E-Antropolog

Un experiment numit «România»

06 decembrie 2010 Adrian Majuru Editorial

În acest moment ne este foarte clar: ori se salvează ţara, ori câştigă gaşca! Şi nu ar fi pentru prima dată când gaşca ar câştiga în detrimentul ţării şi în defavoarea celor 20 de milioane de români!

Întotdeauna a fost o gaşcă marionetă care a experimentat, în interesul altora, soluţii politice extreme. Pentru istoria recentă, regimul comunist din România a fost cel mai atroce din spaţiul est-european. Comisarii sovietici şi trupele militare ruseşti s-au retras mai repede din România – faţă de vecinii noştri – pentru că autohtonii s-au dovedit a fi mai obedienţi faţă de bolşevici şi mai cruzi decât satrapii calmuci. Regimul care ne administrează astăzi destinele a luat cele mai severe măsuri – numite „anticriză” – din spaţiul european, fluturându-ne, şi încercând astfel să ne prostească, situaţia dificilă a Greciei. Dar în Grecia, veniturile bugetare nu au fost diminuate. În Grecia s-a ieşit în stradă pentru că salariile au fost îngheţate şi s-a renunţat la salariul 14! Nicidecum diminuare salarială! Iar acolo salariul mediu este de 1.000 de euro, nu de 300 de euro cum este la noi.

Un nou experiment numit „România” a fost pus în aplicare. Cine oare doreşte să vadă, cu girul găştii obediente de la Bucureşti şi al camarilei prezidenţiale, cât de mult poate rezista un popor dincolo de nivelul de acceptare a sărăciei cronice? Şi pentru ce? De fapt, care este finalitatea acestui experiment? Disoluţia socială este premergătoare unei fărâmiţări de tip feudal şi implicit dezmembrării teritoriale.

Sărăcia, mizeria, imoralitatea au fost constante istorice în România, iar această realitate foarte cunoscută nouă a fost imortalizată şi de caricaturiştii anilor 1870.

Oferim cititorilor câteva repere ale arbitrariului istoric. La 1763, Giovanni Bartolomeo Frontali, pe când traversa zona Buzăului de azi, venind din Moldova, a descris următoarea realitate socială: „Atâtea nenorociri sunt în aceste ţări încât nu ştiu ce să vă spun, vă voi spune doar că se îngroapă de vii şi cauza este că în toiul iernii se pune o dare şi de aceea, pentru a scăpa de acel înscris, unii mai săraci şi nu prea cunoscuţi se îngroapă sub pământ lăsând o răsuflătoare şi mulţi au murit de frig şi stau acolo până ce se distribuie acel înscris, căci în acel timp se face o mare cercetare”.

„Ce le pasă lor care este numele stăpânului? Ceea ce ştiu ei este că trăiesc ca să muncească, ca să plătească, să sufere şi să tacă”, spunea francezul Marmier la 1813.

„Nu există poate popor mai asuprit de un guvern despotic şi mai strivit de biruri şi angarale. Ei nu sînt în stare să conceapă măcar nădejdea unei soarte mai bune. Starea de deprimare sufletească în care sînt ţinuţi s-a prefăcut într-un fel de nesimţire şi de apatie naturală, care-i face deopotrivă de nepăsători la bucuriile vieţii şi de nesimţitori la fericire, ca şi la amărăciunile grijilor şi durerilor”, afirma britanicul Wilkinson la începutul secolului al XIX-lea.

„Populaţia nu-i pregătită pentru revoluţie. Se ocărărşte ici şi colo, însă nimeni nu-şi pune capul în foc, martiri politici nu cresc pe acest pământ”, afirma la 1853 ofiţerul austriac Johann Koradin într-un raport secret.

Pentru avocatul Petre Pandrea, realitatea interbelică arăta astfel: „Doi la sută din populaţia ţării trăieşte din belşug. Ceilalţi se uită şi înghit în sec”.

Cât priveşte realitatea anilor ’80, I.D. Sîrbu a descris-o astfel: „Au rămas cei care mai au acces la câte un mic sceret de stat şi cei care trăiesc aidoma muştelor”.

După douăzeci de ani de la revolta socială din decembrie 1989, România se află pe deplin în puterea camarilei prezidenţiale patronate de „marele bandit”, cum l-a descris Cezar Petrescu pe „inamicul public numărul 1″ al României.

Cine este „marele bandit” cum îl numea Cezar Petrescu pe liderul ascuns? Şi cum „guvernează acesta?

„Marele bandit” şi „drângăleţii politici” în varianta literaturii

În Bucureştii anilor tulburi 1945-1946, într-o cameră cu obloanele trase şi luminată slab, la o masă uriaşă, o matahală privea cu nervozitate către masa umană rânduită în jurul său. Stăteau cu toţii, cu privirea năruită în podeaua abia vizibilă, galonaţi în frac, cu mănuşi de mătase şi gulere scrobite, parfumaţi şi aparent distinşi, dar cu o imagine falsă, precum chipul unei iluzii, al unei aparenţe construită doar prin accesorii, simboluri lipsite de putere, de semnificaţie, de conţinut. Totul se prăbuşea în faţa singurului personaj care şedea somptuos pe un scaun, la capătul mesei, personaj care bătea ritmic cu degetul în cutia cu tabac cubanez. „Eu am să rămân întotdeauna cel mai tare” îşi începu matahala misterioasă discursul aruncat spre păpuşile îmbrăcate în stofă englezească. „Eu ies deasupra – continuă cel care părea a fi şeful celor strânşi acolo – „Eu sunt un bandit. Bandit, marele bandit, gangsterul numărul unu al României Mari, primejdia naţională!”.

Marele bandit îşi arcui apoi bustul peste masă spunând: „Nu aşa a-ţi binevoit să vă exprimaţi în consiliul vostru de miniştri, când a-ţi decis să mă târâţi pe la Parchet şi alte ălea?… cum vă închipuiaţi voi că s-au găsit alţi binevoitori de teapa voastră, să mă informeze înainte de a se împlini douăzeci şi patru de ore?”.

„Marele bandit” al României îi avea pe toţi la mână. Îi punea să se certe în parlament, împărţindu-i chipurile în tabere concurente, numite popular putere şi opoziţie. Se porcăiau, se lau la trânte, înjurături, îşi declarau veşnică confruntare sub ochii prostimii, iar apoi, adânc în noapte, se adunau cu toţii la masa marelui bandit. Marele bandit, uneori, mai crea o mică mascaradă, numită adesea diversiune, tot pentru ochii prostimii. Atunci, câe un mic gangster de mahala, un ţap ispăşitor al marilor lovituri din umbră, era târât pe la Parchet, prin săli de judecată, arătat poporului, ca un interlop periculos ce a furat cât a putut, şi apoi, măscăriciul se pierdea în mulţime, printr-un banal viciu de procedură.

Cezar Petrescu descrie în romanul său „Calea Victoriei” părerea marelui bandit faţă de clasa politică, pe care o avea la mână, cumpărându-i în felurite moduri fidelitatea: „Rămâneţi pişicheri şi pârlaci că asta vă e meseria. Eu, ca mare bandit, am să fiu întotdeauna mai tare decât toate pişicheriile voastre şi am să ies întotdeauna deasupra, nu fiindcă oi fi cumva mai deştept decât voi, cum nici n-am pretenţia că sânt. Ci fiindcă marele bandit are capitalul la spate, şi capitalul ăsta vă ţine pe toţi în mână. Pe voi toţi, drângăleţii politici. N-aveţi încotro!”.

Care sunt simptomele unei societăţi administrate de „marele bandit”?

Nu oricine poate juca rolul marelui bandit. Au mai existat cazuri de intelectuali rasaţi, prin interbelic, care au crezut că se pot împlini politic, primind un post de prim-ministru. Octavian Goga a crezut şi el într-o carieră politică fulgurantă, până când Maiestatea sa Carol II l-a arcuit de-a dreptul cu un şut în dos. Când se pregătea să-l trimită pe următorul, Goga a zbierat speriat: „Maiestate, daţi în poetul naţiunii”! Carol al II-lea s-a temperat şi a mormăit în sinea sa că nu se va mai încurca cu d’ăştia, literaţi, universitari etc. Se întâmpla la sfârşitul lui ianuarie 1938. Să fii mare bandit este o adevărată artă, care trece dincolo de persuasiune. Trebuie să păcăleşti istoria, înşelând cu anticipare pe toţi aceia care se pregătesc să te trădeze.

Circul politic, oricare ar fi el, are cu certitudine în spatele lui un grup de „mari bandiţi”, care nu apar niciodată în faţă, dar care manevrează din camera slab luminată, odaia tainică a vreunui cazinou, tot ceea ce reprezintă sfera economică, căci ea însumează şi stăpâneşte politicul şi socialul deopotrivă. Care este nivelul de cultură al acestui grup de influenţă în cazul României de azi nu este de neglijat. Este mai relevant decât statisticile privind nivelul de cultură al populaţiei, întrucât una este să-ţi sprijine interesele prin cancelarii străine un aristocrat în gândire şi alta este situaţia în cazul unui lumpen în costum Versace. Realitatea poate fi ghicită prin nivelul de educaţie al politicienilor noştri grobieni, agramaţi, infatuaţi. Dar, adesea, istoria cunoaşte ironii neaşteptate şi înclin să cred în ironia ei. Ştiind cu ce fel de popor au de a face, iubitor de bere, manele şi fotbal, manipulabil prin telenovele şi emisiuni cu silicoane rebele, „marii bandiţi” nu-şi mai pun problema cum arată păpuşarii, „pârlacii” şi „drângăleţii”, care se prefac în ştiutori ai artei guvernării, căci aceştia din urmă trebuie să fie măsura antropologică şi psihologică a mulţimii guvernate. Aşa se şi face. Dacă ai un popor de aristocraţi nu-l poţi păcăli cu mardeiaşi de Ferentari. Vomită!

Cum se face simţită prezenţa „marelui bandit”? Nu-i greu de ghicit. Chestia cu uite demisia, nu mai e demisia este evidentă. Dar totuşi, „marele bandit” mai ştie că prin moşia lui „naţională” mai sunt unii care gândesc, dar sunt într-o minoritate zdrobitoare. I-ar putea folosi, dar la ce bun? Un agramat infatuat poate fi manipulat şi cumpărat uşor, cu o vilă, o maşină sau o damă de companie, care să-l flancheze din când în când. Altul care construieşte idei ar fi o problemă în plus şi o cheltuială suplimentară.

Scandalurile politice sunt mici seisme pentru distrarea marelui manipulator, o tablă de şah deasupra căreia se zvârcolesc gesturi ludice, recreative, cu scurte pauze între un spumant nepreţuit şi gamba cu ciorap fin şi respirare feminină, înţepenită într-un zîmbet ironic şi nimfoman. Nimfa cu pricina se mai zbate chinuitor uneori şi într-o sarabandă de zgâieli în chip de vedetă la televiziune. Şi ea îşi are rolul atent articulat în planul Şmecherului Suprem, acela de a vâna naivitatea pârlacilor politici, naivitate lipită în foşnetul rochiilor de VIP, VIP născut prin mahalalele plicticoase cu taţi înverşunaţi de prin hăurile unei Moldove înfometate perpetuu. Ca un arhetip social.

Psihologia marelui bandit în istorie este una simplă şi indiferent câte tabere politice s-ar legitima cu onestitatea sau carisma liderilor, opinia lui străfulgeră timpurile: „Or fi ei băieţi buni, dar au şi dânşii burtă! Cer şi ei păpică pentru burtică. Au şi dânşii nervi, ambiţii, alte ălea; şi n-au răbdare. Oameni şi ei!… vă pomeniţi cu disidenţe, rupturi, zdrenţe de partide noi, prăsilă de partide… Lihneala îi orbeşte să-şi taie singuri creanga de sub picioare”. Lumea pişicherilor este mică iar scandalurile lor sunt seisme care se resimt doar în buzunarele plătitorilor de taxe. Dar, în faţa matahalei din umbră, un prim-ministru al României Mari capătă o figură diminutivală, la fel şi limba îi devine mică, şoptitoare, căci banditul îi spune un mare adevăr: „Mai întâi să-ţi dea banditul ştirile sale despre oarecare lucrături care încearcă să te sape… am şi eu poliţia mea… să nu te găsească nepregătit… complicaţiile tale de mîine… se cheamă că-s şi complicaţiile mele!”. De aceea o demisie în politica românească este o pasăre rară! Sunt unii care nu doresc să renunţe la marionetele învechite. Ceea ce descria Cezar Petrescu pentru anii ’30 se aseamănă cu zilele noastre iar presupusele telefoane politice pentru sensibilizarea unor procurori au fost vibraţiile din urmă cauzate de bobârnacii marelui bandit. E clar că pârlacul politic a luat o săpuneală zdravănă, acolo, în camera obscură cu draperiile trase. Şi apoi, aceşti homunculi ajung să se fâţâie aroganţi prin faţa noastră la televizor, afişând preocupări importante, de interes naţional! Din spatele lor, printre râgâituri de alcov, printre clinchete de pahare şi foşnete de rochii vaporoase, răzbat adevărurile istorice ale ştim noi cui: „Mă, dacă nici în ţara asta a nimănui n-om şti până la sfârşit să le luăm tot aşa piuitul ălor care-o conduc, atunci mari idioţi mai sântem!… Putem să ne întoarcem la Dunărea noastră, să ne legăm câte un bolovan de gât şi să ne aruncăm în apă, să ne ducă bolovanii la fund. Că de pomană mai trăim şi facem umbră pământului! Aia e!”.

Totuşi, timpurile s-au mai schimbat sau cel puţin curenţii de aer nu mai bat din obişnuita direcţie. Credem că pişicheriile nu mai merg iar unii dintre noi doresc să privească pe ecranul politicii chipuri mai umane, guri care pot vorbi coerent în limba română, gesturi lipsite de sarcasm, ridicol, penibil. A venit vremea ca „marele bandit” să facă câteva remanieri radicale în echipa lui de „pârlaci”, dar şi în planul său de guvernare, care să includă paliere ignorate pe nedrept precum educaţia, cultura şi igiena socială.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign