E-Antropolog

Călăraşi:istoria începuturilor(I)

23 ianuarie 2011 Adrian Majuru Muntenia

Municipiul Călăraşi face parte din categoria oraşelor României, care merită amintit, cunoscut şi studiat, datorită atât trecutului său istoric cât şi perspectivelor pe care le poate avea, fiind un oraş cu o bună poziţie geografică şi cu tradiţie comercială.

Călăraşiul este o veche aşezare de la cotul Borcei, cunoscută încă de la sfârsitul secolului al XVI-lea, din vremea domnitorului Mihai Viteazul ( 1595 ) sub numele de Lichireşti, devenit oraşul şi judeţul Călăraşi de astăzi. Viaţa pe aceste meleaguri a fost prezentă încă din epoca neolitică, după atestarea descoperirilor arheologice. Localitatea poartă numele foştilor poştaşi şi are o istorie pe cât de bogată pe atât de zbuciumată.

Scurtă privire istorică asupra evoluţiei zonei de la cotul Borcei.

Prima menţiune documentară a aşezării Lichireşti

Important centru politico-administrativ, economic şi cultural, reşedinţa judetului cu acelaşi nume, vechea aşezare a Lichireştilor lui Dragu Postelnicul de la Slatioara, municipiul Călăraşi de astăzi, este situat în partea de sud-est a ţării, pe teresa inferioară a Dunării, la contactul cu Lunca Dunării, pe malul stang al braţului Borcea.[1] De drept, numele acestui oraş ar trebui să fie Ştirbei, pentru că aşa a fost numit cu prilejul eliberării lui, când i s-a încheiat actul de botez, la 24 septembrie 1852, dar numirile geografice nu se crează din poruncă, aşa că, locuitorii, nu s-au putut deprinde de noua denumire şi în anul 1877, în urma Razboiului de Independenţă, s-a revenit la vechea denumire de Călăraşi. Numele de Călăraşi s-a suprapus şi el peste un alt nume, mult mai vechi, acela de Lichireşti, ceea ce dovedeste ca trecutul acestui oraş este mult mai îndepărtat.

Terasa Călăraşi pe care este situat municipiul cu acelaşi nume are un fundament de roci asemănătoare celor din Podişul Dobrogei, peste care se află argilă, pietrisuri, nisipuri şi la suprafaţa loes.

Teritoriul municipiului Călăraşi este udat de apele braţului Borcea care se desprinde din albia Dunării în amonte de oraş la circa 9 km şi are o lungime totală de 99 km până la unirea sa din nou cu Dunărea, în dreptul localităţii Giurgeni.

Pe cursul său, braţul Borcea prezintă câteva meandre, dintre care cea mai accentuată este cotul Ţiganului sau cotul Borcei, “ pe al cărui mal sudic încă din neolitic, s-a înfiripat o aşezare din care avea să rezulte, după secole de istorie, Călăraşii de astăzi “.[2]

Odată cu ridicarea fostului Combinat Siderurgic, între braţul Borcea şi fosta rampă de aprovizionare a combinatului, pe o distanţa de 10 km lungime, s-a amenajat un canal industrial, pe care ar fi trebuit să circule barjele încărcate cu materii prime ( fier vechi, minereu, cărbune ), canal care serveste astăzi doar pentru pescuit.

Avantajat de aşezarea sa geografică, care a oferit dintotdeauna condiţii prielnice dezvoltării comunităţilor umane – apa, peşte, păsune, terenuri arabile -teritoriul municipiului Călăraşi constituie o stăveche vatră de locuire, săpăturile arheologice demonstrând că începuturile vieţii aici, la cotul Borcei, datează din neolitic.

Astfel, săpăturile efectuate în anii 1966 şi 1968, în apropierea oraşului, a fost identificat un nivel de locuire aparţinând culturii Hamangia, din care s-au recoltat fragmente ceramice, unelte de piatră şi statuete antropomorfe de lut ars.[3]

Apariţia la sfârşitul secolului I î.C. şi începutul secolului I d.C. a romanilor la Dunărea de Jos a reprezentat pentru istoria acestor meleaguri un moment de o deosebită importanţă. Instalarea autorităţilor romane în Peninsula Balcanică a pus în contact direct pe geţi, locuitorii seculari din Câmpia Bărăganului cu civilizaţia romană.[4] Aceste contacte nu au fost numai războinice, îmbrăcând şi forme paşnice concretizate în schimburile de valori materiale efectuate între cele două maluri ale Dunării.

După formarea statului feudal Ţara Românească, pătrunderea turcilor în Peninsula Balcanică şi încetarea năvălirilor popoarelor migratoare, viaţa pe aceste meleaguri intră într-o nouă etapă a dezvoltării sale.

“ Sate româneşti apar pretutindeni. Bărăganul începe să fie tot mai cercetat şi malurile Dunării Ialomiţene tot mai cunoscute. Motive de ordin politico-militare, care sunt la baza tuturor alcătuirilor de sate şi oraşe, ne fac să afirmăm că, în acest timp de prefacere generală, oamenii de aici, de la cotitura Borcei, trebuie să fi urmat ritmului general şi au închegat desigur o alcătuire stabilă, alcătuire de pescari, care aveau să intre în legătură de comerţ cu mocanii Bărăganului, sau alcătuire de paznici ai drumului Silistrei, care să supravegheze pe turcii războinici şi cotropitori.”[5]

În lipsa izvoarelor scrise este greu de precizat locul aşezării de la cotul Borcei, în noul context socio-politic creat. Este posibil ca aceasta să fi evoluat în cadrul “ Ţării Dristei “ organizată în jurul centrelor urbane Păcuiul lui Soare şi Silistra ( Dristor ), confederaţie de aşezări româneşti situate pe ambele maluri ale Dunării între Cernavodă şi Turtucaia, aparţinând de Despotatul ( Ţara ) lui Dobrotici (Dobrogea), pentru că în timpul lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) zona şi aşezarea de la cotul Borcei să se integreze statului medieval Ţara Românească.

Documentele din epocă vorbesc despre marea libertate de care se bucurau, din partea domniei, negustorii ce activau în această parte a Ţării Româneşti. Acest lucru pare să fie normal, dacă avem în vedere că bălţile dintre Borcea şi Dunăre, valea Mostriştei şi balta Gălăţuiului nu erau cu nimic mai prejos decât alte zone ale ţării, vitele, grânele şi peştele care se găseau din abundenţă în această zonă constituiau principalele produse de export spre Braşov. În registrele de vamă ale Braşovului sunt înscrişi negustori şi meşteşugari din partea locului, ceea ce dovedeşte că aici exista o populaţie strânsă într-un sat de pescari. Locuitorii acestui sat erau nu numai pescari, dar şi buni războinici luând parte la expediţia lui Warwrin.

Menţionarea în documente pentru prima dată a satului Lichireşti, actuala vatră a municipiului Călăraşi chiar dacă documentul este mai târziu, acesta face trimiterea la vremea voievodului întregitor de neam şi ţară lui Mihai Viteazu. Este vorba despre un hrisov emis la 25 iulie 1630, în Bucureşti, de voievodul Leon Tomşa, hrisov prin care însărcinează mai mulţi boieri ca “ să caute şi adevereze pentru rumânii Dragului Postelnic, care au fost din Lichireşti şi şăd acum în Crăcean, care rumâni va fi şezut în Crăcean din legătura lui Mihai Vodă încolo (…) “.[6]

Textul hrisovului ca şi amintirea în documente mai de timpuriu a satului Crăcean, ne îndreptăţeşte să afirmăm că şi satul Lichireşti este mai vechi, la 1595 aşezarea fiind deja populată.

De la satul la târgul Lichireşti ( 1595-1852 )

Satul Lichireşti şi istoria lui.

Hrisovul domnitorului Leon Tomşa din 25 iulie 1630 este primul act oficial care atestă documentar satul Lichireşti.

După cum rezultă din respectivul document, în toamna anului 1595, când istoricii plasează legătura lui Mihai Viteazul, asezarea cu numele Lichireşti exista şi era populată.

Denumirea de Lichireşti, sub care apare consemnată pentru prima dată in documente asezarea de la cotul Borcei, se pare că vine de la primul lacaş religios construit aici, înainte de 1600, biserica catedrală de mai târziu, care purta hramul Sfântului Nicolae al Mirei Lichiei. Iată ce scrie în aceste sens dr. Samarian Pompei:

„ Numele de Lichireşti trebuie să dateze de la începutul primei aşezări de locuitori statornici aici, dacă nu i se poate o dată fixă este că originea numirilor vechi de sate şi de oraşe se pierde în bezna timpului necunoscut din trecut.

Noi bănuim că numirea de Lichireşti trebuie să fie în stânsă legătură cu ridicarea aici a primului lăcaş de biserică, cu hramul Sfântului Nicolae al Mirei Lichiei. Poporanii care s-au strâns în jurul lăcaşului sfânt, trebuie să-i fi spus prin prescurtare, biserica Lichiei, în timp ce ei insuşi se vor fi numit poporul bisericei Lichiei sau Lichireşteni, de unde a venit numele satului Lichireşteni.

O dovadă despre această origine ar fi faptul ca şi azi biserica catedrală a oraşului prăznuieşte pe Sfântul Nicolae al Lichiei ( care este si patronul spiritual al oraşului numit mai sus ) şi această biserică catedrală este foarte veche, exista la 1630 şi desigur ca fondarea ei se pierde în negura trecutului, ca si începutul satului unde se află “.[1]

Ca sat aşezat la hotarul ţării, spre Dunăre, Lichireştii apăreau din vechime o restrânsă unitate de călăraşi, rânduită pentru poză şi pentru ştafetele de curiei din sau spre Imperiul Otoman, prin Silistra. Importanţa acestei garnizoane era redusă, astfel că spre sfârşitul secolului al XVII-lea a depins de căpitănia de la Hodivoaia. Abia la 28 octombrie 1693, apare prima menţiune a unui capitan de călăraşi la Lichireşti[2], ceea ce presupune existenţa unei căpitănii. Influenţa de care se bucura explica în bună parte favoare domnească de mărire a numărului de călăraşi pentru a devenii căpitănie, într-o vreme când efectivele de călăraşi începuseră să scadă.[3] Era şi o măsură de apărare a moşiei Lichireşti împotriva jafurilor turceşti.

Populaţia satului Lichireşti era formată din locuitori băştinaşi, pe care îi prinsese aici legătura lui Mihai Viteazul, din cultivatori liberi aşezaţi pe moşie, dar şi din locuitori străini veniţi de la sud de Dunăre: bulgari, sârbi, greci şi turci, la care se adăugau călăraşii ştafetari, cei care aveau misiune de pază, dar şi de curieri către şi dinspre Istanbul.

Locuitorii prinşi aici de legătura lui Mihai erau rumânii legaţi de moşie, care nu aveau voie să se mute în altă parte, fiind datori să lucreze un anumit număr de zile pentru proprietarul moşiei, precum şi de a da din produsele obţinute dijma.

Locuitorii liberi, “ megiaşii ” aşezaţi pe moşie, o putea părăsi când doreau şi datorau proprietarului moşiei numai dijma din produse.

Începând cu sfârşitul secolului al XVI-lea, numărul oamenilor liberi fiind în continuă creştere, proprietarii erau mulţumiţi că nu aveau cu cine să lucreze moşiile, cerând de la aceştia doar dijma din produse. Creşterea continuă a numărului acestora i-a determinat pe proprietari începănd cu secolul următor să impună şi locuitorilor liberi, pe lângă dijma din produse şi îndatorirea “de lucru”, ca adet al moşiei.[4]

În privinţa locuitorilor străini, aceştia găseau adăpost la nord de Dunăre sub scutul oarecum protector al ruşilor, numai că aceştia în loc să fie mulţumiţi că scăpau de persecuţiile turcilor, erau turbulenţi şi nu ţineau seamă de drepturile proprietăţii pe pământul căreia se aşezau. Din această cauză reclamaţiile nu mai contau.

Ultima categorie de locuitori ai satului Lichireşti erau călăraşii ştafetari (curieri). Însă din secolul al XVI-lea, aceştia formau o oaste ţărănească, compusă din oameni liberi, colonizaţi pe moşiile domneşti. Ei aveau folosinţa acestor moşii şi avantaje fiscale, în schimbul serviciului militar, fără leafă, în timp de război şi a celui de curier în timp de pace.

Începând cu secolul al XVIII-lea, dar mai ales după instaurarea domnilor fanarioţi, oastea ţării şi-a pierdut din importanţă ajungând aproape a se desfiinţa. Faima călăraşilor ştafetari a scăzut şi ea, acum fiind întrebuinţaţi mai mult în serviciul de poliţie internă şi mai ales curieri, purtători ai poruncilor domneşti sau ai corespondenţei pe care domnitorul o schimba, mai ales cu Imperiul Otoman, devenind acei “cursores constantinopolitani”, cum i-a numit Dimitrie Cantemir.[5]

O corespondenţă intensă cu Imperiul Otoman a avut domnitorul Constantin Brâncoveanu. Ori, pentru aceasta era nevoie permanentă de călăraşi şi ştafetari. Tocmai din acest motiv la sfârşitul secolului al XVII-lea domnitorul Constantin Brâncoveanu a înfiinţat aici, la Lichireşti, un steag de călăraşi, format fie din colonişti aduşi din altă parte, fie chiar din ţărani liberi care lucrau pe moşia mănăstirii penrtu a face în schimb, serviciul de curieri.

Hrisovul domnitorului Mihail Racoviţă din 2 iunie 1731, reprezintă actul de nastere a târgului Lichireşti şi marchează o nouă etapă în dezvoltarea aşezării.

Bazele târgul sub aspect comercial au fost mai temeinic fundamentate în vremea lui Constantin Vodă Mavrocordat, când a fixat la 9 mai 1732 să se ţină, timp de o săptămână “ din duminica Sfintei Troiţe “, iar vameşii domneşti “ să

n-aibă nici un amestec la acel târg, nici la dobitoacele ce se vor vinde, nici la vad, nici la apă, nici la uscat ”.[6]

Acum Lichireştiul devine tot mai cunoscut, şi din cauza Silistrei, care devenise cel mai important centru turcesc la Dunăre, către acest punct erau îndreptate privirile ruşilor, care îşi puseseră în gând să ajungă până la Istanbul. Ruşi considerau Silistra drept cheia Dobrogei şi a Balcanilor, deoarece de aici se putea supraveghea tot rostul, vietii româneşti din ambele Principate.

De acum târgul Lichireşti va cunoaşte o evolutie ascendentă, prin introducerea rapidă în circuitul comercial dunărean, ceea ce va favoriza transformarea sa în oraş la începutul secolului următor, cu un mare nume luat de la slujitorii domnesti de aici – Călăraşii.

autor: Nuţu Livia – Andreea


[1] Samarian, Pompei, Istoria oraşului Călăraşi ( Ialomiţa ) de la origine până la anul 1852, Ed. Agora, Călăraşi, 1995, p. 14.

[2] Samarian, Pompei, op.cit., doc. nr. VI, p. 199.

[3] Florenţa, Ivaniuc, Contribuţii documentare la o moşie ialomiţeană în sec XVII-XVIII: Lichireştii în „ Ialomiţa. Studii şi comunicării ”, Slobozia, 1982, p. 102-108.

[4] Samarian, Pompei, op. cit., p. 26.

[5] Samarian, Pompei, op. cit., p. 26.

[6] Samarian, Pompei, op. cit., doc. nr. XXVI, p. 215.


[1] Tudor, Constantin, Călăraşi – Mic indreptar turistic, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1984, p. 8.

[2] Ibidem, p. 12.

[3]Municipiul Călăraşi – Date monografice ( Lucrare în manuscris la Direcţia Judeţeană Călăraşi a Arhivelor Naţionale) p. 1 – 2.

[4] Ibidem, p. 3.

[5] Samarian, Pompei, Istoria oraşului Călăraşi (Ialomiţa) de la origine până la anul 1852, Ed. Agora, Bucureşti, 1931, p. 9.

[6] Municipiul Călăraşi – Monografie ( Lucrare în manuscris la Direcţia Judeţeană Călăraşi a Arhivelor Naţionale), p. 21.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign