăcere şi voie în micile începătoare. Chiar şi în lucrurile primitive aflăm ceva nou, invenţie proprie, ce le dă atracţie.

Ce mi-a legat mai mult atenţiunea era o atât de învederată plăcere şi dragoste de muncă, care îţi făcea impresia, că aceste copile îşi varsă chiar entuziasmul tineresc în munca lor, ce se datoreşte conducerii cu suflet şi căldură. Elevele, cari termină această şcoală pleacă nu numai cu distinse calităţi de bune gospodine, dar cu deplină desteritate în arta industriei casnice, cu care în orice împrejurări îşi poate crea esistenţa. Ele vor şti străbate cu sigură independenţă şi uşurătate căile carierei, cât şi a vieţii prevăzute fiind cu preţioasă merinde prin creşterea îngrijită moral-religioasă; învăţăturile lui Cristos pătrunse de iubire, bunătate şi adevăr indică cea mai frumoasă directivă pentru viaţă.

Despre creşterea intelectuală mai strălucite dovezi ne dau serbările artistice, cari au o atracţie deosebită cu toate ocaziunile, ce se datorează însufleţirei pentru ideal acelor inimi scumpe, cari îşi înţăleg aşa de bine chemarea de conducere, cum este distinsa directoare a şc(o)l(ii) prof(esionale) D-na Dimitrescu. Numai sufletele devotate idealului ştiu pătrunde puterea educătoare a artei şi o ştiu prezenta în forme nemerite şi alese ca mijloace de educaţie şi tot odată prin puterea iluziei ştiu oferi plăceri estetice. O asemenea muncă singură îşi ia răsplata în adevărate satisfacţii sufleteşti, dragoste pentru munca devotată.

Tot colţişorul respiră căldură; nimic rece, oficios, totul e intim, plăcut – care este nota caracteristică cea mai marcantă a instituţiunilor de sub egida R.F.R. Pretutindeni se simte influinţa binefăcătoare a unui suflet ales chemat de Sf. Providenţă de lungă vreme să ridice şi înalţe binele şi frumosul pe orice teren şi cu toată ocazia binevenită, care ştie să transmită suflet din suflet, caracter din caracter, să desvolte energii din putere proprie, devotament din capacitate de sacrificiu şi mai presus de toate ştie să transmită căldura inimei din inimă. Am avut ocazia fericită să cunosc să simt puterea de sugestiune acelui curent de dragoste umanitară, curent de căldură, care porneşte din suflet, pătrunde şi înstăpâneşte întreaga atmosferă, unde îşi ridică cuvântul d-na Maria Baiulescu. În graiul său dulce plin de simţiri calde vibrează putere de convingere şi bogăţia îndrumărilor înţălepte. Ea apare cu figura-i modestă, dar mult impunătoare, cu fineţa intelectului superior, veşnic senină, purtând zîmbetul bunătăţii.

Ea îşi află mai multă fericire acolo, unde i se cere mai multă inimă şi mai mare ajutor. Locul ei favorit este:

Orfelinatul

Întovărăşită de nobila Prezidentă ne oprim la poarta unui falnic palat, – cel mai grăitor monument al dragostei umanitare, care în viitorul depărtat are să vestească la multe generaţii ce poate realiza caritatea, energia şi voinţa inspirată şi condusă de altruism. Cu negrăită înduioşare trecui pragul acestui locaş, care ne apare în lumina unei aureole sfinte, căci acesta azi adăposteşte orfane de eroi … cari au fost eroii biruinţei unui ideal, cari au lărgit hotarul după drepturi şi dorinţe străbune şi au adus Patriei atâta glorie. Au venit cu dragoste de fraţi, ne-au dat nădejdi de lumină iar ei şi-au lăsat pe cei mai scumpi ai lor în întunerecul nesiguranţei: orfani. Aveam senzaţii, că intru într-un templu consacrat martirilor; azi numele de orfan ne răscoleşte amintiri dureroase din zile mari de glorie şi sacrificiu … suferinţe cumplite, răni sângerânde, priviri ce se’ntunecă, lumini ce se stâng – jertfe cerute pentru strălucirea şi mărirea Patriei.

Şi iată! … cum trec pragul, sfiala, duioşia, cu care mă apropiasem dispare, trece în senzaţii de dulci emoţii, – ne întâmpină copile zîmbitoare, vesele, pe feţele lor strălucea mulţumirea, nici o umbră de suferinţă, în surâsul lor nevinovat, îngeresc se reflectă o dragoste infinită. Cum au zărit-o pe iubita lor „Mama Mare”, faţa lor se coloră uşor şi fiecare avea de spus câte o vorbă plină de iubire şi devotament. Cu mâinile ei binefăcătoare le mângâia, cu zâmbetul ceresc le înviora având pentru fiecare cuvinte dulci. Am înţeles atuncea zâmbetul ei plin de bunătate, privirea-i dulce de unde radiază atâta vrajă; nu e decât reflexul dragostei lor nemărginite pentru bunătatea ei, pentru comorile inimei sale, pentru sufletul ei sublim. Şi când aranjat în cor au intonat cântarea „Trăiască Mama Mare” feţele lor se aprindeau tot mai mult reflectând espresia adoraţiei. Câtă mângăiere simţim în faţa acestui tablou, mărturia unui dulce traiu, în loc de pânea milei stropită cu lacrimi de orfane. Totodată este pildă grăitoare, că adevărate mângăieri să dau prin fapte şi că nu poţi şterge lacrimi numai cu graiul ori cât de elocvent ar fi.

Mama Mare

Pe frontispiciul acestui adăpost va străluci numele Societăţii caritative în frunte cu cel mai dulce nume „Mama Mare”, care nume este simbol de dragoste şi devotament în sufletele femeilor române.

Şi dacă e adevărat că „fericirea e un reflex, e o reîntoarcere, o răsplată numai acelora, cari o împarte în jurul lor” – atunci d-nei Baiulescu i compete [sic!] suprema fericire. Acest nume străluceşte prin virtuţi, fapte de caritate şi altruism superior.

Tot Ea a fost chemată prin înalte calităţi să croiască cadrele de activitate ale multor Societăţi caritative grupându-le sub mândrul drapel al Uniunii Femeilor Române pe care cu atâta demnitate o conduce. Viaţa Sa laborioasă n-a cunoscut altă ţintă şi alte bucurii, de cât să vadă realizate scopurile înalte luate în frumosul program desfăşurat de societăţile surori pe întreg cuprinsul Patriei.

Dacă azi, pe teritoriul României-Mari se îndeplinesc acţiuni de caritate conduse şi inspirate de cel mai nobil idealism, mare parte din vredniciile acestora se răsfrâng, se reîntorc la focarul de unde au pornit, care este sufletul, inima d-nei Maria Baiulescu.

La congresul jubiliar din 8, 9, 10 Sept U.F.R. cu multă dragoste ne chiamă, cu mândrie vom putea admira tablouri încântătoare din rezultatele muncii devotate binelui şi frumosului timp de 75 ani ai Reuniunei. Vom avea ocazia să cunoaştem preţioase espuneri de gândiri luminate, idei noi şi esperienţe aduse din întreg cuprinsul României-Mari, chiar şi din ţări străine din mari depărtări.

Să ne pregătim cu bucurie la marele praznic să ne fie aceste zile prilej de înălţare, de nobile înfrăţiri şi încurajări, prilej de noi alianţe în îndemnuri tot mai avântate. Idealuri mari nu se pot realiza numai cu colaborarea mai multor suflete conduse de aceeaşi dorinţe a binelui.

Nici o societate aliată U.F.R. nu poate rămânea departe, când cu atâta dragoste suntem chemate la acest izvor bogat în energie naţională şi dragoste a binelui, de unde ducând picuri cristalini vom porni cu nou avânt, cu forţe inspirată spre muncă ideală, care are să creeze renaşterea vieţii culturale şi emanciparea tot mai progresivă a femeii române.

Cuvine-se să-i aducem omagii de recunoştinţă trecutului măreţ al acestei Societăţi, să ne închinăm acelor venerabile matroane, cari în vremuri depărtate, ca şi azi, au ştiut crea şi ocroti scumpe valori, în lupte grele au ştiut aduce mari sacrificii, în zile de glorie au ştiut ridica elanul mândriei naţionale. Să le ducem şi închinăm tot sufletul, toată dragostea, devotamentul nostru şi a neamului românesc.

autorul studiului :

Marin POP

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign