E-Antropolog

Oraşul Piatra Neamţ – istorie, societate, edilitate

20 decembrie 2010 Destin Valah Moldova

Istoria măruntă, a scurtelor poveşti, a intâmplărilor de tot felul, este tot mai căutată de istoriografi dar mai cu seamă de cititori. Pemtru orăşeklul de odinioară Piatra Neamţ, o problemă importantă era determinată de frecvenţa calamităţilor. Incendiile şi inundaţiile au ameninţat oraşul în permanenţă. S-a încercat reconstruirea din piatră a clădirilor publice, a bisericilor, a caselor, cu toate că lemnul a rămas multă vreme principalul material folosit. Calităţile sale erau preţioase: căldura relativă a interioarelor, lipsa de umiditate, preţul mic şi rapiditatea construcţiei. Incendiile izbucneau frecvent într-un oraş în care casele erau în general acoperite cu şindrilă şi bisericile sau prăvăliile erau construite din lemn. În casele de zidărie, mai costisitoare, parterul îmbrăcat adesea în plăci de granit, servea de pivniţă, şi la nevoie chiar de locuinţă.

Incendiul din 6 mai 1847 a avut consecinţe dramatice, „oraşul prefăcându-se în cenuşă”. În înţelegere cu românii, evreii hotărâseră să se mute dincolo de bariera dinspre Roman. Un motiv în plus fiind bezmenul „oprimator” al proprietarei târgului, Ana Balş. Sfătuită de Marcu Eşanu, proprietara târgului transmitea celor ce doreau să se mute că vor trebui să plece cu tot cu morţii înmormântaţi pe dealul Pietricica, situaţie care i-a determinat să revină asupra deciziei şi să rămână pe locurile unde trăiseră până atunci.

Alte incendii au izbucnit la 9 iulie 1883, 14 iunie 1887, 6 iulie 1889, 18 august 1891 şi 26 martie 1902, pe străzile Cuza-Vodă, Carol I şi Elena Doamna[1].

Numeroase adrese ale primarului către prefect confirmă situaţia dificilă a locuitorilor afectaţi de râul Bistriţa, „principalul modelator al regiunii” şi afluenţii săi Cuejdiul şi Borzogheanul. „Sunt destule reclamaţii” mărturiseşte primarul la un moment dat; la rândul lor, pietrenii se plângeau de „furia apelor care vine ca un duşman prin casele noastre”. În şedinţa din 14 aprilie 1865, Consiliul comunei Piatra ia în discuţie problema consolidării malului drept al Cuejdiului, „de la Herşcu Caldarariu până la podul lui Sculy”[2]. În aceeaşi perioadă este deviat cursul Borzogheanului care străbătea oraşul, prin mahalaua Precista şi se vărsa în Bistriţa. Străzile şi casele erau inundate cu regularitate astfel încât primăria a luat hotărârea „eroică” de a rectifica atât cursul, cât şi de a restrânge şi adânci albia, fiind amenajat un şanţ adânc de 3/2 m, cu lăţimea de 1m. Construit defectuos, şanţul nu a zăgăzuit apa care „curgea pe alăturea”. Ulterior, cursul apei a fost reorientat, vărsându-se direct în Bistriţa, fără a mai traversa oraşul[3].

În atenţia autorităţilor intră şi reabilitarea podurilor aflate în riscul de a se prăbuşi. La 15 martie 1869, arhitectul Kurek realizează un proiect al podului şi canalului Cuejdi. Amplasamentul şi structura construcţiei sunt prezentate în detaliu astfel încât primăria este interesată de acest demers. Devizul lucrării include cheltuieli estimate la 54 lei pentru un canal situat deasupra şoselei şi 4,50 preţul unui stânjen şanţ liniar[4].

Numerose discuţii au declanşat şi lucrările de la Biserica „Sfântul Ioan” şi parchetarea pădurii dinspre partea răzeşească, încercându-se realizarea unei exploatări raţionale a suprafeţelor verzi. Inginerul Edmond Dobias propune realizarea unui asemenea proiect pentru comună. Consiliul Comunal aprobă lucrarea, în şedinţa din 12 octombrie 1868. Contractul de antreprenoriat pentru cinci parchete de pădure, se încheie, ca urmare a licitaţiei desfăşurate la 9 decembrie 1870, între Nicolae Albu şi primarul Constantin Popovici, în prezenţa unui martor Nicolae Barcan. Primul dintre aceştia trebuia să plătească 5100 lei şi să respecte condiţiile stipulate în contract. Derularea lucrărilor s-a desfăşurat însă greoi, invocându-se ploile şi starea „deplorabilă a drumurilor”. În aceste condiţii, antreprenorul solicita prelungirea termenului de finalizare a lucrării[5].

Pentru canalizarea Cuejdiului şi consolidarea malurilor, pentru reabilitarea drumurilor se realizează exproprieri ale proprietarilor din Strada Mare, Suburbia Poştei, Mahalaua Bordeie. Documentele confirmă exproprierile lui Ştefan Manole, despăgubit cu suma de 18 lei, George Toma, 22 lei, Dascălu Vasile, 14 lei, Maria Beraru, 44,6 lei şi Grigore Isăcescu, 75,6 lei.

Nemulţumirile locuitorilor se accentuează, Tudorache Rotaru, de pildă, se adresează cu o plângere primarului, referitoare la proiectul construirii unei şosele judeţene pe o parte a proprietăţii sale. De asemenea, inginerul Edmond Dobias este afectat de proiectul Consiliului Comunal deoarece chiar grădina sa urma să fie expropriată.

La 19 februarie 1869, autorităţile acceptă proiectul unei „şosele şoseluite” propusă de arhitectul Kurek, care prevedea trotuare de 1 stânjen – lăţime şi rigole de 3/2 stânjeni – lăţime şi 3/4 adâncime[6].

În discuţie intră şi acoperişul Sinagogei vechi; corespondenţa dintre primărie şi Comitetul israelit din anul 1870 confirmă interesul ambelor părţi privind reabilitarea acestui edificiu[7].

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea „oraşul şi-a sfărâmat zidurile”, a adaptat străzile la circulaţia trăsurilor, a amenajat pieţele, întinzându-se în toate direcţiile, acaparând dealu-rile, pădurile, periferiile. La marginea lui s-au construit cartiere sărace, cu străzi sordide, şi industrii (cărămidării, mai ales) „urâte”. Controlul riguros al construcţiilor şi iluminatul au însemnat începutul modernizării.

Vechile biserici de lemn au fost reclădite din piatră sau cărămidă, sau au fost construite altele noi. Bordeiele au dispărut, fiind înlocuite de case mici, vechile magherniţe au fost înlocuite cu prăvălii, acoperişurile de şindrilă au fost înlocuite de tablă, străzile au fost pavate. Hanurile construite pentru străinii care veneau la piaţă cu mărfuri au stabilit prin amplasament şi graniţa oraşului.

Transformarea reală a oraşului a avut loc în acelaşi timp cu societatea. Proclamarea regatului marchează prima etapă a acestui proces. Primarii încep să fie preocupaţi, cu resurse firave şi cu dificultăţile inerente situaţiei sociale şi politice, de schimbarea aspectului vechiului oraş.

Primul regulament elaborat în anul 1882 pentru înfrumuseţarea oraşului aparţine primarului Theodor Dornescu. S-au desfiinţat astfel „o sută de magherniţe” şi au fost înlocuite cu edificii construite după planuri urbanistice. Străzile s-au extins şi aliniat, gardurile înalte, model turcesc, au dispărut. Podeţele care serveau drept trotuare şi care deveneau impracticabile când ploua sau ningea au fost înlocuite cu trotuare sistematizate[8].

Primele dispoziţii în acest sens conţin precizări referitoare la realizarea construcţiilor ori modul de utilizare a suprafeţelor. Se făcea, de asemenea, distincţie între suprafeţele din intravilan şi extravilan. Alături de trupul propriu-zis al oraşului, erau stabilite şi vecinătăţile dinspre Doamna, Cernegura, Dealul Vulpii sau Văleni, dar fără a exista pentru acestea din urmă delimitări precise.

În şedinţele Consiliului Comunal din anii 1895, 1897 şi 1899 s-au stabilit limitele oraşului, în acord cu localităţile Doamna şi Gârcina. Oraşul a plătit despăgubiri în valoare de 200 lei şi, respectiv, 500 lei pentru beneficiile obţinute din exploatarea trenurilor care aparţineau celor două comune rurale[9].

Pentru a pune capăt dezvoltării întâmplătoare şi nesistematizate au existat o serie de hotărâri privitoare la organizarea modului de extindere a oraşului şi reglementarea raporturilor dintre administraţia locală şi dreptul de proprietate a particularului.

S-au creat organisme speciale privind supravegherea modului şi condiţiile de executare a lucrărilor. Se elaborează planuri de sistematizare şi dezvoltare a oraşului, bugetul comunei include şi sume anuale pentru alcătuirea şi realizarea acestor proiecte. Legea comunală din anul 1894 obliga comunele să aibă în termen de patru ani un plan pentru alinierea străzilor şi a pieţelor.

Primul primar care a iniţiat construirea trotuarelor a fost Mihail L. Adamescu. Din anul 1888 se elaborează proiectele pentru alinierea străzilor şi realizarea primelor trotuare de beton, pe Strada Mare. Între anii 1892-1895, în timpul mandatului lui Manolache Albu, ajutorul de primar Constantin Isăcescu a dispus folosirea cărămizilor de bazalt ca material de construcţii pentru trotuare; a aliniat, de asemenea, strada Şipotelor şi a înfiinţat piaţa comunală de lângă Cuejdi. Sunt construite noile străzi, Kogălniceanu, Conta, Todiraş, se demolează clădirile improprii din Strada Mare şi Strada Veche. Au început lucrările de îndiguire de pe malul drept al Cuejdiului, surpat ulterior, din cauza repetatelor sondaje în fundaţia construcţiei. Procesul intentat din aceste motive reprezentanţilor Primăriei, primarul Manolache Albu, ajutorul de primar Constantin Isăcescu, arhitectul Maidlinger şi antreprenorul Arsenie Iliade s-a încheiat cu achitarea tuturor inculpaţilor în anul 1897. Acuzaţiile aduse erau considerate cu „vădit substrat politic”. La 21 august 1902, Consiliul comunal a aprobat suma de 7103 lei pentru construirea bulevardului Regina Elisabeta[10].

Centrul oraşului este modernizat, sunt construite bulevarde, şi monumente care împodobesc străzile principale, sunt create scuaruri, grădini şi parcuri. Şi, totuşi, în afara centrului, oraşul îşi menţine aspectul incert de oraş mic sau de sat mare, primitiv şi heteroclit. Contrastul dintre luxul cu pretenţii de civilizaţie şi fondul primitiv este frapant. Tranziţia de la sat la oraş este specifică oraşelor româ-neşti în perioada aflată în discuţie[11]. Medicul Dimitrie Cantemir într-un raport din anul 1874 adresat primarului se arăta îngrijorat de „şirul de bordeie umede şi întunecoase” care afectau sănătatea publică, considerată precară[12].

Piaţa urbană, ca element al planului oraşului, a jucat un rol secundar în oraşele româneşti. Introdusă relativ târziu, după model occidental, poziţia acesteia a fost de regulă în centrul oraşului, punct de legătură cu alte zone funcţionale complementare[13].

Începând cu anul 1864 străzile sunt clasificate în patru categorii: principale, secundare, stradele şi periferice. Documentele de arhivă confirmă existenţa unor străzi ale căror coordonate fac dificilă reconstituirea, în condiţiile în care aceste case, cu puţine excepţii, astăzi nu mai există.

Tabel nr. 3[14]

Nr.

crt.

Denumirea străzii Repere
1. Strada Petru Rareş de la primărie şi Biserica „Sf. Trei Ierarhi” până la barieră
2. Calea Bacăului de la Sculy, până la bariera Perilor
3. Strada Mărăţei de la Sculy, până la Rusu
4. Strada Mare de la poştă, până în Mărăţei, la podul lui Sculy
5. Calea Cetatea Neamţului de la pod, pâna la rohatca, Dărmăneşti
6. Calea Romanului de la podul Dudeascăi, până la barieră
7. Strada Sf. Nicolae de la Iliiovici, până la Iordachi

Cojocariul

8. Strada Veche de la Odrischi şi Iancu Enea, până la pitărie
9. Stada Sf. Trei Ierarhi de la Iliiovici, până la Eforie
10. Strada Ştefan cel Mare de la casele lui Neculai Albu, până la Biserică şi grădinile lui Vasiliu şi Isăcescu
11. Strada Cozla de la casele lui Isăcescu,până la Lascăr Radu
12. Strada Sf. Gheorghe de la Roiu, până la C. Vasiliu şi la Seidecariu
13. Calea Muntele Pionului de la Eforie, la G. Albu, la Arhimandr. Varnava, la Popa Gheorghe, până la Mihalachi Chiriacu, la Predeanu, rohatcă, şi fântâna lui Furnică
14. Calea Valea Viei spre Gârcina, de la Grigori a Penii, la D. Isăcescu la V. a Varvarii, până la rohatca, spre Gîrcina

În topografia Pietrei, un număr de străzi păstrează în denumirea lor amintirea pădurii, a bălţilor, a zăvoaielor în mijlocul cărora a crescut oraşul. În nomenclatorul străzilor din anul 1868 apar trei străzi noi, deşi reperele rămân la fel de aproximative[15]

În anul 1900, oraşul era împărţit în trei circumscripţii administrative, cu 77 de străzi şi stradele, care erau clasificate în trei categorii.

Astfel, conform documentelor de arhivă în anul 1900, erau înregistrate 35 de străzi de categoria întâi, 31 de categoria a doua şi 11 de categoria a treia, cu o lungime de 36.257 metri lineari.

Dintre aceste străzi 16.451 metri lineari aveau trotuare, 19.806 metri lineari nu aveau trotuare, 22.754 metri lineari erau „şoseluite” şi 13.503 erau „neşoseluite”. Şosele naţionale erau străzile colonel Gh. Roznovanu şi Mihail Kogălniceanu, iar judeţene străzile Petru Rareş şi Alexandru cel Bun.

Mandatul „neuitatului primar”, Nicu Albu, 1901-1904 este sinonim cu „marea epocă constructivă”, timp în care au fost construite, Bulevardul Ferdinand, strada C.V. Andrieş şi strada Zânelor, au fost reabilitate sediile primăriei şi pompierilor, a fost înfiinţată sera de flori, a fost realizat primul blocaj de piatră al râului Bistriţa, au fost introduse iluminatul electric şi reţeaua de apă potabilă, a fost adusă gara în oraş, a fost prelungită calea ferată, a fost consolidat muntele Cozla şi s-a inaugurat parcul Cozla.

Tabel nr.6[17]

Nr.crt. Locul execuţiei lucrării Lucrări efectuate Costul (lei)
1 În grădina

publică

La Pavilioane, s-au reparat acoperişurile şi burlanele 54,90
2 Localul

primăriei

zugrăveli la 9 camere

mozaic în vestibulul de jos 40 mp.

repararea ulucelor 14 table

vopsit uşi şi duşumele

Total

600

114

11,15

61,90

787,05

3 Judecătoria de pace reparat uşile şi ferestrele

reparatul scării la intrare

scara la bucătărie

Total

25

6

40

71

4 Cantina Şcolii Nr. 2 de băieţi retencuiri interioare şi exterioare

vopsirea pereţilor interiori şi exteriori

reparat scara la bucătărie

Total

113,20

50

3

166,20

5 Grajdul pompierilor retencuirea în interior şi exteror , cu ciment şi repararea ulucelor 128,57
6 Cazarma pompierilor Tencuieli la cancelarie şi exterior 63,45
7 Abator Refacerea podelei – 100 dulapi şi 4 grinzi

Cuie- 43 Kg

Total

162,60

19,35

181,95

8 Biroul de verificare a măsurilor şi a greutăţilor Văruirea camerei, reabilitarea duşumelilor, uşi şi ferestre 8
9 Bariera Doamna Tencuieli şi văruiri în interior 3
10 Grajdul cailor de la serviciul drumurilor Ferestre 9 bucăţi 20,40

Dezvoltarea oraşului este remarcată de N. Iorga, în vizita sa din anul 1903: „Piatra are o strălucire modernă, în armonie cu destinaţia sa de staţie de aer”. „Văzut noaptea, la lumina globurilor şi arcurilor electrice”, considera istoricul, oraşul este copleşitor, dar „impresia de curăţenie şi civilizaţie se menţine şi ziua”.

Muntele Cozla, „podoabă îndoielnică” şi o primejdie constantă pentru oraş, s-a transformat, prin ultimile lucrări ale unui „primar reformator”, într-un reper al siguranţei pentru locuitori[18]. La 21 mai 1897, în urma unor ploi torenţiale, muntele Cozla se surpase, acoperind drumul şi casele locuitorilor din Valea Viei[19]. Lucrările de împădurire au început în toamna anului 1901 şi au fost coordonate de arhitectul I. Vidacov. De la Sinaia au fost aduşi şi plantaţi 57.000 brazi, în condiţii dure, ca urmare a aridităţii terenului. Proiectul amenajării parcului este rezultatul propunerii primarului, în interesul „binelui public”, aprobat în şedinţa Consiliului Comunal, în noiembrie 1901. Reabilitarea străzii Ştefan cel Mare, construirea unui drum în serpentină, a aleilor şi a rigolelor, zidurile de consolidare a pantelor au fost finalizate în anul 1904.

Lucrările de pavare, cu piatră cubică, trotuarele din bazalt au rezultate importante: „Drumurile şi străzile oraşului sunt conform presei locale a timpului, printre cele mai bune din ţară”[20].

Raportul primarului C.V. Andrieş pe anul 1900 arată următoarea situaţie a reabilitărilor, privind sediile unor instituţii şi costurile aferente: în decembrie 1878, veniturile oraşului reprezentau 180.000 lei, debitul fiind de 78.851,58 lei. Veniturile proveneau din accize, amenzi, închirierea pieţelor, taxa pe greutăţi şi măsuri, din venitul jocurilor de cărţi al căror monopol îl deţinea primăria. Comuna primea în plus o subvenţie de la stat pentru pavarea străzilor. În anul 1890, veniturile din taxele anuale erau 171.210 lei; veniturile moşiei Mărăţei reprezentau 52.064,70 lei; fondul de rezervă al pompierilor era 2.853,03 lei ; taxa de 10% din salariul medicului de oraş- 680 lei; taxa de 5% din salariul funcţionarilor primăriei- 2.547 lei.

Cheltuielile reprezentau: 25.520 lei pentru personalul administraţiei primăriei; 5080 lei pentru personalul casieriei primăriei; 11.628 lei pentru personalul poliţiei oraşului; 804 lei pentru materialele poliţiei; 8.784 lei pentru plata sergenţilor oraşului; 1.248 lei pentru îmbrăcămintea sergenţilor; 13.310,79 lei pentru materialul primăriei; 17.804 lei pentru personalul şi materialul comandei pompierilor; 11.600 lei pentru grădina publică; 5.520 lei pentru personalul serviciului sanitar; 11.008 lei pentru materialul serviciului sanitar; 11.490 lei pentru personalul cimitirului; pentru serviciul cultului; 26281,32 lei datorii de plată (este realizat un alt împrumut de 30.000 lei), 23.000 pentru diverse cheltuieli; 409,30 lei pentru serviciul căutării în regie a veniturilor comunei; 1.052,62 lei pentru cheltuieli neprevăzute; 300 lei credite suplimentare. Fondul şcolii de meserii era de 13.411,05 lei.

Fondul drumurilor însemna 14.220,32 lei pentru venituri şi 13.534,47 lei pentru cheltuieli, şi anume: 6.380 plata arhitectului şi a cantoniştilor, 7.154,47 lei pentru materialul cantoniştilor şi construirea de şosele cu exproprieri[21].

Tabel nr. 7[22]

Bugetul pe anul 1900 se prezenta astfel: Venituri

472.742,85 totalul sumei evaluate din bugetul pe 12 luni,

anul financiar 1 aprilie 1900 -1 aprilie 1901

Categorii

de venituri

Explicaţii Suma evaluată lei
a) Sold numerar la fondul ordinar şi drumuri, aflat în casă la 31 martie 1900 190,96
b) Încasările efectuate asupra exerciţiului 1898-1900 de la 1 septembrie la 30 septembrie 1900 asupra bugetului ordinar şi drumuri 16.044,28
c) Încasări efectuate asupra exerciţiului 1900-1901 de la 1 aprilie până la 31 decembrie 1900 350.554,30
Total 366.889,54

Cheltuieli

Categorii

de cheltuieli

Explicaţii Suma evaluată lei
a) Cheltuieli efectuate asupra exerciţiului 1899-1900 de la 1 aprilie la 30 septembrie 1900 asupra bugetului ordinar şi drumuri 5.685,90
b) Idem efectuate asupra exerciţiului

1900-1901 de la 1 aprilie la 31 decembrie 1900 asupra bugetului ordinar şi drumuri

353.735,77
c) Se adaugă soldul numerar rezultat în seara de 31 decembrie 1900 la fondul ordinar şi al drumurilor 7.467,87
Total 366.889,54

Autorităţile locale iau în calcul şi înstrăinările de proprietăţi ale comunei pentru a obţine sume importante necesare modernizării oraşului.

Tabel nr. 8[23]

Înstrăinări de proprietăţi ale comunei

Anul-1899

Număr

curent

Familiile

beneficiare

Strada Suprafaţa

m2

Preţul lei
1. Matei Frăsinescu Calea

colonel Roznovanu

18 36,60
2. N. Theodorescu Strada

Petru Rareş

57 57,31
3. I. Niţulescu Strada

Şipotele

117 117,25
4. Al. Gh. Şoarec Strada

Frumuşica

173 173,43
5. Alexandrina I.

Camner

Strada

Petru Rareş

157 472,86
Total 851,45

Printr-o adresă, din 6 iulie 1874, Titu Maiorescu, reprezentantul Ministerului Cultelor şi Instrucţiei Publice, a cerut primarului inventarierea monumentelor istorice. Interesant este că Biserica „Sfântul Ioan”, ctitoria medievală, era considerată de comisia înfiinţată cu acest scop „singurul edificiu justificat să fie înscris în acest nomenclator”[24].

În anul 1901, reprezentanţii autorităţilor din domeniul Lucrărilor Publice resping proiectul construirii unui azil pentru infirmi, în strada Apele Minerale pentru că nu îndeplinea condiţiile tehnice. În acelaşi timp, Comunitatea israelită obţinea autorizaţie de construcţie pentru construirea unui spital în strada General Manu.

În anul 1909, se interzicea printr-o hotărâre a Consiliului Comunal construirea de „improvizaţii” precum „barăci” sau „corturi de pânză” în centrul oraşului.

Contractul de închiriere a cazinoului din parcul Cozla, deţinut de Gh. Atanasiu, a expirat la 23 aprilie 1908. La licitaţia organizată de Consiliul comunal, Gustav Grasser a câştigat, cu preţul de 510 lei, pe an. Deşi, Grasser obţinuse prelungirea termenului de închiriere la trei ani, la 3 decembrie 1910 renunţă la contract din motive financiare[25].

Interesant este şi episodul construirii palatului administrativ, pentru care prefectul cere primarului şi Consiliului Comunal terenul unde erau două grădini din străzile Lascăr Catargiu şi col. Gh.Roznovanu, despărţite prin strada Parcurilor. Aceste locuri au fost cumpărate de comună cu 27000 de lei de la Natalia Deciu şi Julieta Buşilă în martie 1899. Consiliul Comunal acceptă solicitarea oficialilor judeţului, dar cere drept despăgubire două terenuri, unul situat în strada Frumuşica, celălalt în cadrul moşiei Dărmăneşti, la bariera dinspre Roman. Comisia înfiinţată, la 27 noiembrie 1909, avea drept scop estimarea valorii terenurilor şi era reprezentată de Dimitrie Hogea şi Gh. Ionescu Pleşa. Primarul, Nicu Ioaniu, autorizat prin decizia Consiliului Comunal din 3 mai 1910 şi prefectul, Panaite Crivăţ, autorizat prin ordinul Ministerului de Interne, nr.8416, din 6 mai 1910, semnează actele transferului. Parlamentul României aprobase lucrările, teoretic, în anul 1898, dar dezbaterea a fost suspendată până la realizarea proiectului şi a devizelor lucrării.

Prin decretul nr. 2078, din 14 iunie 1910, Carol I aprobă la rândul său schimbul[26].

În cadrul administrării edificiilor şi lucrărilor de interes public ale oraşului, obiectivele majore ale edililor au inclus, alimentarea cu energie electrică, apă potabilă, şi combustibil, alături de asigurarea salubrităţii şi a transportului. Au fost introduse şi diferite reglementări privind modul de iluminare, de încălzire, circulaţia trăsurilor, poliţia comunală, industria insalubră, toate menite a accentua „urbanizarea”.

Iniţial, iluminarea se făcea cu „felinare cu lumânări”, ce vor fi înlocuite după anul 1880 cu „lămpi cu petrol”. Acest sistem s-a menţinut până la introducerea iluminatului cu „arcuri voltaice” în piaţa centrală şi în grădina publică, în anul 1894, în timpul mandatului de primar al lui Manolache Albu

Remarcabil este faptul că Piatra-Neamţ a fost primul oraş moldovenesc în care s-a introdus energia electrică. La Iaşi, de pildă, acest tip de iluminat este folosit începând cu anul 1897.

Iluminarea oraşului era realizată de 471 de felinare în anul 1900, costurile fiind de 12.471,36 lei. Lumina electrică, concesionată societăţii Moara – „Doamna”, era realizată pe o lungime de 3000 metri, cu 78 lămpi incandescente şi 9 lămpi cu arc Voltaic, costurile fiind de 14.360,04 lei.

Noul proiect privind iluminatul pe străzile principale prezentat prin licitaţie publică nu a fost urmat de nicio ofertă la termenele fixate, 20 octombrie şi 22 decembrie 1900. 51 de lămpi sistem Washington au fost instalate, începând cu august 1900, pe străzile Carol I, Cuza-Vodă, Petru Rareş, Lascăr Catargiu, Elena Cuza, Emanoil Halunga, Frumuşica şi Sf. Gheorghe.

Tabel nr. 9[27]

Nr. Crt. Numărul de lămpi Strada
1. 17 Strada Carol I
2. 10 Strada Cuza-Vodă
3. 10 Strada Petru Rareş
4. 6 Strada Lascăr Catargiu
5. 2. Strada Doamna Elena Cuza
6. 2. Strada Emanoil Halunga
7. 2 Strada Frumuşica
8. 2. Strada Sfântul Gheorghe
Total 51

Primăria a cumpărat aceste lămpi cărora li s-au adaugat celor 471 de felinare cumpărate în anul 1894.

Prima uzină electrică a fost înfiinţată în anul 1908, pe Borzoghean.

În condiţiile faptului că Piatra-Neamţ era iluminat electric, municipalităţile altor oraşe l-au considerat drept un model. Astfel, în mai 1909, primarul Târgoviştei, Petrescu cerea omologului său pietrean să-i transmită modalităţile de percepere a taxelor şi un exemplar al regulamentului de distribuire a energiei electrice. În iulie 1909, primarul comunei urbane Caracal cerea detalii referitoare la preţurile unui contor electric şi al branşamentelor[28].

Încălzirea se făcea doar cu lemne; casele din centrul oraşului aveau ferestre duble şi sobe de cărămidă sau teracotă.

Alimentarea cu apă potabilă în sistem centralizat este o caracteristică edilitară a unui oraş modern. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea aceasta se făcea din „puţuri şi izvoare, dar şi prin sacale ce aduceau apă din Bistriţa”. Din anul 1882 s-au captat izvoarele de apă minerală de pe Cozla. Problema apei este discutată şi în şedinţa Consiliului Comunal, din 17 iulie 1900, inspectorul I. Radu fiind desemnat cu studiul sistemului de distribuţie şi de control al calităţii apei. Este stabilită, de asemenea, limita maximă a cheltu-ielilor (3000 lei) pentru lucrările preliminare.

Autorităţile locale au analizat apele din 6 izvoare din Valea Viei, Cozla şi Gârcina – Cuejdi. Discuţiile începuseră, de fapt, în anul 1883, când au fost aprobate de Consiliul sanitar şi medaliate în anii 1884 şi 1887 la Iaşi şi Craiova, iar în anul 1900 la Paris. La 7 septembrie 1910, s-a încheiat contractul privind alimentarea oraşului cu apă, dintre primarul N. Ioaniu şi inginerul Letourner, domiciliat în strada Dreptului, nr.4, Bucureşti. Proiectul lucrării este predat Consiliului Comunal, la 15 decembrie 1909. Pentru plata lucrărilor este deschis un credit extraordinar de 2000 de lei; 1500 de lei fiind costurile stabilite pentru elaborarea proiectului şi dirijarea lucrărilor[1].

Pe străzile podite, adică acoperite de bârne groase, exista sub scândurile care formau şoseaua un şanţ care ar fi trebuit să ducă apele în râul Bistriţa. În realitate, aceste ape infectate stagnau în şanţuri până când erau luate de ploile torenţiale. Existau, de asemenea, şi câteva jgheaburi de lemn, dar acestea se deteriorau foarte repede. Din anul 1900, canalizarea apelor uzate, menajere era administrată şi la Piatra-Neamţ în sistem unitar, cu deversare ulterioară în râul Bistriţa. În anul 1909, primăria a împrumutat 800.000 lei pentru alimentarea cu apă şi construirea castelului de apă de pe Cozla. După inundaţiile din anul 1911, reîncep lucrările de îndiguire a Cuejdiului, iar din anul 1914, lucrările de canalizare a Bistriţei[2].

Serviciul de salubritate şi sănătate publică era subordonat efortului de a diminua pericolul epidemiilor. Factorii cei mai importanţi în problema salubrităţii erau calitatea şi debitul apei potabile. Prin ordonanţa primarului Ioaniu, din 20 februarie 1910, se stabileau locurile de colectare a resturilor menajere; pentru locuitorii din Dărmăneşti, în Lutărie, dincolo de bariera Piatra – Roman; pentru locuitorii din Valea Viei, în zona Arinilor, lângă moara lui Barcan; pentru locuitorii din Mărăţei, la Podul Ruşilor, în apropiere de abatorul de pe malul Bistriţei[3].

Legea drumurilor din anul 1868 stabilea pentru fiecare cetăţean să plătească sau să presteze câte trei zile pentru construirea şoselelor comunale şi alte trei zile pentru cele judeţene. De asemenea, se stabilea lăţimea drumurilor judeţene, la 20 de metri, a celor secundare, la 15 metri, şi a celor comunale, la 10 metri. Locuitorii care au construit case şi garduri, încălcând domeniul public urmau să fie somaţi, dar nu înainte de a se şti cu exactitate situaţia fiecărui segment de drum.

Transportul public a fost introdus relativ târziu, ca urmare a faptului că până la sfârşitul secolului al XIX-lea, deplasările în masă şi la distanţă mare erau extrem de rare. Suprafaţa oraşului, încă redusă nu a impus introducerea „omnibuzelor cu cai” („dilijanse”), care au apărut în cazul altor oraşe moldoveneşti. Cursele cu diligenţa se făceau între Piatra- Neamţ şi Bacău, Piatra- Neamţ şi Paşcani, prin Târgu-Neamţ. Lucrările şoselelor Piatra-Prisecani şi Piatra-Târgu-Neamţ sunt iniţiate în anii 1871-1876 şi 1885-1888 de către prefecţii Gh. Ruset Roznovanu şi Nicu Albu.

Linia ferată Bacău- Piatra-Neamţ este construită în baza legii din 23 mai 1882, ca linie îngustă, fiind pusă în circulaţie în octombrie 1885. Lucrările de extindere încep în anul 1891. Numeroase discuţii legate de pădurile judeţului sunt determinate de construirea liniei ferate Piatra-Neamţ- Tarcău. Lucrarea a început după 1890, prin implicarea a două societăţi comerciale: Letea- Bacău şi Goetz- Galaţi. La 9 octombrie 1904, Consiliul Comunal, ca urmare a discuţiilor cu Căile Ferate Române, a aprobat construirea liniei ferate spre partea de vest a oraşului[4].

În privinţa circulaţiei trăsurilor, carelor şi „cotiugelor” sunt introduse noi reglementări. Astfel, se interzicea staţionarea acestor mijloace de transport pe străzile oraşului, în faţa prăvăliilor şi cârciumilor, ca urmare a petiţiei trimise de locuitorii din strada Lascăr Catargiu, Ministerului de Interne, la 11 mai 1910[5]. Anunţurile publicitare din presă confirmă atenţia acordată atelierului de hamuri şi şei, situat în Strada Mare[6]. În mărturiile contemporanilor sunt consemnate, de asemenea, eleganţa trăsurilor, a echipajelor care le însoţeau şi numărul mare al acestora în comparaţie cu alte oraşe[7].

În anul 1870, serviciile administraţiei oraşului erau organizate în cinci birouri: Servicii publice, Supravegherea alimentaţiei, Construcţii, Pavaj şi canalizare, Contabilitate. Cele trei circumscripţii în care era împărţit oraşul Piatra-Neamţ erau conduse de câte un comisar şi doi subcomisari, care erau subordonaţi şefului Poliţiei administrative şi de siguranţă. În anul 1902 este reorganizată poliţia comunală urbană. Anterior, comuna plătea pentru serviciul de pază 50 de sergenţi. Agenţia Băncii Naţionale cere doi sergenţi, cărora li s-au adăugat alţi cinci, astfel că în total 57 de persoane aveau în responsabilitate paza oraşului, în special a punctelor de intrare.

Nu există oraşe fără putere, în acelaşi timp, protectoare şi coercitivă, oricare ar fi forma acestei puteri, oricare ar fi ideea care o reprezintă. Şi dacă puterea există şi în afara oraşului, ea capătă în perimetrul lui o dimensiune suplimentară.

În perioada aflată în discuţie, Piatra-Neamţ a fost condus de următorii primari:

Tabel nr. 10[8]

Număr

curent

Numele şi prenumele Partidul Perioada Observaţii
1. Dimitrie Şoarec 1864-1866
2. Ulise Miloş 1866-1867
3. ConstantinV. Andrieş PC 1867-1868;

1899-1901

4. Costache Vasiliu 1868-1869
5. Costache Popovici-Moţoc 1869-1874
6. Vasile Nădejde 1875-1876
7. Dima Costinescu PNL 1876
8. Constantin Şoarec PNL 1876-1879
9. Grigore Isăcescu PC 1878
10. Theodor Dornescu PNL 1878-1887
11. Mihail L. Adamescu PNL 18881891;1896-1897
12. Ioan D. Ioaniu P.L 1897-1899
13. Dimitrie Corbu PCJ 1899;1905; 1907; 1913
14. Manolache Albu PC 1891-1895
15. Nicu N. Albu PNL 1901-1904;1907
16. Nicu N. Ioaniu PC 1907-1911
17. Gheorghe Văsescu PC 1911-1912
18. Dimitrie Hogea PNL 1914-1918

Observăm din acest tabel că doar Theodor Dornescu a administrat oraşul timp de 9 ani, Costache Popovici Moţoc a reprezentat oraşul timp de 5 ani, Manolache Albu şi Nicu N. Ioaniu 4 ani. Acelaşi număr de ani au cumulat, dar în mandate diferite, Mihail L. Adamescu, Dimitrie Corbu şi Nicu N. Albu. Constantin Şoarec a fost edil o perioadă de 3 ani; C.V. Andrieş a condus primăria 3 ani, în două etape. Dimitrie Şoarec şi Ioan D. Ioaniu au reprezentat primăria 2 ani; Ulise Miloş, Costache Vasiliu, Vasile Nădejde, un an, iar Dima Costinescu şi Grigore Isăcescu câteva luni.

În perioada sfârşitului de secol al XIX-lea, s-a dezvoltat o centură mai bine conturată de case aristocratice, de palate şi de biserici, cu porticuri care înconjoară turnurile şi porţile. Astfel, oraşul a început să se reverse din toate părţile în mase informe de spaţii locative şi în alte clădiri utilitare, care şi-au întins tentaculele spre spaţiul gol din jur şi, prin reconstrucţii şi demolări au transformat fizionomia vremurilor de odinioară.

Numărul oraşelor ce pot fi considerate deţinătoare ale unui rol conducător este foarte redus. Este de remarcat diferenţa profundă, „sufletească” înainte de toate, între oraşul mare şi oraşul mic, cel de-al doilea cu numele simptomatic de oraş de ţară, târg, devenind o parte din peisaj. În aceste orăşele, deosebirea mereu licitată dintre sătean şi orăşean se şterge totuşi prin distanţa care îi separă din nou pe amândoi de „oraşul- mare” [9].

Oraşul domină satul prin metode, scopuri şi acte politico- economice. „Spiritul acestuia dictează locuitorului ceea ce trebuie să-şi dorească şi, eventual, pentru ce trebuie să moară. Dar, citadinii autentici sunt acasă oriunde le sunt îndeplinite condiţiile psihice”. A apărut astfel, „un fenomen artistic şi matematic complet străin de ţăran, acela al bucuriei pur spirituale a creaţiei oportune, oraşul cu arhitectură citadină” [10].

Călătorii descriu acest oraş ca fiind un „colţ de munte moldav”, mai agreabil decât alte oraşe, în care să-ţi petreci vacanţa de vară.

Dincolo de „casele îngrămădite, clădiri neverosimile de care se sprijină dughene de nedescris”, Piatra-Neamţ oferă o impresie de autentic prin aleile de cireşi şi mesteceni, prin biserici şi şcoli, prin grădini, parcuri, terase şi cafenele”[11].

Ruptura dintre modern şi arhaic este evidentă. Confruntarea dintre formele exterioare împrumutate din apus şi fondul românesc se reflectă asupra spaţiului de locuire dar şi asupra locuitorilor înşişi. De asemenea, neregulile nu au putut fi întotdeauna evitate, în pofida eforturilor depuse. Şi, totuşi, anumite regiuni s-au urbanizat în profunzime şi, odată cu aceasta, s-au diferenţiat de altele rămase profund rurale.

Urbanizarea a fost, prin urmare, lentă şi costisitoare. A fost nevoie să se reia traseul străzilor şi al pieţelor, să se limiteze proliferarea intempestivă a caselor, să se reconstruiască din piatră sau cărămidă clădirile publice, bisericile şi şcolile. S-a încercat chiar urbanizarea mahalalelor, în special, Precista, Mărăţei şi Dărmăneşti care dispar ca unităţi administrative, integrându-se corpului oraşu-lui. Suburbiile sunt împinse spre nord, spre est şi sud-vest. Oraşul a continuat să surprindă prin învecinarea unor cocioabe cu edificii somptuoase, a grădinilor de zarzavat cu parcurile, a căruţelor cu trăsurile. Dominanta rural-patriarhală s-a opus permanent efortu-lui de modernizare.

Transformările urbanistice au remodelat, în cele din urmă oraşul, conferindu-i o nouă identitate, deschisă în primul deceniu al secolului al XX-lea spre modelul occidental.

autorul studiului: Luminiţa Moscalu


[1] Idem, D. nr. 107/1910, f. 2-18.

[2] Idem, D. nr. 10/1910, f. 8.

[3]Idem, D. nr. 79/1908, f. 8.

[4] Gheorghe Verşescu, Istoria monografică a oraşului Piatra-Neamţ, p. 83.

[5] DJNAN, fond Primăria oraşului Piatra-Neamţ, D. nr. 5/1910, f. 35-36.

[6] „CP”, 30 mai 1876.

[7] DJNAN, fond Primăria oraşului Piatra-Neamţ, D nr. 32/1902, f. 2-50.

[8] D. Hogea, op. cit, p. 246.

[9] Oswald Spengler, op. cit., pp. 108-112.

[10] Ibidem, pp 117-118.

[11] Eugéne Pittard, La Roumanie. Valachie, Moldavie, Dobroudja, Paris, Editions Bossard, 1917, p. 167.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign