E-Antropolog

Istoria Bărăţiei din Bucureşti(I)

26 ianuarie 2011 Adrian Majuru Minoritati

Istoria Bucureştiului are două epoci. Prima începe în perioada întunecată a fondării principatului Ţării Româneşti. Bucureştiul este menţionat deja în anul 1370; de la începutul secolului al XV-lea apare menţionat ca o fortificaţie: cetate[1]. La 1462 Bucureştiul devine a doua capitală a ţării, un fel de rezidenţă de iarnă a domnitorului. Pentru aceasta trebuie să fi luat un oarecare avânt, dar lipseşte orice izvor despre componenţa locuitorilor săi. Odată cu trecerea în secolul al XVII-lea se încheie şi prima etapă a existenţei Bucureştiului prin totala sa ruină. Mihai Viteazul făcuse din acesta locul de plecare al numeroaselor sale expediţii împotriva turcilor; prin aceasta oraşul a ajuns într-o stare de suferinţă şi pe la 1600 Bucureştiul era doar un morman de ruine.

A avut Bucureştiul în prima sa epocă o comunitate sau o biserică catolică? Izvoarele istorice referitoare la acele timpuri sunt foarte sărace, dar ne permit totuşi să dăm cu toată probabilitatea un răspuns negativ. Este posibil să fi existat câteva persoane catolice în Bucureşti, dar este puţin probabil să fi avut vreun cleric sau vreo biserică. Ni s-a păstrat un raport din anul 1581 despre situaţia bisericii catolice în Ţara Românească şi în acesta este vorba despre Târgovişte, Câmpulung şi Râmnicu-Vâlcea, dar nu despre Bucureşti[2]. Şi vizitele canonice din anul 1640, despre care vom vorbi mai jos, constată că în Bucureşti catolicii nu avuseseră până la acea dată o biserică[3].

După moartea ultimului erou valah a venit o epocă de existenţă paşnică sub dominaţia turcească. Acum s-a ridicat Bucureştiul din praf şi cenuşă devenind placa turnantă a comerţului cu Orientul, fapt prin care începe cea de a doua epocă de existenţă a oraşului. În scurt timp s-au aşezat şi străini în oraş, în special negustori italieni din Veneţia şi Ragusa. Aceştia au dat imboldul pentru construcţia primei biserici catolice din Bucureşti şi anume a unei adevărate Bărăţii. Bărăţie, din maghiarul “barát” (lit. “prieten”, n.tr.), frate laic într-o mănăstire, se numeşte o biserică franciscană şi îi vom vedea chiar pe franciscani cum construiesc prima biserică catolică a Bucureştiului.

I

România, adică principatul Moldovei şi cel al Ţării Româneşti, a avut în secolul al XV-lea nu mai puţin de 5 episcopii catolice: Argeş, Milcov, Severin, Siret şi Baia. Până la mijlocul secolului al XVI-lea au dispărut însă toate şi au rămas pentru pastoraţie doar franciscani, şi anume italieni sau slavi sudici italienizaţi. La începutul secolului al XVII-lea au preluat chiar ambele aripi ale franciscanilor, conventualii şi observanţii, mănăstirile şi parohiile României. Dar onoarea de a fi fondat prima comunitate catolică în Bucureşti revine conventualilor, aceloraşi care acum sunt activi în Moldova.

Era în jurul anului 1629, când un anume pr. Pietro Paulo Bruni, originar din Perugia, avea funcţia unui comisar pentru Ţara Românească şi Moldova. Era un conventual şi venea din mănăstirea de la Constantinopol; el purta şi titlul de bacalaureat. Acestui om i s-o fi întâmplat prin funcţia sa să viziteze multe parohii ale României, dar Bucureştiul i-a plăcut în mod special. Atunci domnea şi rezida acolo domnitorul Alexandru Iliaşu, un grec asupra căruia cumnatul lui, un veneţian pe nume Becelli exercita o influenţă puternică. Pr. Pietro Paulo avea o recomandare către Becelli de la trimisul veneţian la Constantinopol, împreună cu o scrisoare către un alt veneţian în Bucureşti, un anume Bartolomeo Lucadello. Graţie acestei recomandări şi influenţe, la 9 iulie 1629 domnitorul Alexandru însuşi a poruncit catolicilor din Bucureşti să construiască o biserică şi conventualilor să construiască o mănăstire[4].

Porunca domnitorului nu a rămas fără urmări. Cu toate acestea nu a suportat el toate costurile, căci acelaşi Lucadello cere în anul 1637 prin trimisul veneţian la Constantinopol recunoaşterea faptului că el a construit o „foarte impozantă biserică” şi a făcut o donaţie pentru întreţinerea a nu mai puţin de patru membrii ai ordinului[5]. De asemenea Alexandru Iliaş este detronat la trei luni după menţionata lui donaţie generoasă. Putem aşadar presupune că acest domnitor a dăruit pământul, în vreme ce bogaţii italieni Lucadello, Becelli ş. a. au plătit şi s-au îngrijit de construcţie[6]. Oricum s-ar fi întâmplat acest lucru, în 1633 biserica zidită era deja gata. În luna aprilie a acelui an au fost trimişi trei conventuali în Ţara Românească iar Cournah, trimisul francez la Constantinopol nu a evitat să recomande atât persoanele cât şi “în special biserica din Bucureşti” protecţiei principelui domnitor din acea vreme, Matei Basarab. El roagă în mod special ca la această biserică să nu fie lăsaţi miGionarii episcopului de Sofia, şi anume observanţii, în aceea că această biserică este “proprie şi în special aparţinând” conventualilor, ca o biserică “aflată de drept, întreţinută şi restaurată” de aceştia[7]. Restaurată în sensul unei simple decorări. Şi mănăstirea aşezată de principele Alexandru Iliaş fusese construită ca o casă mai mică[8].

Nu se ştie dacă părintele Pietro Paulo a mai avut bucuria de a conduce lucrările de construcţie. El a fost chemat înapoi la Constantinopol înainte de 20 august 1631 din cauza unor neînţelegeri între el şi anumiţi catolici din România. Bucureştenii s-au situat de partea parohului lor şi au recomandat cauza lui trimisului francez la Sultan, de Sény. De Sény nu a pregetat să scrie la Propaganda în favoarea părintelui Pietro Paulo, fapt comunicat de el şi bucureştenilor printr-o scrisoare în limba italiană. Bunul paroh a plecat la Roma iar acolo îi pierdem urma[9].

Spuneam că Bărăţia din Bucureşti a fost gata în luna aprilie a anului 1633. Lucadello a exagerat însă mult şi a spus parţial şi neadevăruri, aşa cum se obişnuieşte totuşi pe la aceste ocazii. Biserica nu e era chiar una „foarte impozantă”, ci măsura 10 paşi în lungime şi 5 în lăţime, adică aproximativ 30 de metri pătraţi. Nu avea nici un fel de danii, adică nici o fundaţie pentru întreţinerea fie şi a unui singur capelan, cu atât mai puţin pentru patru. Biserica purta hramul Sfintei Fecioare de pe Muntele Carmel, care era reprezentată de un bun pictor cu pruncul Isus în braţe deasupra unui altar de cărămidă. De ambele părţi stăteau Sfântul Francisc de Assisi şi Sfântul Anton de Padova, primul reprezentat ca un bătrân cu barba cenuşie, ultimul reprezentat ca un om uscăţiv, ceea ce nu este un indiciu pentru o rutină deosebită a pictorului. Bisericuţa era construită în “forma unei bolţi”, ceea ce înseamnă că exista o singură boltă ca plafon, aproximativ cum arată acum biserica Cioplea de lângă Bucureşti. Lumina slabă intra în navă prin două ferestre şi o uşă[10]. În sfârşit fundaţiile erau, aşa cum a ieşit mai târziu la iveală, “foarte proaste”[11].

Această bisericuţă dorea să o dea Lucadello în anul 1637 Republicii Veneţiene, cu condiţia ca aceasta să îi acorde o pensie corespunzătoare cu cheltuielile lui. În acest scop Lucadello a scris trimşilor Veneţiei la Constantinopol o scrisoare pe care am menţionat-o mai devreme şi care pleznea de exagerări şi neadevăruri. Probabil că Lucadello este cel care a contribuit cel mai mult la construcţie, dar şi alţii au participat[12]. Senatul veneţian a fost destul de lucid încât să refuze cererea şi aşa biserica rămâne departe de orice influenţă străină[13].

Aşa cum atunci nu era stabilit dacă observanţii sau conventualii aveau un drept asupra mănăstirilor din România, la fel de disputată era întrebarea cărui episcop să ar trebui să-i fie supusă ţara. Acest lucru nu trebuie să mire pe nimeni. Congregaţia Propagandei, ministerul papal pentru misiunile externe, fusese abia înfiinţat, şi aşa diferitele jurisdicţii nu erau încă puse în ordine. În jurul anului 1640 episcopul de Sofia a pretins Ţara Românească ca aparţinând de jurisdicţia lui. Într-adevăr coajutorul de Sofia, episcopul Petru Bogdan Bakschisch, un observant, a vizitat în acel an toate parohiile din ţară. La 3 septembrie 1640 a venit acest episcop la Bucureşti şi a fost insistent rugat de catolici să consacre biserica. Din păcate el nu a putut să facă acest lucru, căci altarul din cărămidă căzuse şi lipseau şi dotările necesare; nu exista potir sau liturghier, nici odăjdii. Pe lângă aceasta parohia nu putea întreţine nici un preot şi se străduia să îl cheme din când în când pe parohul din Târgovişte, care aducea în mod firesc cu sine toate cele necesare liturghiei. De aceea Bakschisch a promis să se întoarcă mai târziu şi s-a mulţumit să redacteze în scurt o foarte interesantă descriere a oraşului, ce este un important izvor referitor la istoria Bucureştiului. Chiar şi imaginea de mai sus a Bărăţiei provine de la el[14].

Harnicul episcop s-a ţinut de cuvânt. La sfârşitul lui octombrie îl întâlnim pentru a doua oară la Bucureşti. Dar nici acum nu era altarul gata, şi nici accesoriile serviciului divin nu erau disponibile. Aşa că el a trebuit să îmbărbăteze comunitatea până în anul următor şi se întoarse înapoi în Bulgaria[15].

Dacă acum ne punem întrebarea unde s-ar fi putut afla această primă Bărăţie, ne răspunde Ionescu-Gion în istoria lui a Bucureştiului, că aceasta se afla pe acelaşi loc unde se afla şi Bărăţia de azi, anume în spatele fostului palat domnesc. Dorim să acceptăm acest lucru ca foarte probabil, cu toate că Gion nu îşi fundamentează prin nimic presupunerea. Când el mai adaugă însă, spunând catolicii ar fi avut tot acolo o frumoasă grădină, după moda italienească a secolului al XVII, acest lucru nu este adevărat, deoarece aici autorul a confundat Târgovişte cu Bucureşti, după cum arată studiul citatelor lui[16]. Ar fi fost acolo foarte probabil o curte, dar nici o grădină, nici măcar una după model. Pentru cine ar fi fost aceasta? Acolo nu era doar nici un preot iar întreaga comunitate catolică din Bucureşti era formată la vremea aceea din doar 2 (două) familii cu 10 (zece) suflete. Cu toate acestea, adaugă încă Bakschisch, acolo erau tot timpul catolici aflaţi în trecere, deoarece Bucureştiul era cel mai mare centru comercial al României; chiar şi curtea, când se afla la Bucureşti, înmulţea cu câţiva dintre angajaţii săi numărul catolicilor prezenţi. Dar parohia catolică care se afla permanent aici număra doar 10 suflete[17].

Bătrânul episcop Bakschisch mai vizită Bucureştiul încă o dată în februarie 1623. Situaţia era atunci şi mai dezolantă. Aici nu mai existau deloc catolici şi aşa era şi biserica închisă. Doar atunci când domnitorul se afla în reşedinţă, soldaţii catolici se duceau la biserică, lor fiindu-le până atunci citită liturghia pe un altar transportabil[18]. La şase ani după aceea se termină şi această stare de fapt, căci în vremea răscoalei domnitorului Mihnea al III-lea împotriva turcilor aceştia au intrat în ţară împreună cu tătarii iar la ocuparea Bucureştiului arse şi Bărăţia împreună cu clădirea mănăstirii. Părintele observant Gabriel Thomasii, vicar apostolic al Valahiei şi Moldovei, menţionează această nenorocire într-un raport din 7 februarie 1660 şi povesteşte mai departe că în Bucureşti nu se opreşte nici un preot, căci acolo nu are nimic pentru a trăi. El cere totuşi Propagandei, conform promisiunii ei, să acorde o subvenţie, căci există totuşi în Bucureşti câţiva catolici şi negustorii mai trec încă des pe aici. Pe de altă parte exista pericolul ca schismaticii să preia ruinele, daca nu locuieşte nimeni aici[19]. Până la urmă, în anul 1670, se prăbuşiră şi zidurile definitiv. Patriarhul Ierusalimului Dositei, un duşman înverşunat al catolicilor, se mândri la masa festivă a domnitorului Grigore Ghica, că el a provocat prăbuşirea prin blestemul lui, „pe care românii îl numesc afurisanie”. „Atunci când eu, povesteşte patriarhul, am trecut pe acolo şi am întrebat cărei religii îi aparţin ruinele, şi mi se răspunse că acestea sunt pe jumătate creştine – dorea să zică: catolice – atunci m-am umplut de râvnă pentru sfânta noastră credinţă; am început să urlu şi mi-am ieşit din fire, şi pornind a plânge, am lovit cu trăsnetul blestemului acel templu idolesc, ce se prăbuşi imediat de la temelie”. Dorim să îi lăsăm tolerantului patriarh satisfacţia închipuitei sale minuni. Un martor ocular ne relatează însă trei ani mai târziu că înţelepţii boieri puneau prăbuşirea pe seama fundamentelor „foarte proaste”, precum şi pe seama faptului că zidurile stătuseră mulţi ani acolo fără acoperiş. Pe de altă parte ruinele fuseseră înconjurate de un gard deja şase luni înainte de sosirea lui Dositei, căci erau aproape de prăbuşire. Aşadar din prima Bărăţie nu mai rămăsese nimic altceva la nici patruzeci de ani de la construcţia ei decât ruine, ce aşteptau un preot cu mult zel, pentru a fi puse din nou împreună într-o casă a Domnului[20].

autor:

Carol Auner

conferinţă ţinută de autor în plenul comunităţii catolice din Bucureşti la data de 1 mai 1904

tradus din limba germana de: Daniel Banner


[1] G.I. Ionescu-Gion, Istoria Bucurescilor, Bucureşti 1899, p. 16 şi 22 (în română în original).

[2] Pr. Fr. Cuf. Fermendziu, Acta Bulgariae ecclesiastica ab a. 1565 usque ad. A. 1799. Bd. XVIII der Monumenta spectantia historiam Slavorum meridionalium, Zagreb 1887, p. 10-11.

[3] Raportul vizitei canonice a lui Backsisch în Fermendziu idem, p. 105.

[4] Nicolae Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria Românilor, vol. I, Bucureşti, 1895, p. 71-72; Documente privitoare la istoria românilor, culese de Eudoxiu Hurmuzachi, vol. IV, partea II, Bucureşti 1884, p. 431-2 iar pentru nume: p. 450.

[5] Documente idem p. 492; cf. şi vol. VIII, (1894) p. 464-5.

[6] Cf. Documente idem, p. 432.

[7] Iorga, Acte idem, p. 76.

[8] Fermendziu idem, p. 269.

[9] Iorga, Acte idem, p. 71-72.

[10] Fermendziu idem, p. 105.

[11] Ibid. p. 288.

[12] ibid. p.105.

[13] Documente idem. vol. VIII, p. 464-5.

[14] Fermendziu idem. p. 105.

[15] idem. p. 88

[16] Ionescu Gion idem, p. 229

[17] Fermendziu idem. p. 105; cf. p. 137.

[18] idem. p. 236.

[19] idem. p. 269.

[20] idem. p. 288-9.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign