E-Antropolog

Faliment!

09 ianuarie 2011 Adrian Majuru Editorial

România este un sat fără cîini. Ţara se prăbuşeşte iar la nivel înalt nu se ştie unde sunt banii furaţi timp de 20 de ani. Chiar nimeni nu ştie unde s-au dus banii devalizaţi din nu mai puţin de opt bănci şi două fonduri: Bankoop, Albina, Bancorex, Columna, Banca româno-turcă, Banca Internaţională a Religiilor, Credit-bank, Dacia Felix, sau fondurile SAFI şi Sovinvest, sau jocul piramidal Caritas? De ce nu sunt analizate aceste cazuri de delapidări? Unde au dispărut aceşti bani? Tovarăşii tac. Nu vorbeşte nici unul pentru că toţi sunt tovarăşi în mafie. Chiar nu ştie S.R.I. şi M.I. cine a devalizat această ţară timp de 20 de ani sau Preşedinţia se face că nu pricepe ce schimbări financiare s-au făcut în peisaj? Şi apoi pe ce bani au apărut atâtea proprietăţi în străinatate ale liderilor politici români când la revoluţie nu aveau bani nici de trecut strada? Drept cine ne iau aceşti tovarăşi?

Alţi tovarăşi, la fel ca ei, au devalizat o altă ţară, numită Grecia. Socialişti, ca şi ai noştri. Numai că au fost loviţi de ghinion. A, nu criza sau pământul care le fuge de sub de sub picioare este ghinionul lor! Au unde fugi, si-au cumpărat din timp refugii prin Munţii Alpi sau ţări exotice. Ghinionul lor este altul. Au dat de un popor al dracu! Grecii sunt în stradă. Incediază bănci. Ameninţă cu nesupunere civică. Tovarăşi, unde sub banii furaţi timp de 20 de ani?! Spre deosebire de România, Grecia are infrastructura pusă la punct iar venitul din turism este cotat al doilea din Europa după Italia. Bani au fost. Tovarăşii au furat. Ca şi ai noştri.

Dar, în timp ce Atena este în flăcări, Bucureştiul se face mic, este trist şi resemnat. Grecia explodează, România intră în implozie. România a falimentat. Preşedinţia a amânat anunţul official inducând o falsă şi ipocrită proiecţie a unei posbile reveniri. România era însă este demult în situaţia Greciei. Se văd deja semnele anarhiei: bîlbîiala tovarăşilor şi tremuriciul responsabilităţii care-i macină pe zi ce trece. Între timp, un medic se aruncă de la etajul unui spital, un tânăr se aruncă în faţa metrolui, un altul îşi dă foc după ce a fost disponibilizat, parcurile s-au umplut de cerşetori, suflete ale nimănui; mii de familii îşi pierd casele scoase la mezat de bănci. Totul se prăbuşeşte iar peste aceasta derivă privim la sarabanda tovarăşilor întru mafie, care dau sfaturi fără remuşcări, fără scrupule, cinici şi cu aere de mari capitalişti. Unul dintre ei, care a primit gratis de la stat Petromidia, îmbogăţindu-se vânzând ceea ce nu i-a aparţinut de fapt, oferă soluţii din poziţia de om al succesului: “afară cu 600 000 de bugetari”! De ce nu începem cu gaşca lor de faliţi? Să înapoieze statului banii devalizaţi din privatizările dubioase! Din furturile masive din industria scoasă la fier vechi, rafinăriile şi zacămintele petrolifere vândute pe nimic, flota dispărută peste noapte, parcă furată de argonauţi! Şi peste toate acestea, tronează peste destinele noastre, hăhăiturile pline de satisfacţie şi rîgîiturile de mascul împlinit ale unui zeu ce şi-a închiriat iluzia unui mandat de nemuritor.

Dacă Nicolae Ceauşescu ar fi prins pe vreunul dintre ei, cu delapidări cu mult mai mici, l-ar fi împuşcat pe stradion. Iar dacă vreun fanariot din vremea turcilor, ar fi delapidat tezaurul vilaietului valah, i se rezerva un eşafod elegant la Stambul. Ipsilanti a fost decapitat pe scările Curţii Domneşti din Bucureşti.

Undeva poetul Radu Gyr scria „trist urinez pe propriu-mi dezastru”. Acesta este sentimentul dureros al unei vieţi care merge în gol, fără perspective, cu speranţe hrănite de idealuri eşuate. Ani inutili într-o libertate disimulată. Dacă ar fi să luăm structura vârstelor în societatea românească observăm asemănări în sentimentul inutilităţii. Adolescenţii nu reuşesc să spere în viitorul mediu sau îndepărtat, şomeri cu bacalaureat sau licenţă; comunicare trunchiată, abia gesticulată cu cei apropiaţi. Societatea respinge dialogul deschis, totul se desfăşoară tăinuit, în peisaje care trebuiesc decriptate cu ajutorul şpăgii sau printr-o intervenţie de sus.

Lipsa alternativelor din prezent, a soluţiilor pentru viitorul imediat şi realităţile trecutului încă palpabile, oferă o stare generală de disconfort, care induce pe mari eşaloane sociale, o periculoasă stare de indiferenţă. Indiferenţă faţă de neajunsurile celor lipsiţi de putere, şi apoi indiferenţa celor puternici faţă de propriul destin. Iar cercul istoric se închide al fel cu fiecare veac.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign