E-Antropolog

Aproape învinşi într-o ţară de hapsâni şi leneşi

19 ianuarie 2011 Adrian Majuru Mentalitati

„destinul acestei ţări este acela de a fi în veci smerită”(domnitorul Gheorghe Bibescu(1832-1847)

Străzile par a se prăbuşi în interiror. Feţele oamenilor se prăbuşesc şi ele în orbitele ochilor, din neputinţă, dar mai ales de uimirea care-i înfricoşează. Mersul lor este lipsit de direcţie, lipsti de chef, lipsit de speranţă. A crescut îngrijorător numărul celor care vorbesc cu voce tare pentru un auditoriu imaginar dar, sunt şi foarte mulţi cu priviri încrâncenate, împietrite, prinse de câte un punct îndepărtat, imaginar şi el.

Se petrec lucruri. Prieteni care trădează pentru o poziţie, o funcţie uşor mai ridicată, colegi care o iau razna învinuidu-te de răul pe care nu şi-l pot alunga, de rănile pe care nu şi le pot vindeca. Lumea se prăbuşeşte în interior. România alunecă încet, într-o dureroasă şi lungă implozie. Netemeinicia cuvintelor, indecizia faptelor, delăsarea, nepăsarea, ucid milioane de suflete golite de reacţie, de furie, de viaţă.

De peste un deceniu am trăit sentimentul că respir în mijlocul unei populaţii vegetative, fără existenţă istorică şi lovită de sterilitate socială. Oricât ai scrie despre lucruri care nu merg, de ilegalităţi în curs de desfăşurare sau despre antidoturi împotriva cangrenei sociale, nu există reacţie în corpul social. Atomizarea socială pare a fi deplină.

Zilele care trec trase la indigo pentru cei mai mulţi dintre noi, chiar şi pentru aceia care îşi mai permit şi variaţia de peisaj, reprezintă consecinţa unei îndelungate convieţuiri în mijlocul unor cadavre vii, aduse în această stare tocmai pentru a nu mai pune probleme celor care nu le pot rezolva şi nu au chef să se implice în depistarea lor măcar.

Sentimentul de inutilitate istorică este trăit din nefericire doar la nivel insular de aceia care ştiu şi au puterea să schimbe câte ceva în peisajul apropiat însă orice adiere de vânt reprezintă un semnal de alarmă, de posibilă prăbuşire pentru înţepeniţii sociali, stăpâni peste vieţile celor mulţi, fără voia lor.

Atunci nu trebuie să mire că „lupta pentru putere în Valahia ia forme hidoase”. La periferia Europei unde Orientul strănută prea des de cincizeci de ani încoace peste chipurile noastre, „cutumele satrapice şi despotice sunt mai tari decât principiile constituţionale şi administrative”. Astfel că totdeauna „capetele cultivate anapoda şi sufletele de neo-iobagi din puturoşenia meleagurilor noastre” au suspinat „după despoţi luminaţi, după egalitarism rău înţeles şi după biciul vătafului”. Aceasta probabil şi din cauza faptului că „există multă ereditate tarată în Valahia: tâlhari, aventurieri-fantaşti, psihopaţi religioşi al unui imperiu antic în decădere, ca acela roman, psihopaţi sectanţi ai unui Imperiu în creştere, cel rus”.

În perpetua „mişcare a cadavrelor” după putere, se distinge cu uşurinţă „fauna cea mai monstruoasă şi flora cea mai rău mirositoare”. De mai bine de trei generaţii, omul sănătos „tinde la satisfacţii elementare, în centrul cărora se află sexualitatea şi alimentaţia. Nici măcar munca nu este la el primul plan. Omul sănătos se epuizează în pat şi la masă. Iar restul energetic îl depune în muncă anodină. Inventivitatea, creaţia propriu-zisă încep din momentul unui surplus de energie, al unui neastâmpăr cerebral, scăldat de lichid seminal, indiferent dacă fiziologia este mizeră sau sănătoasă”. Se constată mai pretutindeni o atitudine agresivă a majoritarului faţă de omul activ, care-şi respectă programul şi principiile, o atitudine anti-veselie faţă de semenul care se bucură de viaţă. Omul activ este împins către o „tactică a supravieţuirii” deoarece, „în Valahia, totul este frază, există o milenară împuţiciune levantină, asiatică, fanariotă, fără valorile aferente mandarinale şi mistice ale Orientului, un pospai occidental pretenţios şi moftangiu, care-i face (pe majoritari n.m.)incapabili de viaţă reală viguroasă”.

Dintre toţi cei care supravieţuiesc pe meleaguri valahe, „românii sunt cei mai laşi, având tradiţii iobage, şi dintre români, regăţenii şi, mai ales ţiganii”. Din „învăţămintele cantemireşti” reţinute de Pandrea, în Moldo-Valahia, răzeşii şi moşnenii au fost „singurele categorii umane care nu erau supuse unor şocuri psihice derivate din continua obedienţă politico-socială şi spaime intermitente”. Liderii societăţii, domnitorii, prelaţii şi boierii, cunoşteau „o înjosire morală fără de asemănare”.

În secolul valah care tocmai s-a încheiat, Partidul heghemonic a spart naţiunea „în grupe de proletari heghemoni care conduc pe ţărani, pe micii burghezi şi pe intelectuali. Când privesc pe proletarii autohtoni, îmi vine să râd. Nu sunt nici măcar proletari adevăraţi. Sunt un fel de tinichigii, fiindcă nu lucrează, în majoritatea lor, în oţel, ci în tinichea. Iar oţelarii sunt idiotizaţi de munca grea fizică şi de trăscău, vinars sau adio, mamă. Au bicepşi pe braţe, pi picere şi pe creier”. Dar iată că aceşti „broscoi metafizici, fariseici” care au predicat „o doctrină de satrapie asiatică în beneficiul unor tinichigii nemernici” au gâtuit totul: ţărănimea şi păturile sociale mijlocii. A lăsa pe mâna plebei care „nu are niciodată dreptate”, destinul ţării tale unde destinul te-a lăsat prin hazard, viitorul societăţii în care supravieţuişti şi în ultimul rînd, paşii pe care vrei să-i realizezi în scurta şi imprevizibila ta viaţă valahă, este o sinucidere anticipată şi traumatizantă.

Marea plebe care decide se structurează în interiorul ei precum o societate: avem o plebe „cu titluri, aşa-zişii inculţi cu diplomă”; avem o plebe conformistă” adică „terna plebe guvernamentală” şi apoi, marea masă, „fiara dezlănţuită” de iobagi, şerbi şi robi, „cu instincte nezăgăzuite”.

România aflată întotdeauna „în bătaia tuturor vânturilor istorice, cu tradiţii de instabilitate politică şi economică”, o cunoaştem în perpetua imagine a unei fiinţe „asuprite şi canonite”. Această suferinţă continuă a creat două subterfugii de existenţă: mascaraua şi letargia protoistorică: „mascaraua este la oraş şi protoistoria în ruralitate”.

Este foarte adevărat faptul că nicăieri, în nici un sistem, „cîinii nu aleargă cu covrigi în coadă” dar numai în România, există o cumplită tradiţie care depăşeşte istoria şi antropologia de bun simţ: „doi la sută (2%) din populaţia ţării trăieşte din belşug. Ceilalţi se uită şi înghit în sec”.

Şi apoi, rămân „formele ilegale” care înspăimântă şi dezgustă „fiindcă sunt crime contra umanităţii, ne degradează la forme primitive, tribale, de canibalism penitenciar”.

În concluzie, „ţara mea este o ţară de hapsâni şi leneşi. Fiecare să aibă cu minimum de efort, maximum de beneficii. Când leneşului i se prezintă ocazia să aibă profituri mari, devine hapsân. Hapsân şi leneş sunt cele două faţete ale unei singure medalii: definţia românismului”. Între hapsâni şi leneşi, „licheaua română înfloreşte în putregaiul tuturor idealurilor sfărâmate”. Idealuri distruse de o pecingine „de natură pur sociologică”. În Valahia contemporană găseşti la fiecare pas „disperarea clocotitoare în afunduri, ieşită, la suprafaţă, sub formă de bolboroseli chinuite. Fiecare vrea să ajungă în alt post, toţi îşi urăsc meseriile şi vor alt loc sub soare. Lipsa de stabilitate creează psihoze sociale. Nimeni nu mai aderă în branşa lui”. Nu-i de mirare că „licheaua a devenit prototipul cetăţeanului din patria mea. E dureros. E adevărat”. Faptul că ne aflăm „în inaniţie culturală” nu mai surprinde pe nimeni, ce să mai vorbim de alarmare? Vom rămâne aici „înzăpeziţi şi vegetativi, cu braţele încrucişate, în inacţiune, pasivi şi resemnaţi” asemeni unui „gandhism valahic” ca singură soluţie la înzăpezirea în care ne găsim”. Cât în ceea ce ar privi iluziile legate de schimbări politice, nu uitaţi „un singur lucru: partidul este o ficţiune juridică şi are exact valoarea oamenilor care-l conduc şi-l îndrumă”. De aceea, „lupta pentru putere în Valahia ia forme hidoase” iar „mişcarea cadavrelor” împrospătează mereu clica de lichele, în „ţara mea de hapsâni şi leneşi”(Petre Pandrea).

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign