E-Antropolog

Medicina ţăranului român între magie şi ştiinţă.

02 ianuarie 2011 Adrian Majuru Moldova

Despre viaţa şi activitatea lui Eugen D. Neculau am vorbit şi am scris pe larg cu alte prilejuri[1]. Reamintim aici, pe scurt, principalele repere ale vieţii sale dedicată, în special, înălţării omului din satele micro-regiunii Ungureni-Botoşani. S-a născut la 29 decembrie 1900 în Ungureni, tatăl său fiind factor poştal. Gimnaziul şi liceul le-a făcut la Dorohoi şi Pomârla, dobândind o profundă cultură generală. În perioada 1920-1925 a urmat cursurile Facultăţii de Litere (Secţia Filosofie) a Universităţii din Iaşi. În 1925 refuză, spre stupoarea multora, un post la Universitate pentru a fi mai aproape de Ungureni. Aici, în anii 1927-1947, a condus activitatea Căminului Cultural şi apoi a Universităţii Populare, instituţii create special în vederea educării adultului rural. Ceea ce a făcut Neculau la Ungureni este considerat, în literatura de specialitate, ca unul dintre extrem de puţinele experimente româneşti reuşite în acest domeniu atât de vast, de dificil şi de nedesţelenit, al educaţiei adultului. Din 1938 se stabileşte cu familia la Iaşi, fiind profesor la Şcoala Normală „Vasile Lupu”; continua, însă, să se deplaseze adeseori la Ungureni. În 1940 îşi dă doctoratul în Pedagogie, iar în 1944 obţine titlul de Doctor în Litere şi Filosofie. După 1947, aşa-zisul regim democrat-popular a interzis activitatea Universităţii Populare din Ungureni, Eugen D. Neculau refugiindu-se în lumea arhivelor şi bibliotecilor. A murit în 1974 probabil cu gândul la miile de pagini de manuscris lăsate în urma sa. Însă, cu câteva luni înainte de moarte, a avut inspiraţia de a depune, la insistenţele universitarului ieşean Gheorghe Macarie, o parte însemnată a acestor pagini la Arhivele Statului din Iaşi[2], astăzi Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, astfel constituindu-se Fondul „Universitatea Populară Ungureni”[3] şi Fondul personal „Eugen D. Neculau”[4].

Rândurile care urmează se regăsesc în Fondul personal „Eugen D. Neculau”, mai precis în manuscrisul Sate pe Jijia de Sus, o amplă lucrare consacrată micro-zonei Ungureni. Selecţia noastră a vizat numai subcapitolul Viaţa intelectuală[5] din capitolul intitulat Cultura ţărănească, acest capitol făcând parte, la rândul său, din partea a III-a, Omul din regiune, a manuscrisului, subcapitol în care multe pagini sunt dedicate modului arhaic de tratare a bolilor la oameni şi animale. Manuscrisul cuprinde 111 pagini format A5. Manuscrisul nu este prezentat critic, cu trimiteri la alte lucrări de specialitate; pentru noi, în acest moment, extrem de important este să atragem atenţia asupra existenţei sale, cât şi asupra celor două fonduri arhivistice de la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale din Iaşi, fonduri ce poartă amprenta puţin cunoscutului Eugen D. Neculau. Menţionăm că am intervenit arareori în textul manuscrisului, numai atunci când am socotit extrem de necesar acest fapt (în special, asupra chestiunilor de ordin gramatical); am marcat aceste intervenţii, precum şi întreruperile din manuscris, prin paranteze drepte. Mai precizăm şi faptul că sublinierile din acest material se datorează, deopotrivă, autorului şi editorului.

٭٭٭

Omul de sat are o viziune proprie asupra lumii şi vieţii; se poate deci vorbi de o filozofie şi o ştiinţă a ţăranului. Aşa analfabet şi primitiv cum l-au considerat unii, el s-a ridicat totuşi la o înţelegere a marilor probleme ale existenţei. Ţăranul are o intensă trăire intelectuală. Raţiunea, după părerea ţăranului, e înnăscută – ca şi conştiinţa morală – e sădită în suflet de către Dumnezeu. Prin darul cugetării, omul de sat trăieşte din plin şi realizează, conform cu orizontul lui spiritual şi cu viziunea folclorică a lumii, una din cele mai înalte valori: cea teoretică, adică adevărul. Aparatul său de cunoaştere funcţionează cu intuiţii clare, atenţie perspicace (îndreptată mai ales asupra lumii din afară), imaginaţie bogată şi gândire logică. Materialul sensibil al intuiţiilor e prelucrat după normele logice; se stabilesc asemănări şi deosebiri, se operează abstracţiuni şi se alcătuiesc noţiuni, judecăţi şi raţionamente. Se ajunge la o explicaţie fie cauzală sau finală a fenomenului. Materialul aperceptiv şi instrumentele sale de investigaţie sunt mult reduse faţă de ale omului de ştiinţă; de aceea el foloseşte foarte ades imaginaţia, fantazia şi afectivitatea. Constatările sale sunt inundate de pitoresc; unde nu se găseşte o explicaţie logică, este, în schimb, un apel la frumos, la simbol. Cauzalitatea e de multe ori asociativă. Când cauza e greu de stabilit, omul de sat recurge la perspectiva magică, în care principiile fundamentale ale gândirii (identitatea, contradicţia) funcţionează altfel decât în logica obişnuită. În sfârşit, când istoveşte toate mijloacele sale de cunoaştere, omul de sat ajunge la ultima ratio, Dumnezeu, care explică totul.

[…] Concepţia filosofică a ţăranului e predominată de metafizica creştină ortodoxă, la care înţelepciunea populară a contribuit cu multe adaosuri ne-teologice. Omul de sat are un adevărat sistem de ştiinţe; cunoştinţele sale sunt dobândite de la şcoala bătrânilor, din experienţa sa personală, şi, în măsură mai mică, de la şcoala oficială a satului. […] Analfabetismul de altădată n-a fost o piedică pentru aptitudinea ştiinţifică a omului de sat. Analfabet nu e totuna cu ignorant. Deşteptăciunea naturală a ţăranului a ştiut – din vremuri adânci – să stabilească legături între fenomene oricât au părut de diverse şi să tragă foloase practice. […] Ştiinţa omului de sat are domeniu foarte întins, de la om până la cosmos. O carte deschisă pe care ţăranul o citeşte de sute de ani şi care i-a îndrumat calea spre meditare şi poezie este cerul înstelat, care-i făcut din piatră scumpă. Cerul este o prelungire a satului. Ţăranul cunoaşte aşezările de pe firmament şi toate uliţele cerului. […]

Omul de sat are veşnic spectacolul acesta al vieţii şi al morţii în natură. În această rânduială este implicat el însuşi, cu toate rosturile lui: în fiecare primăvară începe din nou misiunea lui agricolă, [iar] iarna trece la odihnă, o dată cu pământul. Ţăranul are conştiinţa apartenenţei lui la cosmos; el nu se consideră un fragment izolat şi inutil în uriaşa existenţă. De aci decurge echilibrul, siguranţa şi satisfacţia sa. Marele chezaş în toate este Dumnezeu căruia i se datoreşte desăvârşita armonie din cosmos. […] Cât propriu, cât figurat, satul în care locuieşte e centrul ţării, centrul pământului, centrul lumii. Locul natal e cel mai frumos, cel mai rodnic, cel mai prielnic; ţăranul îl iubeşte cu patimă şi, când îl părăseşte, îi duce dorul. Aici vrea să aibă odihna de veci.

Omul de sat are cunoştinţe multe despre plante şi despre animale, fie domestice, fie sălbatice, şi le cunoaşte rosturile. Despre animale s-au creat sumedenie de credinţe şi legende. […] În general, omul e dator să se poarte cu grijă şi cu milă faţă de animalele ce i-au fost date de Dumnezeu spre folosinţă. […] Mai multe cunoştinţe le are omul de sat despre flora locală. Unele plante sunt binecuvântate, iar altele afurisite: busuiocul a răsărit pe mormântul sfintei cruci, iar tutunul, pe mormântul lui Iuda, cel iubitor de arginţi, care a vândut pe Hristos. Unele buruieni sunt de leac, altele sunt otrăvitoare; acestea din urmă au un semn pus de Dumnezeu, pe care cei cunoscători îl văd şi îl înţeleg. Sectorul în care omul de sat are cele mai multe cunoştinţe, şi adeseori sigure, este cel al medicinii empirice.

Dacă Dumnezeu a dat pentru om şi animale boli multe şi grele, în schimb a lăsat şi leacuri pentru fiecare din ele. Nu este boală fără remediu; rămâne doar ca oamenii să-l caute şi să-l găsească. Animalele îl găsesc mult mai uşor pentru că aşa le este dat de la Dumnezeu. Ca leacuri se întrebuinţează: ceara şi mierea (culese de harnicele albine de pe toate plantele), apa neîncepută (adică curată), băile de soare, împachetările cu noroi şi cu hlei la Jijia, lipitorile etc. Pe vremea când ursarii umblau prin sate, unele persoane ce sufereau de durere de şale se lăsau călcate de urşi. […] În unele cazuri se foloseşte opoterapia: se dă ca leac organ pentru organ; de pildă, celor bolnavi de inimă li se dă să mănânce inimă de pasăre. Empirismul curativ al omului de sat se bazează mai ales pe folosirea plantelor medicinale. Din timpuri străvechi, s-au cunoscut calităţile medicamentoase ale unor plante: expectorante, antiasmatice, emoliente, sudorifice, febrifuge, otrăvitoare etc. S-au folosit drept leacuri: rădăcini, tulpini, crenguţe, frunze, flori, seminţe şi fructe. În toate timpurile, omul de sat a folosit plante şi buruieni ca mijloace pentru menţinerea vigorii fizice şi a sănătăţii sau ca remedii pentru recăpătarea lor.

Cele mai frecvente afecţiuni sunt cele ale pielii. În cazuri uşoare de arsuri şi opăreli se spală locul cu apă de var slabă sau se [presară] cu sare şi se leagă cu o petică curată. Pentru încetarea durerii se aplica lut de izvor sau humă muiată. În cazuri mai grave, când pielea este alterată, se unge cu unt de ou. Gălbenuşele, de la câteva ouă bine fierte, se ard într-o cratiţă, până slobod un fel de unt. Deasupra se aşează frunze de patlagină sau de podbal bine spălate. La degerături se aplică pe locul dureros frunze de varză murată sau carnea patlagelelor murate sau frunze de podbal ce au stat în saramură. Peste locul înţepat de albină se pune un fier curat şi rece. Umflăturile provocate în aceste cazuri se stropesc cu apă rece şi se presară cu pulbere de sare de bucătărie. Crăpăturile de pe mâini şi de pe picioare, când se umblă desculţ, se ung cu smântână sau cu său de oaie. Zăbalele de la colţurile gurii se vindecă cu piatră vânătă pisată. Peste tăieturi se aplică îndată gaz şi cârpă arsă, apoi se pune un amestec de pojarniţă şi de cicoare cu untdelemn. La răni mai mari se întrebuinţează frunze de patlagină sau şmir (sosnă) de la căruţă sau rădăcină pisată de buruiana numită iarba lui Tatin şi amestecată cu ulei. […] La dezbârnări ale degetelor de la picioare şi la rupturi de piele este bună sosna de la căruţă. Pe muşcătura de câine se aplică un spălător de vase cu un ban; cea de câine turbat se stoarce bine şi apoi se arde îndată cu fierul roşu ca să se omoare căţeii din rană. Râia se vindecă cu leşie de cenuşă de ciucălăi sau de beţe de floarea soarelui. Pentru nigei se foloseşte apa de pe baliga de vacă, [dar numai] pe timp de ploaie sau după rouă. Infecţia la deget, sub unghie, se numeşte păr şi se vindecă ţinându-se degetul într-un castravete murat. Câteodată, se face o infecţie la buricul degetului, numită sugel. Când acesta e copt, se trece prin el un ac cu aţă albastră şi se poartă de la un capăt la altul până s-a eliminat tot puroiul. Apoi, se aplică frunză de patlagină sau ceară curată sau ceapă coaptă care să scoată ţâţâna. Atât la păr, cât şi la sugel, se foloseşte, la început, apă de var încălzită, cât se poate suferi. Bubele dulci se lecuiesc cu o pastă din fasole albă (ouşoare), pisate, amestecate cu spuma din laptele din acea zi sau cu smântână proaspătă, şi prăjite. La furuncule se foloseşte ceapa coaptă amestecată cu săpun sau turtiţe de ceară de albine sau pleaşcă de in fiert sau frunze de patlagină. Câteodată se fac iruri. Se prăjesc fasole negre şi se pisează, apoi se amestecă cu ulei; se adaugă praf de hârb de strachină care a fost ars în foc. Un alt procedeu: în esenţă de oţet cu sare se topesc mai multe ace. Furunculele se ung cu unul din aceste amestecuri. La abcese (numite buboaie chioare), pentru ca să coacă şi să spargă, se folosesc iruri: ceapă coaptă cu săpun, cu untdelemn şi ceară sau făină de in cu lapte dulce sau tocătură de frunze de patlagină. La umflături de foloseşte orzul fiert. Bolfa numită broască (tumoarea benignă, lipomul) se străpunge cu spini ascuţiţi; ea coace, sparge şi se vindecă. Un medicament de mare uz în toate afecţiunile de piele este spirtul curat în care s-a macerat floare de crin. Pentru ca părul corpului să aibă miros plăcut, vreme mai îndelungată se pun în lăutoare [apă, fiartă cu leşie, pentru spălat pe cap[6]]: petale de trandafir, mintă rece, busuioc şi calapăr. Părul poate fi vopsit negru, adăugându-se în lăutoare, frunze de nuc sau chiar nuci verzi (fructe). Pentru ca părul să fie blond se întrebuinţează flori de siminoc sau rădăcină de ştevie. Zama de pelin, amestecată cu cimbru şi siminoc, este folosită pentru întărirea părului (ca să nu cadă) şi împotriva mătreţei. Osul luxat se trage la locul său şi se fac frecţii uşoare cu ulei sau cu salamură [saramură]. Pentru aceasta din urmă, bulgărele de sare e ars în foc şi apoi e stins în apă. Pe deasupra se pune un bandaj cu lut, amestecat cu oţet, care se schimbă de 4-5 ori pe zi. În caz de fractură, osul se aşează încet în poziţia normală, iar locul se împrejmuieşte cu bumbac scărmănat, cu cârpe de flanelă sau câlţi de in. Deasupra se aplică lopăţele de şindrilă sau scândurele subţiri, legate cu benzi de pânză de cânepă. Toate obiectele folosite la această împachetare sunt fierte în vase noi şi cu apă neîncepută (mijloace empirice de sterilizare). La luxaţii şi fractură [!?] se mai întrebuinţează rădăcină de iarba lui Tatin; dar aplicare cere anumite precauţiuni, căci, când se procedează greşit, se provoacă deformaţiuni anatomice (aruncă osul). Osul poate căpăta vierme. Într-un carnet personal al preotului Teodor Cernescu din Călugăreni (decedat în 1892) se găseşte însemnat un leac pentru boala [numită] vierme la ciolan. Luni, miercuri şi vineri se beau câte trei pahare de vin roşu în fiecare zi. În acest vin se amestecă unt de naft [petrol brut; petrol lampant[7]] după următoarea regulă: luni dimineaţa o picătură, la amiază două şi seara trei; miercuri respectiv patru, cinci, şase, iar vineri şapte, opt, nouă. Concomitent se bea ceai de garoafă de câmp şi se fac oblojeli cu ceai de romaniţă. Se leagă la rană carne proaspătă de vită sau pui de găină spintecat. La durere de cap se pun comprese cu oţet pe frunte; se freacă şi tot corpul cu oţet. La dureri mai mari se aplică pe frunte felii de cartofi cruzi. […] Pentru sperietură se afumă cu păr sau pene de la animalul sau pasărea care a provocat cauza. Dacă sperietura a venit de la om se ia păr de pe capul acestuia. În unele cazuri, afumătura se face cu fire din mătura cu care oamenii se şterg pe picioare la uşa bisericii. Pentru insomnie se foloseşte sirop sau ceai de coajă de mac; pentru copiii sugari se dă numai o linguriţă. La durere de ochi leacul este apa de viţă de vie. Primăvara, când se curăţă coardele, ele plâng; lacrima lor se strânge în sticluţe şi cu ele se spală pe ochi. Un alt leac este roua culeasă la Sânpetru, dimineaţa, de pe spinii cei mari. Dacă, la treier, a intrat în ochi un ac de spic se scoate cu limba. Urechea dureroasă se afumă cu cârpele cu care s-au şters ouăle de grăsime la Paşti. Afumarea se mai face şi cu balegă uscată pe gard păstrată de la Ziua Crucii (14 septembrie). De obicei, la laiţă [de fapt, laviţă] se află o gaură în care femeia pune furca şi toarce. Bolnavul se aşează cu urechea peste această gaură, iar dedesubt se dă foc la balega uscată pe o bucată de tablă. După aceea se pun în ureche trei picături de untdelemn cald de pe fus (în loc de pipetă). Când urechea este înfundată se fac cornete din cârpe de in (de 10-15 cm), înmuiate în ceară curată. Cu vârful ascuţit sunt introduse în canalul auditiv şi se aprind la capătul opus. Cârpa arde încet, iar ceara din ureche este absorbită. Pentru durerea de ureche se mai întrebuinţează şi ceai călduţ de muşeţel. Pentru guturai se aprind într-o cratiţă făină de porumb, busuioc, pene de găină şi cărbuni; se trage fumul pe nas. Ca să nu aibă dureri de gât, copiii poartă la gât, într-o punguţă, unt de naft şi camforă. Când are gâlci, copilul se ridică în sus, cu poala cămăşii, şi se unge gâtul cu untdelemn. Pentru uns este bună şi untura de bursuc. La umflarea gâtului se mai pun maţe de bostan, prăjite cu untdelemn sau grăsime; e bună şi sfecla roşie. În carnetul preotului Cernescu se găseşte un leac pentru „scrofure” sau jolne. Se fac feredee [băi] cu frunze de nuc; se dă de băut zeamă din aceste frunze. La buba sau la rana de pe gât se leagă „locu de femee” (placenta). Măselele şi dinţii dureroşi se scot; extracţia se face de obicei cu sfoara. La nevralgii se leagă falca dureroasă (cuprinzând şi urechea) cu un prosop pe care s-a pus făină de porumb prăjită sau o felie de mămăligă fierbinte. Mai este şi alt leac. Pe o farfurie de tablă se pune jăratec de ciucălăi şi se presară seminţe de măsălariţă. Bolnavul stă cu gura deschisă deasupra farfuriei astfel ca aburul să intre la măseaua sau dintele bolnav. Se poate pune sămânţă şi în uncrop. Capul se acoperă cu o cârpă şi se face astfel inhalaţie. […] În caz de abces se ţine în gură ceai de muşeţel fierbinte sau spirt. Când durerea e sfâşietoare se pune lămâie, care macină dintele sau măseaua şi omoară nervul. Pentru întărirea danturii şi pentru oprirea cariei se întrebuinţează o zeamă de conuri de brad sau de popuşoi, în care s-a dizolvat puţin praf de piatră acră. Cu această zeamă se clăteşte gura de 4-5 ori timp de o săptămână. Procedând astfel, dinţii se întăresc în alveole, iar caria nu mai progresează. La durerile de piept se dau ceaiuri de tei, de muşeţel, de floare şi frunze de gutui, de floare şi mătase de păpuşoi, din tărâţe de grâu, din muguri de salcie. Se pun comprese cu spirt pe piept. Se întrebuinţează siropul de brad. Primăvara se fierb ramuri tinere de brad, aduse din partea muntelui; zama rezultată, amestecată cu zahăr, se pune din nou la fiert, până devine groasă ca siropul. Se păstrează în sticlă bine închisă. Siropul se ia câte o lingură la două ore, ca expectorant şi calmant. Împotriva tusei, se pune pe piept hârtie vânătă, unsă, cu lumânare de său. Pentru năduşeală se ia ceai de coada şoarecului. În caz de strâmtarea căilor respiratorii se foloseşte ridiche neagră de iarnă (mai ales cea numită pangică) trecută prin răzătoare. La tuberculoză se recomandă ca bolnavul să stea vara la stână, să bea lapte de oaie şi de capră şi să doarmă pe târlă. Se mai recomandă: miere de albine, unt proaspăt cu ridichi şi pătlăgele roşii, gălbenuşuri de ou fierte şi frecate cu zahăr. Se mai foloseşte: sirop din rădăcina buruienei numită iarba lui Tatin sau zeamă din mucul de haldan (miezul din tulpina firului de cânepă), câte 3-4 păhărele pe zi. În cazuri avansate se dă grăsime de bursuc. La hemoragie se foloseşte ceai din planta numită „sudoarea calului” care are floarea roză, lungă şi bătută. În carnetul preotului Cernescu sunt indicate câteva leacuri din vechime pentru boala „himoragie”. Se ia crucea din mijloc de la 100 de nuci şi se fierb în jumătate oca de vin alb până rămâne un litru. Zeama rămasă se bea câte puţin, aşa ca să se isprăvească în trei zile. De la nouă proptele de stejar (de la gard) se ia cu cuţitoaia, de jos în sus, câte trei coji de la fiecare. Se fierb pe rând fiecare, în nouă rânduri, cu câte o oca de vin alb. Într-o zi se bea zeama în care au fiert cojile de pe o proptea. Din cojile luate de pe proptele se pot face şi feredee (băi). Mergând cu căruţa, omul să se dea jos asupra dealului şi să culeagă troscot de pe marginea drumului, din nouă locuri, câte trei apucături din fiecare loc. Troscotul se fierbe cu vin alb şi se bea, în răstimpuri. Soţia preotului Cernescu a mai adăugat cu mâna ei, încă un leac, pentru curgere de sânge. „De cinci bani calacan muet în apă de ploae, pus în peteci, la buric. Şi la naşteri: lână nespălată multă, cu apă caldă şi înfăşurată de trei, patru ori”. […] La cazuri de răceli se fac frecţii cu usturoi. Reumatismul, foarte frecvent la sate, are mai multe remedii. Locurile dureroase se expun la soare sau la înţepăturile albinelor ori se bat cu urzică. Se aplică lipitori. Se fac băi cu scuturătură de fân, cu foi de nuc, cu frunze de brustur şi de laur sau cu mucuri de haldan. Se folosesc băi de sare, după un anumit procedeu. […] La dureri de şale se punea pleaşcă formată dintr-un amestec de balegă de vacă cu sare. Se mai poate folosi un alt amestec din piper, tărâţe de popuşoi şi de grâu, peste care se toarnă spirt curat. Se mai fac şi băi cu apă fierbinte în care se pune lână de oaie nespălată. La boli de rinichi se dau ceaiuri făcute din cozi de cireşi sau din buruiana numită coada şoricelului. Se foloseşte ceaiul de măcriş sălbatec. Urzica crudă se pisează, iar zeama ce rezultă se ia câte un păhărel de 3-4 ori pe zi. Se mănâncă supe de urzică şi ceapă verde. Durerile de stomah sunt forte frecvente la omul de sat; de aceea şi leacurile sunt numeroase. Copiii sugari suferă de ceea ce se numeşte răutate (răul copiilor), adică tulburări gastrice. În vechime, copilului bolnav de răutate i se făcea scăldătoare în care se puneau spini albaştri şi bucăţi din cuibul cocostârcului. Dacă scăpa din trei scăldători se vindeca. La adulţi, afecţiunea cea mai des întâlnită este aşa-zisa „vătămătură” (boala ulceroasă) care căşunează omului de sat multă suferinţă şi stingherire de la lucru. De obicei, boala e purtată pe picioare şi amăgită cu câte o porţie de rachiu sau camforă. Bolnavul umblă cu brâu; strânsoarea îi dă senzaţia că durerea a slăbit. La vătămătură se pune ulcica la buric, un fel de ventuză. Tot la buric se pune şi o pleaşcă de ceapă pisată. La durerile de stomah se dau ceaiuri: de pojarniţă (cel mai recomandabil), de mintă, de coada calului (numit şi brăduţ sau păr de porc), de şopârliţă sau de siminoc. Se consumă: zahăr, miere de albine, supe de cartofi, mujdei de usturoi şi bostan prăjit în ulei. Se evită mâncărurile sărate, piperate şi iuţi; se consumă mămăligă puţină, iar apa se bea fiartă şi răcită. În cazuri de intoxicaţie cu alimente, bolnavul bea până la doi litri de apă fierbinte. Cu o pană de gâscă muiată în ulei se gâdilă gâtlejul spre a se provoca vomitarea. În urmă, se dă, cât de mult, lapte dulce fiert. În vechime, în cazuri grave de intoxicaţie cu alcool se storcea în gura celui suferind baligă proaspătă de cal (tratament cu amoniac). În pântecărie (diaree) se dă humă, cheag de oi sau scrum făcut din copite de porc, arse. Un medicament folosit în acest caz este ceaiul de cotoare de la trandafirii sălbateci. Pentru viermi intestinali, mai ales pentru limbrici, se foloseşte usturoiul, mierea de albine, ridichea roşie sau coajă de soc cu lapte dulce. Pentru oxiuri se pregăteşte ceai din floarea de vetrice. […] Florile de vetrice se pun la fiert o dată cu apa (câte o linguriţă de floare, la o jumătate de litru de apă). După ce fierbe şi se răceşte, lichidul rezultat, de culoare sidefie şi cu gust amar, se pune în sticlă. Se bea câte trei jumătăţi de pahar de apă pe zi. La copii doza e mult mai mică. Cu această soluţie se fac clisme şi spălături externe. Băutura este un medicament verificat împotriva oxiurilor, dar trebuie luată cu multă precauţie întrucât e toxică. La icter se dă ceai de vâzdoage. În caz de epidemie de tifos se mănâncă mult usturoi, iar corpul se unge cu gaz. La friguri se dă zeamă de pelin verde, câte un păhăruţ de 3 ori pe zi. În timpul crizelor se toarnă câte o căldare de apă rece peste corpul gol al bolnavului. Acesta e aşezat apoi în pat şi învelit ca să transpire. Bătrâna Băltăgeasa din Mândreşti, cu 50 de ani în urmă, avea un anumit leac pentru friguri. Dintr-o plantă numită gălbenele pisa floarea (galbenă), frunzele şi rădăcina. Amestecul rezultat, pus într-o cârpă curată subţire, era aşezat la încheietura mâinii stângi, unde bate pulsul. Nu trebuia lăsat mult căci producea rană. Medicina empirică avea leacuri atât pentru obezitate, cât şi pentru debilitate pronunţată (socote).

Omul de sat este la fel de interesat de sănătatea animalelor domestice ca şi de buna sa stare şi a familiei sale. Oile, vitele albe, caii, porcii, păsările, fac parte nu numai din gospodărie, dar din marea familie a ţăranului. Pierderea unui animal de casă provoacă întristare şi durere la toţi membrii familiei. Gospodarul a fost interesat să găsească leacuri, pentru animalele sale; astfel există o medicină veterinară empirică. [Din motive care ţin exclusiv de spaţiu, am renunţat să mai prezentăm această parte a manuscrisului[8]].

Unele din practicile medicinale arătate până aici sunt retrograde sau de-a dreptul vătămătoare: de pildă, ţărna ori sosna de căruţă puse la răni sau durducanii şi ţepii de salcâm bătuţi în bolfe. Dar foarte multe din tratamentele populare bazate pe utilizarea florei medicinale, după o experimentare de secole, sunt lecuitoare.

Ştiinţa şi experienţa omului de sat este, în mare măsură, dominată de magie. Acolo unde adevărul nu-i evident şi nu se poate face legătură între elemente şi fenomene ce par dispersate enigma se dezleagă în perspectivă magică. Dacă baţi fata cu mătura se mărită greu. E destulă constatarea pentru că lanţul intermediar de cauze şi fapte necunoscute nu-i necesar să fie descoperite. Mentalitatea magică a omului de sat aruncă de la un fapt la celălalt o punte. Golul e umplut cu forţe oculte ce intervin favorabil sau nefavorabil; sunt cauze mistice. Apoi, în obiecte sau în fiinţe există o putere care se poate transfera în alte obiecte sau fiinţe, mai aproape sau mai departe, în total sau în parte. Vrăjitorul poate să facă un bine sau un rău unei persoane având la dispoziţie un obiect ce a aparţinut acesteia. Sarcina [cuvânt neclar în mss] sau puterea magică pe de o parte, iar cauzalitatea mistică pe de altă parte alcătuiesc sâmburele mentalităţii sau gândirii magice a omului de sat. Datorită procedeelor magice, acest om îşi lărgeşte experienţa în mod uimitor; astfel de operaţiuni sunt forte îndrăzneţe, iar rezultatele utile pentru viaţa de toate zilele. Prin astfel de procedee se rezolvă un număr imens de probleme. Produsele mentalităţii magice alcătuiesc o zestre uriaşă, transmisă generaţiei de astăzi de către precursori care se afundă în negura trecutului până în vremuri imemoriale. Mentalitatea magică prezintă două aspecte: unul explicativ (superstiţiile şi credinţele) iar altul activ, practic (descântecele şi vrăjile).

Superstiţii şi credinţe. În primul rând, omul de sat are o mulţime de superstiţii pur imaginare sau credinţe magice de natură fictivă (I). Din noianul lor, menţionăm câteva: când în casă este copil de ţâţă să nu se măture noaptea în casă căci va avea vedenii şi va plânge; dacă copilul plânge în ajunul Crăciunului sau al Bobotezei va plânge tot anul; nu se dă cu mătura în copil căci nu creşte; dacă copilul se scapă în scăldătoare nu are să aibă, în toată viaţa, parte la cuvânt; dacă e înţărcat în zi de frupt, copilul va creşte dolofan şi sănătos; dacă va fi înţărcat în zi de post, va fi slab şi pipernicit. Copilul făcut de fată mare este mereu urmărit de lup, şi, dacă îl întâlneşte, îl mănâncă. Dacă fata mătură casa de la uşă spre fund aduce peţitori; dacă mătură de la fund spre uşă, îi alungă. […] Fata care îşi spală părul noaptea, va fi luată în căsătorie de om bătrân. […] Flăcăul care se spală pe cap lunea, nu se va mai căsători. Rufele flăcăilor şi fetelor nu se spală cu nasturii încheiaţi pentru că se vor [căsători] cu greu. Căsătoria făcută în zi de marţi e fără noroc şi se desface. Dacă femeia se piaptănă duminica îi va cădea părul. Dacă se uită nora în horn, moare soacra; dacă femeia mănâncă de culcat, rămâne gravidă. […] Dacă ai nimerit în casă, tocmai când e gata mâncarea, ţi-i tare soacra. […] Dacă uiţi peste noapte lingura în oala cu mâncare, nu poţi să dormi. […] Dacă te muţi în altă casă, nu trebuie să iei mâţa, căci merge şi sărăcia cu ea. Dacă mături ograda în zi de sărbătoare te va mânca lupul. […]

După cum se constată, temeiul celor mai multe din superstiţii stă în analogii. Şi iarăşi, aproape fiecare superstiţie cuprinde o sancţiune. E necesar ca superstiţia să rămână totdeauna învăluită de mister; se iau precauţiuni ca ea să fie ferită de discuţie, de reflecţiune, de critica raţiunii. Autoritatea ei trebuie să rămână neştirbită. Flăcăul care vrea să se facă fată sau fata care doreşte să devină băiat au o cale sigură: să meargă să bea apă din locul de unde trage apă curcubeul. Procedeul e fără greş; dar dacă cumva nu va da rezultat, este vina celui care niciodată nu va izbuti să ajungă la acel loc. Dar cine vrea, e liber să încerce. În orice caz superstiţia nu iese compromisă, pentru că e imunizată. Acest secret îl au toate superstiţiile; imunizarea lor constă în includerea unor condiţii imposibile de realizat. Unele superstiţii au mare doză de absurd; altele sunt evidente erori. Dar, există erori utile pentru om, erori vitale, adevărate punţi peste domeniul neguros şi nesfârşit al necunoscutului. Toate superstiţiile însă cuprind în ele mult pitoresc, ceea ce dovedeşte cât de bogată este fantezia magică a poporului.

Omul de sat are o sumedenie de alte superstiţii care cuprind în ele un sâmbure de adevăr. Acestea sunt credinţe cu implicaţii empirice îmbrăcate în expresii magice (II). Pentru ţăran, realitatea nu-i nici străină, nici vrăjmaşă. Ca fragment al totului, omul de sat este organic integrat în lumea cosmică. De aceea, el nu trăieşte străin de realitate, ci în veşnică corespondenţă cu ea. Omul de sat are presimţiri şi semne la tot pasul despre ceea ce se va întâmpla în viitorul apropiat sau îndepărtat. Acestea sunt bazate pe experienţe fragmentare şi s-au format în cursul timpului, prin generalizări de la cazuri particulare şi izolate. Cu vremea ele şi-au pierdut sensul lor individual şi au devenit bunuri colective. În unele cazuri, de altfel rare, ele includ o fărâmă de adevăr; alteori se potrivesc datorită unor simple coincidenţe. Totuşi, presimţirile şi semnele circulă încă pentru că sunt adânc integrate în tradiţia satului. Din imensa mulţime a acestora, menţionăm doar câteva. Când cântă cocoşul în prag vin musafiri; când cântă găina în ogradă e semn de pagubă. Când cântă cocoşul pe vreme de ploaie se va limpezi vremea. Dacă îţi cântă cucul în faţă vei fi sănătos; dacă te prinde cu punga goală vei fi lipsit de bani în tot restul anului. Dacă bufniţa cântă pe casă va muri cineva din familie. Când se lasă păianjenul în jos, pe aţa lui, va veni un oaspete. […] Când se răstoarnă pernele se va mărita fata din casă. Dacă focul din sobă nu se aprinde e semn că în sat a născut o femeie. […] Sunt anumite persoane sau anumite animale, care dacă îţi ies în cale, sunt aducătoare de noroc sau nenoroc. Îţi merge bine dacă îţi iese în cale lup, dar îţi merge rău dacă te întâlneşti cu preot, cu iepure, cu pisică neagră sau tarcată. Dacă te întorci din drum sau dacă îţi iese cineva înainte cu deşertul (căldarea goală) nu vei izbuti în treburile spre care ai apucat.

Ştiinţa semnelor e foarte veche la sate; unele se cunosc din zodiac, trepetnic [carte populară care cuprinde preziceri făcute pe baza interpretării unor mişcări musculare involuntare] şi gromovnic; însă imensa lor majoritate se transmit oral, din generaţie în generaţie. Vom enumera câteva. [Din acelaşi motiv, al spaţiului restrâns, am renunţat să prezentăm în totalitate semnele descrise de Eugen D. Neculau[9]. Redăm, pentru pitorescul lor, următoarele:] Când se zbate sprânceana, te doreşte cineva care ţi-i drag. Dacă se zbate pleoapa, vei auzi o veste; când e cea stângă va fi rea, când e cea dreaptă, va fi bună. Dacă îţi ard obrajii, te vorbeşte cineva de rău. Când ţiuie urechea dreaptă, va fi veste bună; când ţiuie cea stângă, te vorbeşte cineva de rău şi se pune la cale o nelegiuire asupra ta. Atunci trebuie să faci cruce de trei ori asupra urechii şi să zici: „Ducă-se pe pustii … strigare pe piatră”. Dacă fulgeră în ziua de Crăciun sau în Vinerea Seacă (înainte de Paşti) e semn de război. Bătrânii din partea locului spun că înainte de a începe primul război mondial a fulgerat în prima zi de Crăciun, o dată cu seara, iar lumea s-a spăimântat.

Pentru omul de sat, la care hotarul dintre real şi ireal nu-i distinct, un rol deosebit [îl] au visele. De la lumea de dincolo şi din domeniul viitorului se pot primi ecouri şi avertismente. De multe ori visele sunt prolifice şi arată semne şi prevestiri. Când visezi că ţi-a căzut un dinte, moare cineva cunoscut; dacă ai dureri şi curge sânge negru, mortul va fi rudă apropiată. Aria acestei credinţe e foarte largă pe întinsul ţării noastre. […] În regulă generală, visele spre duminică nu se adeveresc. Coşmarurile (visele grele) sunt evenimente foarte importante în viaţa omului de sat; ele sunt analizate şi comentate zile de-a rândul în cercul cunoscuţilor; când au avut o oarecare semnificaţie şi s-au realizat întocmai sau în parte devin subiecte de discuţie generală în sat. […]

Unele credinţe sunt sfaturi, precepte, norme de comportare (III). Din noianul lor, vom reda doar câteva. Ca să aibă pielea albă şi curată, fata şi femeia trebuie să se spele cât mai des cu apă neîncepută, de izvor. Lunea e bine să iei nu să dai. Noaptea nu se dă gunoiul din casă. Pe întuneric să nu priveşti înapoi. Când fulgeră, omul să se ferească a merge prin mijlocul drumului, pe hat sau pe răzor, căci pe acolo trece fulgerul. […] Cine fură găini, pe cealaltă lume va număra pene; când va fi aproape să le termine, vântul le va spulbera şi cel pedepsit va începe munca din nou. […].

În rândul superstiţiilor se clasează eresurile (IV) de tot felul. Datorită iluziei şi halucinaţiei, omul de sat creează multe fiinţe imaginare numite duhuri: unele inofensive şi prielnice, altele vătămătoare. Zânele sunt femei nevăzute care se îndrăgostesc de feţi frumoşi. Ursitoarele sunt zâne care, la naşterea copilului, îi urzesc soarta. Ştima bisericii păzeşte zidurile să nu se ruineze. Când se face clădirea unei biserici, ca să nu se dărâme zidurile, se pune între pereţi măsura luată după umbra unui om sau unui animal curat (bou, berbec). [În continuare sunt analizate duhurile cele rele: stafiile, ielele, strigoii şi mai ales dracul (după o vorbă din bătrâni, „dracul stă iarna în cârciumă, iar de cum dă primăvara iese la hotar”; leacurile împotriva lui sunt crucea, tămâia şi aghiasma); în context, sunt prezentate pe larg şi locurile necurate[10]].

În afară de caracterul explicativ, mentalitatea magică are şi unul practic. Omul de sat nu se mărgineşte numai [la] a-şi făuri reprezentări şi idei despre necunoscut, ci acţionează pentru a-l determina în sens favorabil sau nefavorabil, după interesul insului. În mentalitatea populară, orice lucru cuprinde în sine o putere magică şi care se transmite lucrurilor din jur în mod firesc. De pildă, femeia însărcinată transmite fecunditatea sa şi pământului pe care lucrează. Pentru ca persoana ce pleacă noaptea din casă să nu ia cu dânsa somnul copilului de leagăn se opreşte o bucăţică de aţă din haina ei. Printr-un anumit ritual, puterea magică din obiecte poate fi dirijată în anumite sensuri de către persoane iniţiate. În astfel de cazuri, se recurge la practici magice care sunt vrăjile şi descântecele (V). […] Caracterul vrăjii este ofensiv, pe când descântecul e mai mult defensiv, un mijloc de apărare. Ambele deschid o posibilitate nesfârşită de apeluri la factori ascunşi şi cauze mistice. […] O practică cumplită a mai rămas doar numai ca o amintire din trecut. Pentru ca totul să fie aflat şi pedepsit, păgubaşul aruncă pe foc, în cuptor, un arici viu. Până în seară, totul era cunoscut. După o versiune locală Ştiubianca din Durneşti a fost prădată de cai. O babă a învăţat-o să de ariciul pe foc. Până în seară, hoţul a venit la ea, ţipând cât îl ţinea gura, rugând-o să-l ierte; dar la apusul soarelui a murit. Sunt vrăji ce nu pot fi săvârşite decât de persoane anume iniţiate. […]

Farmecul este o vrajă specială pentru cazuri de dragoste. Se recurge la această practică atunci când o persoană vrea să fie iubită sau când doreşte ca rivala să fie urâtă. Această preocupare o au fetele şi femeile. Pentru ca să se mărite cu flăcăul pe care îl iubeşte, fata iese dezbrăcată afară noaptea şi înfige cuţitul într-un pom din faţa casei. Dacă vrea ca rivala să fie urâtă de toată lumea, face aşa fel ca să-i atingă haina cu usturoi. Farmecele sunt făcute de anumite bătrâne care întrebuinţează procedee uşoare; ele lucrează cu faptnic şi cu desfăcătoare, două buruieni, care cresc prin grădini. Cea dintâi face de dragoste, iar cea din urmă desface de urât. […] În cazuri grele, când înţelegerea nu-i posibilă nici într-un chip, atunci se recurge la vrăjitoare consacrate care întrebuinţează întreg arsenalul lor de practici complicate. […]

Descântecul este o vrajă cu tehnică mai sumară; poate fi practicat de persoane cu mai puţină iniţiere. [Prezentăm doar un descântec din cele foarte multe descrise de Eugen D. Neculau în manuscris[11]]. Descântec de deochi. Sunt oameni care, după credinţa poporului, au privirea veninoasă şi produc vătămări altora. Unii copii, după ce au fost înţărcaţi, plâng mereu; mamele lor fiindu-le milă de ei, îi întorc de la ţâţă şi le dă din nou să sugă. Aceştia, când ajung mari, sunt răi de ochi şi deoache tot. Satul îi ştie şi se fereşte de ei. De aceea se zice că e mai bine să laşi pe un copil să moară decât să-l întorci înapoi la ţâţă, căci e o pacoste pentru sat. Se deoache omul la orice vârstă, dar mai ales, copilul. Acesta e mereu agitat, asudă, cască şi plânge mereu. Descântătoarea ia câte un cărbune aprins şi-l stinge în apă neîncepută. Aşa se repetă de nouă ori, zicând de fiecare dată „Tatăl nostru”, după care se adaugă: „Sub o tufă de corn / Doarme o fată de Domn / C-un ochi de apă / Şi unul de foc / Iar acela de apă / Stinge pe cel de foc” (de la Minodora Lungu). În apă se face cu mâna semnul crucii. Apoi, se dă celui deocheat să bea de câte trei ori câte trei înghiţituri şi se spală pe faţă. Restul de apă se aruncă pe un câine; dacă acesta se scutură, bolnavul se va face bine; dacă nu se scutură, nu se va însănătoşi curând. […]

Ritualul magic cade mai mult în sarcina femeilor bătrâne. Unele babe sunt simple descântătoare şi lucrează cu lucru curat: apă neîncepută, aghiazmă, busuioc, lumânarea de la Paşti. Aşa au fost la Ungureni: Rariţa lui Toader Chebac, Profira lui Toader Apostol, Catrina lui Barnea, Ileana lui Ciornei şi altele. Alte babe sunt vrăjitoare care lucrează cu ajutor drăcesc şi folosesc lucruri necurate: mădular de om mort, ştreang de om spânzurat, păr de lup, părăsite (potcoave, zdrenţe) sau cu care s-au săvârşit fărădelegi. Descântătoarele şi vrăjitoarele dau, după cazuri, ceva de uns, de spălat, de băut sau de purtat. Ele recomandă: ceea ce nu trebuie privit, ceea ce nu trebuie grăit, ceea ce nu trebuie mâncat, ceea ce nu trebuie îmbrăcat, ceea ce nu trebuie lucrat şi pe unde să nu se calce. Sunt vrăjitoare amarnice care procură mijloace răufăcătoare: să-i facă uşori ca pana, invizibili sau neatinşi de puşcă. O astfel de vrăjitoare găseşte acea plantă miraculoasă numită iarba tâlharului. […] Vrăjitoarele care lucrează cu lucru necurat vor avea de pătimit pedepse grele pe lumea cealaltă; pe trupul lor gol va arde necontenit său şi răşină, iar ele se vor văicări tot timpul. Cele care iau mana vacilor şi oilor vor fi mustrate şi zgâriate de draci, iar doi şerpi mari [le] vor suge ţâţele. Până acum câţiva ani în urmă, în pridvorul bisericii de la Ungureni era zugrăvită o asemenea scenă. Cu ocazia unei reparaţii, a fost suprimată.

[Alte câteva pagini ale manuscrisului sunt dedicate unor forme „mai uşoare” de practici magice, e vorba de menit şi ghicit[12]; aici, interesante sunt în special relatările despre ghicitul în bobi].

La sfârşitul acestui capitol despre mentalitatea magică parcă văd pe adepţii fanatici ai ştiinţei strigând indignaţi: ignoranţă, aberaţie, absurditate, ruşine! Li se poate răspunde cu calm: da şi nu. E drept că zestrea aceasta magică rămasă moştenire din trecut e lipsită, în cea mai mare parte, de temei ştiinţific. Dar produsele mentalităţii magice pe care le-am descris în paginile precedente trebuiesc judecate nu după preţul lor actual, ci după valoarea ce au avut-o altădată. Să mergem cu gândul sute şi sute de ani înapoi. Ne trebuie multă putere de imaginaţie ca să trăim drama omului de sat care, sărac şi ignorant, era exploatat, dispreţuit şi ofensat de cei mari şi puternici. Ştiinţa nu-i putea veni în ajutor, căci, câtă exista pe vremuri, era un privilegiu al clasei stăpânitoare. În asemenea caz, omul de sat a trebuit să-şi creeze singur o ştiinţă a lui conformă cu mentalitatea sa magică şi pe baza experienţei empirice. Baba descântătoare şi doftoroaia, precum şi vrăjitoarea, au avut rolurile lor binefăcătoare. Cunoştinţele şi practicile lor, simpliste şi de multe ori eronate, au avut totuşi o uriaşă valoare practică. […] Apoi, când e vorba de ţărănime, nu trebuie să se cadă în altă eroare. Oricâtă lumină ar aduce ştiinţa şi oricâte minuni tehnice ar realiza, mentalitatea religioasă a omului de sat rămâne nezdruncinată. „Ştiinţa e mare, zice ţăranul, dar tot ceea ce ea născoceşte şi descoperă este numai cu voinţa lui Dumnezeu”. Atâta vreme cât necunoscutul este un ocean fără sfârşit şi cât totul şi toate sunt destinate schimbării şi pieirii, mai devreme sau mai târziu, nu poţi să nesocoteşti pe Dumnezeu şi să încerci a-l alunga din lume şi din suflet. Aşa gândeşte ţăranul. Pentru omul de sat, ştiinţa rămâne cu rosturile sale, iar credinţa cu puterea ei; cele două bunuri culturale, credinţa şi ştiinţa, nu se exclud, nici nu se anihilează una pe alta.

autorul studiului: Marcel Lutic


[1] Viaţa şi activitatea lui Eugen D. Neculau au fost prezentate în şedinţa inaugurală a celui de-al X-lea Congres de Genealogie şi Heraldică (Iaşi, mai 1999), atunci împlinindu-se un sfert de veac de la trecerea sa pe celălalt tărâm, dar şi în lucrarea lui Eugen D. Neculau, Sate pe Jijia de Sus. Aşezările (editor: Marcel Lutic), vol. I, Iaşi, Institutul Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta”, 2003, p. XIII-XXXII.

[2] Ibidem, p. XXXIII.

[3] Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi (în continuare DJANI), Fond „Universitatea Populară Ungureni”, dos. nr. 2/B1927-1948.

[4] Idem, Fond personal „Eugen D. Neculau”, nr. 418, nr. inv. 2130.

[5] Ibidem, dos. nr. 103 (Viaţa intelectuală), 111 p.; a se vedea şi Eugen D. Neculau, Sate…, p. XXXIII-XXXIV (pentru mai multe detalii despre structura întregului manuscris).

[6] http://dexonline.ro, la cuvântul „lăutoare”.

[7] Ibidem, la cuvântul „naft”.

[8] DJANI, Fond personal „Eugen D. Neculau”, dos. nr. 103 (Viaţa intelectuală), p. 37-39v.

[9] Ibidem, p. 50-54; reţin atenţia semnele de ploaie şi de secetă (p. 53).

[10] Ibidem, p. 58-72.

[11] Ibidem, p. 83-100.

[12] Ibidem, p. 104-107.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign