E-Antropolog

Terapia şi psihoterapia populară în contextul antropologiei culturale

06 decembrie 2010 Destin Valah Transilvania

In the traditional culture the health-disease couple determines a complex of attitudes and human practices. Health is looked upon as a state of harmony and ballance which can be afflicted by disease – perceived as a disturbing factor. Every kind of subordination of man to the two states constitutes the foundation of a therapeutical and psychotherapeutical system specific to tradistional culture, which in our opinion is spread onto three levels:

the magical perspective of disease and health regain, materialized in magical ritual scenarios performed by a specialized person

the religious perspective on healing, which constitutes the foundation of sacred-therapy and concentrates on prayers, festing and bowing and seed God as the ultimate Healer

the medical perspective, which employs a series of remedies taken from empirical medicine (medicinal plants, presopuncture, massage)

Most often, the technique of healing in the traditional community weaves all these ways together.

We do consider that the study of this Romanian therapeutical and psychotherapeutical system can be best accomplished by employing a vast anthropological perspective to found a health anthropology which would envision objective vaster then the anthropology of disease, medical anthropology, physical anthropology, anthrpology of the body or other such anthropologies.

Un demers antropologic referitor la terapia şi psihoterapia populară are ca punct de plecare conceptul mai general de sănătate, aşa cum a fost el receptat în spaţiul satului tradiţional. Observaţii pertinente asupra sistemului culturii tradiţionale fundamentează ideea că sănătatea a fost mereu asimilată unei stări de bine, adică unei stări de echilibru şi armonie, pe toate palierele: a omului cu universul, a omului cu proximitatea socială imediată (familia, vecinii, sătenii) şi a omului cu el însuşi.

Pornind de la configurările bipartite ale mentalităţii populare, sănătatea a fost plasată într-un cuplu antinomic cu boala, starea de rău, de dezechilibru şi dizarmonie, fundamentând un cuplu la fel de puternic ca şi viaţă – moarte, bine – rău, moral – imoral.

La fel ca şi alte categorii cu valoare existenţială, sănătatea şi boala s-au impus, în studiul antropologic, ca obiecte bine definite în procesul de cercetare. Punctul de plecare a fost în magia terapeutică şi mai ales în poziţia omului faţă de intruziunile supraumanului, pentru că în societăţile arhaice boala se subordona unor principii mai generale, consecutive răului, nenorocirii, dezechilibrelor organice sau cosmice. Fără a fi individualizată tranşant, pentru început, în studiile de antropologie socială sau culturală, boala a fost prezentată de cercetători ca una dintre acele manifestări nefaste care pot avea repercusiuni nu doar în viaţa individuală, ci şi în relaţiile sociale. Ulterior, boala a fost relaţionată cu sănătatea, conturând o viziune sistemică bine articulată, pe principii duale, de acelaşi ordin cu dezechilibrele faţă de echilibre, de moarte faţă de viaţă sau de infertilitate faţă de fertilitate.

Consecinţa imediată a acestei abordări a fost aceea că raportul dintre sănătate şi boală a fost ulterior asumat nu doar ca unul cultural (credinţe, etiologie, posibilităţi ritualice magico-religioase de tratament) ci şi ca unul biologic, cu efecte fireşti – dar nedorite – în viaţa individului şi, mai larg, în cazuri speciale, ale societăţii.

Studiile etnografice s-au focalizat în mod special pe latura culturală a bolii, cu punerea în act a unui sistem de remedii tot de ordin cultural; de cealaltă parte, studiile medicale sau cele de graniţă (de exemplu cele demarate de medici pasionaţi de culegerea de folclor), s-au interesat mai ales de aspectele medicale ale bolii şi de posibilităţile de vindecare, fie şi empirică, a acesteia.

Amprenta biologicului a devenit cu atât mai pregnantă cu cât boala, spre deosebire de naştere sau moarte, poate fi repetabilă, survenind în viaţa omului cu o frecvenţă imposibil de prevăzut şi provocând modificări multiple în coerenţa acesteia; mai mult, boala este un fenomen psihic şi fizic totodată, care poate avea urmări fatale sau care poate fi învins de multiple ori.

Pentru că în mod natural aspectele biologice şi cele culturale ale cuplului sănătate – boală se întrepătrund, s-a constatat, în contextul studiului etnologic şi antropologic, că boala nu poate fi definită în context strict patologic, pentru că, dincolo de efectele sale sociale dintre cele mai complexe, mergând de la simpla comunicare (cazul bolnavului care îşi comunică pur şi simplu boala familiei, vecinilor, grupului) până la efecte macrosociale de tip cumulativ (cazul epidemiilor sau ale maleficiilor colective), boala produce mutaţii intime, structurale şi funcţionale, în organizarea raportului dintre manifestările fizice şi emoţiile personale. Boala transcende astfel un context biosocial, pentru a glisa spre domenii conexe, ce trebuie să ţină seama de implicaţiile religiosului şi ale magicului în percepţia şi strategiile de anihilare ale fenomenului maladiv, de implicaţiile medicale şi non-medicale în vindecare, de reflexele în politic (capacitatea taumaturgică a liderului) sau chiar în economic (incapacitatea de muncă sau posibilităţile de susţinere a tratamentului).

O primă evaluare a bolii scoate în evidenţă caracterul personal al acesteia, dat fiind faptul că fiecare om îşi trăieşte, la modul cel mai personal, boala. Dar, extinzând arealul de cercetare, boala are dimensiuni sociale, iar studiile din ultima vreme au fost, deseori, centrate pe dimensiunea socială a maladiei, vorbind despre atitudinile culturale faţă de boală, despre sincretismele medico-magico-religioase de tratament, despre ansamblul cultural al leacului sau despre raporturile de schimb ale paradigmei terapeutice: performer / emiţător, beneficiar / receptor, cod cultural de decriptare a schemei terapeutice, act (psiho)terapeutic. Mai mult decât atât, abordările recente ale subiectului au demonstrat că nu numai boala este în atenţia omului, ci că se vorbeşte tot mai mult dspre o atitudine coerentă faţă de sănătate; una dintre analizele de referinţă ale fenomenelor conexe actului de terapie, realizată pentru spaţiul cultural francez, centrează discuţia tocmai pe acest primat al sănătăţii, în raport cu boala.

Privită în context cultural dual, alături de boală, ca şi cuplu ordonator al cotidianului, sănătatea este redimensioantă într-o configuraţie matriceală:

Aşadar, cuplul sănătate – boală suscită multe abordări, din varii unghiuri, reclamând tot atâtea discipline de studiu. Tocmai de aceea, am considerat că, deşi trebuie apreciată viziunea modernă din antroplogia culturală europeană şi americană asupra acestui subiect, materializată în definirea mai multor arii antropologice denunite, după caz, antropologia bolii, antropologia corpului uman, antropologia grijii pentru sănătate, antropologia medicală, am preferat şi promovat în lucrările noastre termenul de antropologie a sănătăţii, în ideea că sfera sănătăţii cuprinde, inevitabil, şi perechea antinomică a bolii, la fel ca toate atitudinile ce ţin de corpul uman.

Detaliind puţin, cercetările în domeniu ale specialiştilor nord americani vorbesc mult despre antropologia medicală. Cercetarea antropologică europeană însă, mai ales cea franceză şi în special cea grupată în jurul profesorului Marc Augé, exploatează sugestiile straussiene de strânsă colaborare între demersurile antropologiei fizice şi cele ale antropologiei culturale, susţinută de o serie de ştiinţe socio-umane[1]. Atenţia se centrează mai ales pe fenomenul cultural şi social al bolii şi pe comportamentul general – uman al bolnavului cu toate repercusiunile sale în viaţa individuală şi socială. S-a născut astfel tendinţa de a considera mai potrivită pentru acoperirea unui asemenea sector o antropologie a bolii decât o antropologie medicală. Descrierea bolii, în raportul său cu sănătatea (stare primordială, deci anterioară bolii) se face ţinând seama mai ales de dizarmonia personală şi cosmică, individuală şi socială, provocată prin alterarea stării psihosomatice a corpului uman, cu efecte clare în diminuarea capacităţii fizice a corpului şi prin slăbirea capacităţii emoţionale a acestuia. Boala indică o trăire subiectivă personală a acestei dizarmonii, însă cu trimiteri către social, proces în care factorii emoţionali, biografia personală şi orizontul cultural al insider-ului îşi spun concomitent cuvântul.

De fapt, Marc Augé preferă să discute despre o antropologie a bolii şi nu despre o antropologie medicală (expresia americană impusă în cercetarea ultimilor ani), date fiind unele carenţe epistemologice ale formulei de abordare nord-americane[2].

Pentru că orice societate dezvoltă o componentă socială a bolii, deşi, luată ca atare, boala este, în primul rând, aşa cum spuneam, o experienţă personală, am putea susţine ideea potrivit căreia o antropologie a bolii pare mult mai profitabilă, prin subordonarea sa antropologiei culturale şi sociale.[3]

Pentru a putea descrie un sistem articulat al bolii şi al efectelor sale în individual şi social este nevoie de mai mult decât o abordare medicală, ce s-ar putea realiza superior printr-o antropologie a bolii. De cealaltă parte, între sub-disciplinele antropologiei medicale (epidemiologia, instituţiile de terapii, cercetările pe teme de sănătate şi etnomedicina), etnomedicina pare a fi „cea mai antropologică”, în măsura în care ea privilegiază net studiul raportului dintre bolnavi sau modalităţile de însănătoşire şi organizarea socială a populaţiilor studiate.

În aceeaşi discuţie despre câmpurile tematice ale antropologiei, se face o delimitare de câmpul de lucru al antropologiei fizice, care, ca una dintre primele ramuri recunoscute ale antropologiei, studiind evoluţia omului şi deosebirea populaţiilor din punct de vedere anatomic şi fiziologic[4], a fost obligată să ţină seama şi de evenimente culturale sau sociale care şi-au lăsat amprenta pe starea fiziologică şi biologică a omului.

Din altă perspectivă, Claudine Herzlich valorifică o serie de demersuri sociologice, prelungindu-le într-un demers de semantică a bolii; în această interpretare, boala este un semnificant social, al cărei semnificat este reprezentat de raporturile individului cu socialul. Astfel descrisă, boala devine un factor producător de sens, unul dintre parametrii după care poate fi descrisă societatea[5].

O astfel de manieră de abordare a bolii duce către antropologia comunicării, în sensul său cel mai larg. Comunicarea stării de boală prin cuvinte, gesturi şi comportamente deseori omologate cultural, acoperă o primă etapă a bolii, pentru că etapa următoare este aceea în care bolnavul transcende rolul său individual, pentru a accede la cel social. Se porneşte de la studiul bolii în dimensiunile sale sociale, ca generatoarea unei conduite sociale, secţionând astfel raporturile individului cu ordinea socială.

Puncte de vedere foarte cuprinzătoare aduce şi o antropologie a corpului, aşa cum susţin David Le Breton, care denumeşte arealul de cercetare chiar cu aceste cuvinte[6] şi Françoise Heritier – Augé, printr-o antropologie simbolică a corpului; cercetătoarea franceză porneşte de la observaţia că omul, odată format ca fiinţă socială, dotat cu limbaj şi cu abilităţi de a efectua activităţi tehnice, are în faţa sa, ca prim obiect de reflexie pentru spiritul său, corpul, cu toate părţile sale componente[7].

În acelaşi context al discuţiei, Francine Saillant şi Eric Gagnon postulează ideea că cercetarea antropologică ce vizează unitatea corporală şi manifestările sale tinde chiar spre o antropologie a îngrijirii corpului, mai ales a îngrijirii medicale a corpului[8].

Grija pentru sănătate pare a fi, în contextul epistemologic actual, când deschiderile sunt tot mai mari iar pluridisciplinaritatea este o condiţie esenţială a cercetării, unul dintre parametrii esenţiali în descrierea socială şi culturală, necesară unei consemnări cât mai fidele a referenţialului uman. Prin grija faţă de sănătate pot fi descrise societăţi diferite, dar şi relaţionate într-un demers comparativ, bazat pe observarea practicilor, riturilor, obiceiurilor legate de sănătate. Pentru că cercetările etnologice demonstrează că nu pretutindeni ansamblul îngrijirilor corporale şi a atitudinilor faţă de sănătate constituie un tot unitar, bine definit, aşa cum îl prezintă, de exemplu, societăţile europene.

Este vizibil că raporturile dintre sănătate şi boală depăşesc fără echivoc graniţele unui singur câmp epistemic, reliefând tocmai mecanismele formării obiectului de studiu. În aceste condiţii, se pune, şi mai tranşant, problema unui raport între o antropologie a grijii pentru sănătate şi o antropologie medicală, cu toate compartimentele sale (etnopsihiatria, etnomedicina, antropologia nutriţiei, antropologia morţii, antropologia medicală clinică, antropologia reproducerii), aşa cum se dezvoltă ea ca disciplină în spaţiul nord-american.

Dintr-un alt unghi, dar cu o abordare similară la nivel metodologic, Claude Raynaut crede că antropologia se plasează la intersecţia a două polarizări care ocupă o poziţie centrală în spaţiul epistemologic al disciplinei: cea care, în analiza faptului social, merge dinspre individual spre colectiv şi cea care, în observaţia realului, merge dinspre material spre ideal (studiile cercetătorului francez vizează tratamentele aplicate de diverse societăţi şi culturi corpului uman – tratament mai degrabă simbolic decât fizic). Această intersecţie de duble polarizări asigură productivitatea câmpului de cercetare al unei discipline complexe pe care autorul o denumeşte antropologia sănătăţii[9] şi căreia i se deschid perspective teoretice şi metodologice similare cu cele ale antropologiei bolii sau antropologiei medicale.

Argumentat, autorul probează o superioritate a antropologiei sănătăţii asupra celorlalte ramuri antropologice conexe, conferindu-i un loc privilegiat în disciplina vastă a antropologiei în ansamblu. Prin raportare la sănătatea corpului se pot redefini individualul şi colectivul: experienţele prime ale stării de sănătate / boală, trecând de la plăcere la durere (suferinţă) relevă, înainte de toate, experienţe ale singularităţii; grupul este însă alcătuit dintr-o pluralitate de corpuri, fiecare cu individualitatea sa, adică este o construcţie socială a cărei unitate nu există decât prin ansamblul componentelor sale, fiecare fiind ireductibilă însă la un model standard.

Aşadar, dacă ar fi rezumăm doar cele câteva tendinţe despre care am vorbit anterior, câmpul de discuţie al determinărilor teoretice este, din toate punctele de vedere, efervescent, iar ideile – numeroase: Marc Augé proclamă categoric superioritatea unei antropologii a bolii, în timp ce nord-americanii vorbesc despre o antropologie medicală; Sylvie Fainzang aderă şi ea la o antropologie a bolii, în timp ce Claude Raynaut găseşte mai potrivită varianta antropologiei sănătăţii; Francine Saillant şi Eric Gagnon discută despre antropologia grijii pentru sănătate în timp ce alţi medici, sociologi, istorici, antropologi sau etnologi văd o asemenea disciplină conexă cu etnomedicina, etnopsihiatria, terapeutica generală, antropologia fizică, antropologia corpului etc.

Toate aceste dezbateri terminologice şi metodologice au ca punct de plecare complexitatea referenţialului. Pornind de la chiar o introducere în antropologie[10] şi ataşând studiului sincronic o abordare în doacronie, se impune o utilizare judicioasă a metodelor de studiu ale antropologiei, în condiţiile derulării unor fenomene extrem de variate de aculturaţie absolut specifice noului mileniu; Opinia noastră este că o interfaţă care să-şi justifice atât teoretic, cât şi practic, acoperirea tematică, este antropologia sănătăţii. O disciplină antropologică cuantificată drept antropologia sănătăţii ar trebui să pornească de la starea de sănătate, asumarea conştientă şi voită a sănătăţii, tehnici de păstrare a sănătăţii, raporturile sănătăţii cu boala, etiologii multiple ale bolii, transferuri în imaginar, tipare mentalitare, tranşe de tratament (terapii şi psihoterapii), eficacitate fizică şi psihică, decuparea socialului prin efecte ale cuplului sănătate / boală (statutul bolnavului în societate, medii profesionale generatoare de boli specifice, situaţia bolnavilor cu handicap sever, boli şi „boli” – transsexualitatea, etilismul, fumatul, drogurile sau boli stigmatice – SIDA, mai ales), şi, în final, sisteme instituţionale de sănătate.

Antropologia sănătăţii presupune, pentru noi, o descriere matriceală a obiectului: sănătatea este o diagramă mereu relaţionată cu boala, iar antropologia sănătăţii este acea disciplină antropologică ce-şi asumă descrierea acestui cuplu; esenţial ni se pare însă ca diagrama să nu fie monocelulară, adică să radiografieze doar starea de boală, ci să fie dublu secţionată, discutând şi starea de sănătate. Aplicând o astfel de perspectivă duală de studiu, se depăşeşte abordarea simplistă, doar, a legăturilor dintre medicina tradiţională şi cea modernă, dintre medicina casnică şi cea instituţionalizată sau dintre ritualul magico-medical şi medicaţie, şi se pot aborda contextual şi aspecte legate de identitate / alteritate, individual / social, raţionalitate şi eficacitate, comportament şi atitudine, locul şi rolul instituţiilor în viaţa socială, consistenţa sistemului cultural de credinţe, obiceiuri, tradiţii şi presiunea acestuia în relaţia pacient – terapeut. Mai mult, o lărgire a arealului de cercetare permite şi formarea unui sistem radial de legături ale antropologiei sănătăţii cu alte domenii de studiu socio-cultural.

Pentru arealul cultural românesc, rezervorul de informaţii pentru un studiu antropologic asupra cuplului sănătate – boală şi a tuturor manifestărilor adiacente trecerii omului prin cele două stări este dat de practicile terapeutice şi psihoterapeutice tradiţionale, sub toate aspectele lor.

Prima observaţie care se desprinde în urma studiilor de teren dar şi a parcurgerii bibliografiei de specialitate ne determină să susţinem, argumentat, faptul că practicile curative specifice arealului românesc, centrate pe grija faţă de sănătate şi grija faţă de corp nu sunt disparate şi nici aleatorii, ci, din contră, constituie substanţa unui discurs foarte bine articulat într-un sistem coerent, pe care l-am putea numi sistemul terapeutic şi psihoterapeutic popular românesc.

De asemenea, am susţinut în lucrări anterioare (corelate într-o teză de doctorat) articularea tripartită a sistemului terapeutic şi psihoterapeutic tradiţional românesc, secţionat în trei sectoare:

De cele mai multe ori, toate aceste paliere se întrepătrund într-un efort comun de vindecare din partea performerului specializat. Exemplul cel mai concludent este acelaşi descântat psihoterapeutic, unde ritualul magic (pornind de la credinţa în eficacitatea actului, aura performerului, textul poetic, ustensilele, recuzita, gesturile primare sau secundare) este secondat de trimiteri religioase (semnul crucii, personajele divine ale textului poetic, rugăciunea finală) şi de practici medicale (presopunctura în punctele cheie ale corpului, calităţile curative ale remediilor).

Mai merită spus că alte culturi se focalizează în mod special pe unul din aceste paliere sau, în cazul psihoterapiei de tip urban, a magiei de salon, de exemplu, tehnicile ţin de alte demersuri, de tipul necromanţiei, chiromanţiei, viziunilor etc.

În fine, mai trebuie adăugat că pentru sensibilitatea şi mentalitatea omului comunităţii tradiţionale, corpul este legat indisolubil de trup şi vindecarea corpului trebuie să aibă ca preambul tratamentul iniţial al sufletului; de aceea terapia este mereu dublată de psihoterapie, adică demersul curativ efectiv este însoţit de tehnici de inducere a liniştii, de calmare, de sugestia echilibrului, fapt care face din sistemul vindecării un tot complex.

Revenind la cadrele structurilor mentalităţii, observăm că se poate vorbi despre o categorie a terapeuticului, de acelaşi ordin cu parentalul, eroticul, tanaticul etc, terapia şi psihoterapia fiind, în mentalitatea colectivă de tip folcloric, acţiuni ce depăşesc corpul uman şi se pot extinde în arealuri mai vaste: la animalele de casă, gospodărie, grădini, curte, pomi, vii, cuprinzând, practic, toate animalele domestice şi spaţiile ce se află în proximitatea omului. În toate aceste sectoare, protecţia sănătăţii reclamă aceleaşi norme şi principii ca şi în cazul terapeuticului uman, pentru (re)instaurarea unui climat de armonie a microcosmosului cu macrocosmosul, într-un demers terapeutic mai vast, pe care l-am numit omniterapie.

Toate aceste aspecte ţin de configurarea unui sector vast al antropologiei culturale, pe care noi am propus să îl denumim antropologia sănătăţii; aplicarea mecanismelor de observaţie şi a principiilor metodologice specifice unui câmp epistemologic foarte vast ca cel al antropologiei culturale permit racordarea istorică a studiilor de terapie şi psihoterapie tradiţională, astfel încât cercetarea în sincronie poate fi plasată într-un context diacronic.

Pornind de aici, discuţia se poate deschide către o revalorificare a filonului tradiţional de vindecare în medicina modernă, prin multitudinea de medicini paralele care s-au dezvoltat mult în ultima perioadă. Medicina alternativă sau cea paralelă exploatează cunoştinţele şi remediile terapeutice înmagazinate în memoria culturală colectivă şi le reevaluează, oferind noi posibilităţi de vindecare.


[1] Claude Lévi – Strauss – Antropologia structurală, Bucureşti, 1978, p. 427.

[2] Marc Augé – L anthropologie de la maladie, în L Homme, Revue Françoise d anthropologie, nr 97-98 / 1986 – Anthropologie: etat des lieux, p. 77.

[3] Marc Augé – op. cit., p. 78

[4] Claude Lévi – Strauss – Antropologia structurală, Editura Politică, Bucureşti, 1978,, p. 426.

[5] Claudine Herzlich – Médecine moderne et quete de sens: la maladie signifiant social, în Le sens du mal. Anthropologie, histoire, sociologie de la maladie, Paris, 1994, p. 190-215.

[6] David Le Breton – Anthropologie du corps et modernite, PUF, Paris, 1990

[7] Française Heritier – Augé – Une anthropologie symbolique du corps, în La science sauvage. Des savoirs populaires aux éthnosciences, Paris, 1993, p. 124-128.

[8] Francine Saillant, Eric Gagnon – Vers une anthropologie des soins?, în Ethnologies comparées, nr. 3/2001.

[9] Claude Raynaut – L anthropologie de la santé, carrefour de questionnements: l humain et le naturel, l individuel et le social, în Ethnologies comparées, nr.3/2001.

[10] Jean Copans – Introducere în etnologie şi antropologie, Iaşi, 1999.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign