E-Antropolog

Scriitori din diaspora New-Yorkeză şi americană

11 decembrie 2010 Andrei Constantin Slavuteanul Diaspora

Cititorii revistei Luceafărul au putut urmări în decursul anului 1998 – un serial de interviuri realizate de către Gabriel Pleşea cu un grup de scriitori români stabiliţi la New York. De curând, aceste interviuri au fost adunate într-o carte, care – pe lângă interviuri – cuprinde şi fragmente selective din operele fiecăruia din cei nouă scriitori intervievaţi, semnalări critice /din ţară sau de peste hotare), cum şi referinţe bio-bibliografice, alcătuite chiar de către cei selectaţi în acest volum. Întrebarea pe care ne-o punem este atât cu privire la identitatea autorului acestei cărţi, cum şi cu privire la scopul urmărit prin editarea ei. Gabriel Pleşea – fiindcă despre el este vorba – este el însuşi un român stabilit de mai bine de zece ani la New York şi s-a remarcat ca publicist, traducător şi prozator – autor al romanelor: Aruncă pâinea ta pe apă, scris în engleză, (din 1937), tradus în 1994 şi Imposibila reîntoarcere, din 1996, primul inspirat din experienţa şi avatarurile exilului, cel de al doilea de reîntâlnirea cu locurile natale – ambele bine primite de către critică.

Cartea de faţă – Scriitori români la New York este cea de a treia. În Introducere, autorul mărturiseşte că – la originea ei – se află iniţiativa lui Lautenţiu Ulici, care (în timpul întâlnirilor din 1995 şi 1997, de la Neptun) i-a sugerat ideea alcătuirii ei “din dorinţa de a demonstra celor din ţară (ca şi celor din comunităţile româneşti din exil (…) că scriitorii care s-au adunat aici continuă să funcţioneze ca scriitori – să scrie, să publice, să participe la viaţa culturală a comunităţii româneşti” (p.4-5). Dar în afara acestui scop, cartea se constituie într-un preţios izvor de date şi informaţii pentru criticii şi istoricii literari, pentru diverşi autori de dicţionare etc.

Autorii selectaţi pentru interviurile lui Gabriel Pleşea, în număr de nouă, acoperă o perioadă de mai bine de o jumătate de secol (din 1946, debutul Ninei Cassian cu La scara 1/1 şi până în 1998) şi s-au stabilit la New York în ultimii zece-doisprezece ani şi cu exccepţia Ninei Cassian, au debutat în a doua jumătate a deceniului al şaptelea sau la începutul deceniului al optulea, după care – în a doua jumătate a acestui deceniu s-au stabilit în America, revenind în ţară pentru reluarea vechilor legături, după revoluţia din 1989.

Iarăşi, cu excepţia Ninei Cassian, aproape toţi sunt în curs de afirmare, scriind atât în engleză, cât şi în limba maternă, dorindu-se integraţi şi în contextul literaturii române. Să-i urmărim succint pe fiecare dintre aceştia!

La Nina Cassian – ale cărei principale cărţi au apărut în limba română, fiind bine cunoscute cititorilor – vom reţine cu precădere etapele evoluţiei sale, din studiul lui D.Micu, inclus în această culegere. Referindu-se la etapa începuturilor, criticul constată că poezia din volumele publicate în această etapă “este ludică la modul Tollet(?), Cocteau, Max Jacob, Morgenstern, cu preponderenţe diferite de la poem la poem, când a unuia, când a altuia” (p.35). Poeta – afirmă D.Micu – “face haz de necaz, la modul ludic”, poemele sale procurând “încântare” şi “jovialitate”, simţul ei poetic fiind nimbat de “luciditate”…

Urmărindu-i evoluţia, criticul constată – în poemele cu temă pestelistică şi idilică – folosirea unui “toh” deopotrivă “arghezian”, “blagian”, amintind “chiar şi de Coşbuc”… La rândul ei, poezia erotică de tip reflexiv, transfigurând “palpitul viu al experineţei erotice” (p.42). În volumele dintre 1957-1975, modalitatea dominantă ar fi cea a unui “romantism clasicizant” (p.43), “romatismul disolvându-se într-un neoclasicism cu modulaţii de «poezie pură»” (p.45).

În continuare, în volumele care au urmat (nu puţine!), logosul poetic “include reflexii rilkeene şi mai ales celor asemănătoare din expresionismul meditativ şi elegiac (Else Lasker-Schuler, Gottfried Benn)” pentru ca în poemele din deceniul al optulea să revină la paradigmele iniţiale, perfecţionându-şi “meşteşugul”, cu ajutorul altor poeţi ludici, precum: Cros, Jarry, Apollinaire, Brecht, Queneau” (p.51).

Concluzia mea este că Nina Cassian este o poeta faber care a ştiut ce să asimileze şi cu ce să se sincronizeze printr-un umor funciar – sub aspectele cele mai diverse -, dar cu precădere “autopersiflant”, după cum se desprinde şi din această strofă, din poema Autoportret: “Cui aparţin? Mă întreabă părinţii şi strămoşii,/ Vremelnic aliate, şi rasele mă neagă/ cu albii, negrii, galbenii şi roşii./ Nici speţa nu mă recunoaşte-ntreagă” (Din volumul: Disciplina jertfei, 1963).

Cel de-al doilea intervievat este publicistul şi dramaturgul Mircea M.Ionescu, emigrat din 1986, născut în 1945, despre care Valentin Silvestru nota că şi-ar fi mutat tocul “în călimara lui Baranga”.

Ultima sa carte: “New York – Bucureşti. Reîntoarcerea imposibilă, apărută în acest an şi din care sunt reţinute fragmente semnificative, ar fi – după aprecierea lui Mircea Ghiţulescu – “o şarjă comică” (p.76). Reţinem ca pertinentă şi concluzia acestuia, potrivit căreia autorul “nu are orgoliul eternităţii, ci al cotidianului, mai sigur pe moment, decât o durată discutabilă” (p.78). Subscriem!

Următorul intervievat – Constantin Virgil Negoiţă, n.1936 – excelează, după cum se arată, prin tratate ştiinţifice, fără să se îndepărteze nici de literatură, aşa cum o dovedesc romanele Pullback, din 1986 dar şi Implication, având drept temă dezrădăcinarea

Cartea lui Pleşea include şi o poetă – Anca Pedvis (n.1946), autoarea volumului Un imperceptibil miros de Socrate (structurat pe şapte cicluri), care reprezintă debutul său editorial (tardiv!), cu recognoscibile paradigme ale psalmurilor arghezieni, volum pe baza căruia a fost cooptată ca membră a Uniunii Scriitorilor…

Născut în 1949, Dumitru Radu Popa s-a remarcat dintru început prin traduceri, critică şi estetică literară şi mai apoi proză, cu ecouri din Mircea Eliade (ex.: Panic sindrom, nuvelă concepută ca “jurnal cu ecouri psihianalitice”), pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor, al cărei membru este.

Stabilită la New York din 1991, (n.în 1947), Mirela Roznovanu s-a remarcat încă din ţară prin volume de eseuri şi o monografie despre D.R.P., abordând şi proza, aşa cum o dovedeşte romanul din 1997: Viaţa pe fugă, în care criticul Geo Vasile descoperă un “real talent de povestitor şi stilist”.

Din interviul său, reţinem şi precizarea că “România aşteaptă marea cu sarea de la Occident care nu vrea decât să scoată cât mai mulţi bani din România” (p.205), cum şi cea despre Alex.Ştefănescu, care – se afirmă – “are o voluptate specială” în a-i “distruge fiecare apariţie editorială” (p.207)…

Cât îl priveşte pe Mircea Săndulescu (n.1945), deopotrivă prozator şi dramaturg, stabilit în New York din 1985, a fost remarcat – îndeosebi pentru proză – încă de pe când se afla în România.

I s-a recunoscut talentul de romancier de “o forţă incontestabilă” (Valeriu Costea), care ştie a reinventa lumea “în funcţie de o idee” (n.Manolescu), fiind “dotat cu viziune şi capacitate creatoare” (Al.Piru), posedând “calitatea rară, savantă, rafinat artistică, de a controla simultan planurile real şi fictiv” (Laurenţiu Ulici), aşteptăm confirmarea acestor previziuni în activitatea sa viitoare!

Ultimul intervievat, Ştefan Stoenescu (n.1936, stabilit în S.U.A. din 1987) s-a remarcat printr-o bogată activitate publicistică (studii, eseuri, prefeţe etc), precum şi prin numeroase traduceri din/ şi în /engleză, dar şi prin consideraţiile pe marginea culegerii Poezii din închisori, “radiografie lirică a infernului concentraţionar comunist din România anilor 1948-1964”, îngrijită de Zahu Pană şi un Cuvânt introductiv, de Vintilă Horia (Ed.Cuvântul Românesc, Hamilton, Ontario, 1982, 596 pg.).

Notabilă şi antologia în engleză din poezia lui Mircea Ivănescu (other poems, other lines), despre care Maria Ana Tupan afirmă – cu privire la Ştefan Stoenescu, – că “se dovedeşte un tălmăcitor ideal al poeziei lui Mircea Ivănescu” (p.317), ce ştie a specula “cu rafinament şi ingeniozitate resursele poetice ale limbii engleze”, reuşind “să redea întocmai numeroasele aluzii livreşti din original” (p.317)

În concluzie, cartea de interviuri a lui Gabriel Pleşea: Scriitori români la New York se constituie într-o sursă preţioasă de date despre scriitorii aflaţi în curs de afirmare (exceptând-o – aşa cum am arătat – pe Nina Cassian) atât în cultura naţională, cât şi în cea americană.

În aceeaşi categorie a scrierilor ce urmăresc ca prin imagine să declanşeze emoţie estetică se înscriu şi Povestirile filosofice ale lui Toma Pavel (n. în 1941, în Bucureşti, unde a studiat Filologia, pentru ca – în 1970 – să se stabilească mai întâi în Canada şi după aceea în S.U.A. Este profesor titular la Princeton University, iar din 1998 profesor de literatuiră comparată la Universitatea din Chicago. Este autorul unor tratate de specialitate, al unui roman apărut la Paris, în 1978, precum şi al povestirilor filosofice (Editura Univers, BU., 1998) şi pe care le reţinem acum sub proiector.

Spre deosebire de textele comentate în prima parte a acestui eseu critic, în care accentul/mesajul/ cădea pe etic şi parenetic – prin mijlocirea ideilor, a conceptelor -, povestirile filosofice ale lui Toma Pavel – deşi axate tot pe istoria religiilor, teologie şi filosofie, cu scopul de a afla un răspuns la întrebarea cu privire la dreptul şi posibilitatea omului de a ieşi din lumea reală/profană/ în vederea explorării şi a altor lumi posibile – se bazrează pe imagine, aparţinând domeniului artei şi literaturii…

Cunoscător în profunzime al problemelor limbajului, cum şi al celor conexate universului ficţional, povestirile filosofice sunt construite în spiritul tehnicilor moderne fiind în esenţă – “expresia unei conştiinţe şi sensibilităţi moderne neliniştite”. Astfel, în toate cele şase povestiri filosofice – ultima cuprinzând trei fragmente de epopee – se recurge la tehnica personajului narator (Louis), în care nu e greu să decelăm alter-egoul autorului. Persoana a treia (a autorului) se îmbină cu persoana întâi (a naratorului) – un pasionat cercetător al cărţilor rare – precum personajele lui Eco -, descoperitor de manuscrise insolite, cum e şi jurnalul referitor la aventura erotică extraconjugală a unui discipol necunoscut (Aloysius/Kasper) al filosofului Leibnitz. Prin intermediul acestei povestiri cu sertar, sunt puse în lumină şi câteva dintre ideile filosofului monadelor, cu privire la lumile posibile şi a raportului lor cu Dumnezeu ş.a.

Şi în povestirea următoare, prin intermediul aceluiaşi personaj narator (Louis) suntem introduşi în atmosfera universitară de la Bressac, în timpul revoltelor studenţeşti din timpul lui de Gaulle. Şi aici, prin intermediul imaginii sunt puse în circulaţie unele idei despre filosofia limbajului, aşa zisul limbaj perfecti fiind “un monstru, o himeră născută din somnul raţiunii” (p.41).

Ca şi în povestirea anterioară şi aici există un al doilea sertar în care sunt evocate ororile Inchiziţiei. Intersectată de mai multe planuri, lectura contribuie la introduecrea naratorului întru cunoaşterea aprofundată a problemelor de filosofie – în spiritul unora dintre povestirile orientale.

Povestirea Banchetul (având ca paradigmă simpozionul platonician e construită – ca şi prima – pe motivul romantic al descoperirii unui manuscris pe care el, naratorul îl comentează. Spre deosebire de ideile puse în circulaţie prin Simpozionul platonician cu privire la dragoste, cele de aici au în obiectiv interpretarea unora dintre miturile biblice (precum cel referitor la Iacob şi Essau – al substituirii, din care aflăm cât de mult ignorăm “pe noi înşine”, cum şi despre atitudinea lui Dumnezeu, care “nu este liber în faţa dragostei. Nu poate să nu se lase sedus, nu poate să nu asculte regulile celui care-L iubeşte […]. Dumnezeu nu are libertatea de a nu răspunde iubirii umane, în timp ce omul este liber de a nu răspunde apelului uman” (p.94)

Celelalte povestiri filosofice ce subsumează aceloraşi principii compoziţionale şi de tehnică, În această privinţă reţinem ideea cu privire la ce este şi nu este narabil, potrivit căreia “evenimente, întâlniri, descoperiri”, pentru a deveni expresive trebuie să se conformeze încadrării într-o “retorică abilă”, naratorul resemnându-se “în faţa distanţei dintre limbaj şi existenţă” (p.90), încercând “să consolideze latura mitologică şi fantastică a povestirii” (p.124)

Povestitor de tip erudit, (din tagma lui Umberto Eco), Toma Pavel este dublat de un bun cunoscător al tehnologiilor moderne ale povestirii, reuşind a-şi întruchipa imaginile, atât prin folosirea tablourilor concrete, dar cu o mare putere de generalizare artistică, neuitând nici un moment că scopul principal al artei literare este cel al declanşării emoţiei estetice…

Quod erat demonstrandum!

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign