E-Antropolog

Istoria seducţiei europene

28 ianuarie 2011 Adrian Majuru Diaspora

Reperele seducţiei europene se regăsesc pe acelaşi traseu al ultimilor două sute de ani. Românii s-au aflat dintotdeauna în tabăra celor care doresc cu patos iubirea bătrânei doamne, unsă cu toate alifiile într’ale vieţii. De pildă, când România nu exista ca stat independent, se asemăna unui băieţandru abandonat, dar îndrăzneţ, care trăgea de poalele rochiei, distinsei doamne. Cel putin aşa este descris peisajul, într-un catren publicat în anul 1874 de Almanahul Ghimpelui. Şi peisajul celor dornici de integrare europeană arăta astfel:

“Toţi o vor, toţi îi fac curte, fiecare’n felul său:/Unii oftând,/Alţii cântând,/Şi mulţi mîinile’ntizând./Numai unul stă de’o parte şi’i arată încruntat/Că de n’o vrea/Iubirea sa,/Va da cu frigarea’n ea!/Aţi ghicit cine’i cochetul?Poreclit semi-zeu,/Care-a prădat/şi-a devastat/Şi azi s-a reabilitat./E o vorbă mare care zice: “iubeşte-mă că te tai!”/Tocmai aşa/I-ar cam plăcea/Să’şi impuie voia sa!/Dacă ati privi Europa, astfel precum se găseşte,/Cu copii murind de foame, pe cari jugul îi hârseşte;/Dacă n’aţi uita îmbrâncirea ce primi de la o vreme;/Veţi găsi c’are dreptate de curtesani a se teme!… ./Declaraţii înfocate, d’un bun trai, de lungă pace,/Vorbe mari şi jurăminte cum minciuna pupată face,/seamănă cu-acele fraze ce vestiţii moftangii/Fac femeilor de stradă, când vânează muşterii!!/D’o fi proastă şi i-o crede, în curând se va căi/Şi cam multe o să paţă până se va pocăi!”

Toţi o vor, toţi îi fac curte, fiecare’n felul său:/Unii oftând,/Alţii cântând,/Şi mulţi mîinile’ntizând.

Prostită sau prea îngăduitoare, batrâna Europă şi-a lărgit fustele pentru cei rătăciţi de prea multa vreme pe maidanele istoriei. Acum ratăcitorii vor să-i pătrundă şi în corsetu-i fin, de-un brand renumit: „Schengen”. Dar cum intimitatea cere discreţie şi răbdare cu sine este puţin probabil să-şi ca silenţioasa doamnă să-şi desfacă firele cu una cu două, în faţa parlagiilor ce caută de zor „succesuri” prin fustele ei.

Dar cine sunt moftangii care au ieşit la vânat „succesuri’? Ei au fost descrişi încă din anul 1874, de acelaşi catrenist anonim. Aflăm din ironia subţire şi dureroasă a epocii de atunci, realitatea clasei politice de moftangii ai secolului XXI, care asudă cu greu, de la un raport la altul al Uniunii Europene, încercând s-o convingă de lipsa corupţiei, de egalitatea şi aplicarea echitabilă a legilor sau a şanselor! “D’o fi proastă şi i-o crede” spunem şi noi, deşi trist, la mai bine de 130 de ani de la interesanta profeţie.

Iată portretizarea de la 1874 a moftangiilor de camarilă: „Pălărie ţuguiată,/Geamu în ochi, ţigară’n gură,/Freză creaţă, pomădată,/Guler ‘nalt peste măsură;/Haină strâmtă, pirpirie/Şi mustaţă răsucită;/O’nţepată ţăcălie/Şi o biciuşcă pricopsită:/Iată partea principală/A pretinşilor cocheţi/Ce’ngâmfaţi şi plini de fală/Toacă câinilor bureţi!/Pantalonii?…doamne sfinte, ca o pâlnie de soi,/Serv s’arate că coconii sunt din ceata lui Baboi/Şi c’adesea, pe la birtir în grădini,la cafenea,/Sorb cu halba, sorb cu şnitul, din butelii , din oca./Nu ştiu carte, n’au glagore, dar au funcţii însemnate!…/E destul să facă parte din ciocoi, din tagma lor,/Şi favorurile cu pumnul le sunt zilnic aruncate/Ca să’njure’n franţuzeşte şi să-şi rîdă de popor!/Răsturnaţi într’o caretă şi la vânt cu nasul sus,/Te stropesc chiar cu noroiul ce pe ţară au adus!/Pensionari fără vârstă, de bugete rozători,/Îi hrănim cu munca noastră, asudând din noapte’n zori!/Pot să fie pe lume privilegiu mai făţi,/Mai neaoş de cât timpul caftanlîului vişiniu?”

Dar între timp, Europa s-a mai deşteptat, ştie cam ce vrea. România însă pare a fi şi azi acelaşi băienţandru, parcă mai mizer şi deznădăjduit, înfrigurat şi înfometat, alungat de părinţii săi alcoolici sau dornici să-l vândă pe un kil de caş vreunui cioban pripăşit aiurea, şi fugit de acasă, trage de poalele rochiei bătrânei doamne, de 130 de ani. Dar între timp, povestea a capatat alte valenţe. O poveste “deocamdată fără nume” circulă pe internet despre “doamna cea mare”, care primeşte în dese rânduri un biet ţăran desculţ şi înfometat şi căruia-i oferă o bască de firmă, să-i ţină de foame şi de cald. De foame şi de cald nu prea i-a ţinut bietului om, căruia, în urma iernilor geroase, i-au degerat picioarele, care i-au fost amputate. “Doamna cea bună” i-a dăruit atunci pe loc un cărucior cu telecomandă, şi o pereche de încălţări, deşi omului fără picioare, chiar i-ar trebui o bască. Răspunsul “doamnei cea bună” a fost fără echivoc: “Bade dragă, eu te înţeleg. Dar, cum te văd, cred că nu poţi munci. Nu-mi vinzi mie pământul dumitale? Cu banii primiţi ai putea să-ţi cumperi cea mai bună bască”. Căci, vorba sloganului: “Gabriel a găsit soluţia!” Aşa se întâmplă de când cu moftangii trimişi la peţit, moftangii, care nu au habar care sunt pretenţiile unei Europe greu de convins, dacă nu stăpâneşti arta conversaţiei, tentaţiile seducţiei uşor disimulate şi subtilităţile unui comportament dospit în peste un mileniu de viaţă urbană.

La 1874 era o şansă. România nu-şi creionase decât într-un crochiu abia vizibil structura instituţională pe care Europa i-o oferea drept model. Şi urmând acest model România a reuşit să-şi câştige dreptul de a trăi independent de opreliştile şmecherilor de prin împrejur, iar apoi să radieze de reuşitele aplicării celor învăţate din pedagogia “doamnei cea bună”. Însă “doamna cea bună” a cam fost înşelată în aşteptări căci de-acum se vede asaltată de indivizi suspecţi, care pretind cu tupeu că o cunosc de multă vreme, îi vorbesc limba şi îi cultivă valorile. Iar ea, după 130 de ani de încercări zadarnice, priveşte cu uimire şi cu mâhnire, cum peisajul uman de azi se regăseşte atât de integrat în catrenul unui anonim de la 1874:

“Avocaţi/Cu voce mare,/Procurori şi magistraţi;/Deputaţi/De prin cămară/Şi miniştri învăţaţi/Strigă toţi cât le ia gura/Că românii sunt egali/Şi cu’o lege dată dura,/Apără pe criminali!/Când vr’o crimă se comite/Şi-i pofteşti la puşcării,/N’ar fi rău să se invite/Şi aceşti domni cu teorii/Cel bogat merge’ndelete/Sau în birjă tolănit;/Cel sărac în baionete/Sau în dubă ghemuit./Cel bogat şi cu favori/Bea mănâncă îngâmfat;/Cel sărac, lipsit de soare/E bătut şi maltratat./La bogat cuţitul taie: are vinu, servitor;/La sărac un strat de paie,/Apă veche’ntr-un ulcior!/Cel bogat, lăsat în pace,/doarme bine, stă pe puf;/cel sărac în umbră zace,/Iarna’n ger, vara’n zăduf./După legi:egalitate!/După fapte:Strâmbătate!”

Asta tot spune şi raportorul european de vreo 130 de ani băieţandrului ce trage să vină la poarta lumii civilizate, unde se respectă cuvântul dat, iar bugetul alocat are o singură versiune a tabelului de priorităţi. Aşteptăm cu înfrigurare raportul final, al celor 130 de ani de aşteptare precum o continuă învârtire în cerc.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign