E-Antropolog

O istorie a mall-ului în România

08 ianuarie 2011 Adrian Majuru Muntenia

Lucrarea de față pornește de la observația că mall-ul ocupă un loc important în existența românilor și își propune să identifice semnificațiile pe care acest spațiu le-a dobândit în societatea românească, pe parcursul adaptării acestui model occidental la realitățile României postcomuniste. Prin aceasta se urmărește, de fapt, încercarea de a redacta o posibilă istorie a mall-ului în România, printr-o consemnare a modelelor și structurilor comerciale specifice acestei regiuni geografice, în contextul istoric care le-a făcut posibilă existența, până în 1989, precum și a modului în care societatea românească, influențată de experiențele avute, a primit, a înțeles și a adaptat ideea de mall, după 1999 (data deschiderii primului centru comercial de acest fel din țara noastră).

Ținând seama că acest tip de complex comercial a fost introdus relativ de curând în țara noastră, ceea ce înseamnă, firește, că nu este rezultatul unei evoluții autohtone a structurilor comerciale, considerăm necesară notarea principalelor “momente” ale existenței mall-ului în lume. Acest lucru este util și pentru înțelegerea optimă a particularităților pe care le-a dobândit conceptul în contextul socio-cultural și economic românesc.

Acest model de organizare a activităților comerciale este caracteristic regiunilor geografice unde schimburile comerciale au beneficiat de un context propice pentru a se dezvolta și pentru a evolua liber ca structură și formă. Astfel, la originea mall-ului se află marile aglomerări comerciale din Orient – bazarurile[1] -, care reuneau în același spațiu și chiar sub același acoperiș zeci sau sute de tarabe care ofereau celor interesați o varietate de produse și servicii. În 1183 regele Phillipe Auguste are inițiativa de a construi două clădiri care să adăpostească sub acoperișul lor pe comercianții parizieni, cunoscute sub numele de Halele din Paris, iar sub influență orientală, începând cu secolul al XVI-lea, se construiesc în Rusia mari centre comerciale acoperite[2], destinate susținerii și dezvoltării activităților comerciale.

Treptat, alături de clădirile cu aspect masiv și funcțional, s-au construit centre comerciale de tipul arcadelor sau pasajelor[3], mult mai complexe ca arhitectură, care ofereau produse de lux clienților cu situație financiară superioară. În 1819, în Londra, a fost deschis publicului primul pasaj modern, socotit a fi un precursor al galeriilor, pasajelor și centrelor comerciale contemporane: Burlington Arcade.

Începând cu secolul al XX-lea, în Statele Unite ale Americii apare și se dezvoltă cu mare succes magazinul universal (department store), care ajunge să se extindă ca suprafață, pe măsură ce numărul orașelor crește și structura lor devine din ce în ce mai complexă. Ca o consecință a apariției suburbiilor, marile magazine universale nu se mai construiesc în centrul orașelor, ci spre periferie, valorificând terenurile din preajma aglomerărilor urbane. În acest fel, accesul prin intermediul automobilului devine singurul eficient. Prima construcție derivată din conceptul de magazin universal ce poate purta denumirea de mall a fost deschisă tot în Statele Unite ale Americii, în Lake Forest, statul Illinois.

În prezent, aspectul centrelor comerciale este extrem de variat (în funcție de regiunea geografică, de cultura și tradițiile comerciale specifice zonei respective), fiind dificilă o tipologizare strictă și o definiție exactă a conceptului. Totuși, precizând că “termenul «centru comercial» a evoluat începând cu anii 1950”[4] și că “datorită istoriei îndelungate a acestei industrii, există numeroase tipuri de centre comerciale care nu se încadrează în definițiile clasice”[5] ale noțiunii, Consiliul Internațional al Centrelor Comerciale (The International Council of Shopping Centers – ICSC) definește centrul comercial ca “un grup de magazine de desfacere și alte stabilimente comerciale care este proiectat, executat, deținut în proprietate și administrat ca o unitate de sine stătătoare. Spațiul dispune de parcare. Mărimea și orientarea centrului comercial sunt determinate de caracteristicile regionale ale pieței de comerț în care acesta este situat. Cele două configurații principale ale centrului comercial sunt mall-urile și centrele comerciale în aer liber”[6].

În România, istoria mall-ului începe în 1999, odată cu deschiderea în capitală a București Mall. Deși decalajul față de Europa Occidentală și America este semnificativ, în aceste regiuni geografice conceptul având deja o tradiție îndelungată, momentul nu este întâmplător. Explicația constă în faptul că România s-a aflat până în 1989 sub dominația regimului comunist, caracterizat din punct de vedere economic prin monopolizarea pieței de bunuri și servicii, lucru ce presupune controlarea de către Stat a sectorului comercial al economiei.

Pentru a putea exista cu succes, un centru comercial are nevoie de un mediu propice: stabilitate economică, un anumit grad de prosperitate și de cultură comercială a populației etc. Dezvoltatorul (firma care construiește și administrează clădirea în care sunt găzduite magazinele) nu poate intra pe o piață unde clienții nu au nici măcar minime cunoștințe despre firmele care vor avea reprezentanțe în mall, pentru că riscă să dea faliment. Iar aceste firme – cu renume în Occident – practică prețuri peste medie, motiv pentru care se adresează unei pături sociale cu venituri crescute.

Este important să menționăm faptul că România există ca stat suveran și independent de relativ puțină vreme, iar procesul de modernizare a țării a început în secolul al XIX-lea, dată la care în statele occidentale exista deja o lungă tradiție a relațiilor economice și a infrastructurii necesare creșterii acestora. Lunga existență sub tutelă străină – în special turcă -, precum și intrarea în comunism au făcut imposibilă experiența dezvoltării comerțului liber. Pe lângă aceste considerente, populația țării a fost concentrată multă vreme în zona rurală, desfășurând activități agricole și în gospodărie, care asigurau traiul zilnic (se producea atât cât era necesar pentru a mânca, marea majoritate a obiectelor se confecționau în gospodărie, se cumpăra foarte puțin, de cele mai multe ori practicându-se trocul).

Urbanizarea este un proces demarat târziu în România, ceea ce înseamnă că populația nu a evoluat adaptându-se la cerințele orașului,[7] mediu prielnic negustorilor, care cunosc o importanță semnificativă în societatățile occidentale încă din Evul Mediu[8], participând la transformări majore în sânul lor. Abia din 1830 se constată o creștere a interesului pentru zona comercială a economiei: “Într-un alt important sector de activitate, comerțul intern, în perioada la care ne referim constatăm o înmulțire a târgurilor tradiționale, destinate desfacerii producției țărănești: bâlciuri (iarmaroace), târguri săptămânale etc., interesul pentru aceste activități fiind consemnat, de asemenea, în textele Regulamentelor Organice[9]. […] O însemnată revigorare, ca urmare a desființării monopolului turcesc, cunoaște în această perioadă, comerțul exterior, altfel, sector economic relevant pentru evoluția economică a oricărui stat. În structura acestuia, exportul de animale (bovine, cai, oi) continuă să fie important, dar, alături de el, crește volumul produselor cerealiere (grâu, orz, mei, porumb) trimise cu deosebire la Constantinopol, tot aici fiind destinate și alte produse, precum cerviș, seu etc., însă aria țărilor de export se extinde (Anglia, Italia, Pen. Balcanică). Alături de cereale – grâu, în primul rând – un produs important de export este lemnul de construcție.”[10]

În anii următori situația Principatelor se stabilizează treptat, realizându-se în cele din urmă Marea Unirea, ceea ce duce și la consolidarea economică a statului. Se construiesc piețe, se țin târguri, astfel încât “aprovizionarea nu mai era, după 1920-1921, o problemă. Aproape fiecare oraș avea o hală și o piață mare unde se aduceau mărfuri din belșug.”[11] De altfel, “politica economică a urmărit deschiderea porților în fața capitaliștilor străini și eliminarea oricăror restricții impuse acestora.”[12]

Din secolul al XIX-lea începe istoria unor puncte comerciale reprezentative pentru comerțul din București: Halele Unirii, Traian, Matache și Obor[13]. Povestea acestor locuri va fi redată, în date generale, în rândurile de mai jos, întrucât permite înțelegerea modului în care activitățile comerciale și mentalitatea legată de acestea au evoluat în spațiul românesc, sub influența schimbărilor politice. De asemenea, ținând seama de destinația lor, halele respective pot fi considerate precursori autohtoni ai centrelor comerciale actuale.

Cea mai veche hală a Bucureștiului, Hala Unirii, a acoperit, până la dărâmarea sa la începutul anilor ’80, zona unde se situează astăzi Parcul Unirii, în plin centru al Bucureștiului.

Istoria acestui spațiu începe odată cu Regulamentele Organice, în care se prevedea modernizarea[14] orașului prin construirea a zece piețe; astfel a fost amenajată Piața Mare, cunoscută și ca Piața Ghica, după numele domnitorului Grigore Ghica[15]. Ulterior, în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu[16], ia numele acestui domnitor (Piața Bibescu).

În vremea lui Alexandru Ioan Cuza (1859 – 1866), împrumutând modelul Halelor din Paris, în locul Pieței Bibescu a fost ridicată Hala Mare (Alfred Godillot, antreprenor francez, se ocupă de proiect), unde se comercializa carne. La acea dată era cea mai mare construcție din București, folosindu-se ca materiale “grinzi groase de fontă cu profil în T sau H, prinse cu buloane mari”[17].

După 1872, anul când s-au încheiat lucrările de ridicare a halei, se vor amenaja în apropierea acesteia mai multe astfel de centre comerciale, cu profiluri diferite – păsări, pește, brânzeturi, zarzavaturi, legume, fructe, flori -, reunite sub numele de Halele Centrale. Cu excepția Halei Mari, celelate hale au fost demolate, ulterior, din inițiativa lui Carol I, întrucât zona devenise insalubră și erau necesare și lucrări de amenajare a Dâmboviței (se introduc placile de beton deasupra râului).

Piața, devenită a Națiunii, este în anii 1920-1930 cel mai important punct comercial din București, având rival doar în perioada Târgului Moșilor, când Târgul de Afară – actuala zonă Obor – atrăgea nenumărați vizitatori.

La urcarea pe tron a lui Carol al II-lea piața primește numele de 8 Iunie[18] și suferă îmbunătățiri semnificative. Venirea la putere a legionarilor conduși de generalul Ion Antonescu aduce o nouă modificare în nomenclatorul piețelor bucureștene, aceasta luând numele de Piața 6 Septembrie[19]. În 1948, la început de regim socialist, piața (revenită anterior la numele de Națiunilor) primește denumirea de Piața 1848, fiind legată de Universitate prin bulevardul cu același nume. Zona își păstrează funcțiile comerciale, însă clădirile se degradează treptat. Numele de Piața Unirii, respectiv de Hala Unirii pentru Hala Centrală, nu este utilizat de la o dată anume și nu reflectă vreun eveniment istoric petrecut aici.

La începutul anilor 1980 Nicolae Ceaușescu hotărăște începerea unor lucrări profunde de reamenajare a zonei, acestea constând în distrugerea clădirilor cu semnificație istorică și culturală din centrul orașului. Spitalul Brâncovenesc este demolat, demarându-se construirea de blocuri pentru locuințe, casele negustorilor evrei lasă locul Magazinului Unirea, iar Hala Unirii devine parcul cu același nume. În această perioadă se construiește și Bulevardul Victoria Socialistă, actualul Bulevard al Unirii.

Hala Matache s-a construit în 1887, pe strada Buzești. Locul a purtat diferite nume – Piața mică, Piața Sfântului Ștefan, Piața Cuibul cu barză, Piața Sfinții Voievozi -, însă denumirea care s-a păstrat până astăzi provine de la numele lui Matache Loloescu, un măcelar ce își desfășura activitatea încă din 1879 în zona respectivă, devenind un punct de reper pentru cumpărători. Cu toate că la un moment dat s-a încercat mutarea complexului în altă parte, acesta nu și-a modificat așezarea.

După o perioadă în care hala s-a deteriorat, funcționând, însă, în continuare și rămânând fidelă tradiției de comercializare a cărnii, aceasta a fost modernizată, amplasându-se câteva zeci de tarabe și spații comerciale noi și fiind dotată chiar cu aparate de supraveghere video. Totuși, autoritățile locale au realizat un proiect de lărgire a străzilor Buzești, Berzei și Vasile Pârvan care afectează clădirile din zonă, inclusiv soarta Halei Matache, al cărui viitor rămâne incert.

La intersecția Calea Călărașilor – strada Traian se află Hala Traian, ridicată în 1895 în cartierul cu același nume, în care locuiau numeroase familii evreiești. Este opera arhitectului italian Giulio Magni, care s-a ocupat de modernizarea Bucureștiului între anii 1889 și 1902.

Clădirea, înaltă, cu grinzi de fier (asemănătoare celor care se găseau și în Hala Unirii) și cu aspect funcțional, a găzduit, inițial, o piață de desfacere pentru carne și pește, fiind aprovizionată de țărani. Ulterior s-a transformat în piață, iar în momentul de față adăpostește un supermarket modern. Muzeul de Artă Contemporană, pe care îl găsim astăzi în incinta Casei Poporului, ar fi trebuit să se deschidă în Hala Traian, însă suprafața relativ mică a acesteia a împiedicat realizarea proiectului.

Zona Obor, situată în nord-estul Bucureștiului, este cuprinsă între străzile Șos. Colentina – str. Ziduri Moși – str. Chiristigiilor – Șos. Mihai Bravu; are o istorie bogată și este una dintre zonele comerciale emblematice ale orașului. Numele spațiului a suferit diferite modificări de-a lungul vremii, păstrându-și, însă, menirea comercială: până în secolul al XIX-lea – Câmpul Moșilor și Piața Târgului de Afară, în secolul al XIX-lea – Câmpul Moșilor și Oborul[20] sau Oborul Târgului de Afară, în secolul al XX-lea – Târgul Moșilor, Oborul, Piața Obor.

În perioada sec. al XVI-lea – sec. al XVIII-lea pe Câmpul Moșilor, localizat în apropierea râului Colentina, se organiza un târg cu ocazia Moșilor de vară[21], iar în Târgul de Afară sau Oborul – situat în aceeași parte a orașului, însă modificându-și, practic, așezarea în funcție de extinderea Bucureștiului, în așa fel încât să râmână întotdeauna în extravilan – se țineau târguri de produse care nu puteau fi comercializate în interiorul orașului (fân, vite, diverse obiecte necesare traiului cotidian etc.). Pe lângă activitățile strict comerciale desfășurate aici, târgul oferea vizitatorilor și prilejul de a se reîntâlni cu rude sau cunoscuți.

În secolul al XVIII-lea, în nord-estul orașului există două piețe comerciale: Târgul de Afară sau Oborul și Oborul de vite, care își continuă fluctuația spațială până în secolul al XIX-lea când principele Grigore Ghica (proprietar al moșiei Colentina, pe terenul căreia se organiza Târgul de Afară) hotărăște stabilizarea amplasamentului indiferent de modificările ce pot apărea prin dezvoltarea orașului[22]. Pentru a reflecta realitățile acestui demers, numele pieței permanente este schimbat în Obor/Târgul Oborului/Piața Obor. Târgul Moșilor desemna o anumită parte a pieței respective, separată de oborul de vite în perioada Moșilor de vară și destinată activităților comerciale specifice acestei sărbători. De asemenea, se găseau aici diverse prăvălii și ateliere (căldării, cizmării, cuțitării etc.).

În secolul al XX-lea Piața agroalimentară Obor (deschisă în 1938) devine principala piață a capitalei, iar în 1936, pe o parte a sa, începe construirea Halei Centrale Obor, destinată comercializării de produse alimentare. Construcția din cărămidă, proiectată de arhitecții H. H. Georgescu și Horia Creangă într-un stil simplu, funcțional și modern, a fost ridicată în 8 ani. Între 1950 și 1960 în apropierea pieței și halei se construiește blocul-magazin Bucur Obor. În această perioadă Târgul Moșilor continuă să se organizeze, trecându-se sub tăcere sărbătoarea religioasă de care este prilejuit; au loc manifestații folclorice și alte activități specifice bâlciului. Ulterior, importanța pieței scade, iar sărbătoare este înlocuită cu Sărbătoarea recoltei (celebrată în luna octombrie).

Lista monumentelor istorice ale Municipiului București, realizată în 1922, cuprinde la categoria “Monumente de arhitectură, grupa A – monumente istorice de valoare națională, poziția nr. 129, Hala Obor, Str. Chiristigiilor, sector 2”[23], ceea ce atestă semnificația pe care acest loc o deține în istoria Bucureștiului.

În 2006, primarul sectorului 2, Nicolae Onțanu, decide demolarea Pieței Obor și aprobă proiectul de ridicare a unui mall: Mall Obor. Inițiativa, controversată, a declanșat nemulțumirea cetățenilor, comercianților din zonă și a presei, dar și-a atins, parțial, scopul – distrugerea pieței – în urma unei acțiuni de evacuare forțată a spațiului. Ca urmare a presiunilor făcute de opinia publică, proiectul a intrat în atenția Prefecturii și a organelor de cercetare penală, constatându-se nenumărate nereguli. În prezent, hala a fost modernizată și funcționează, însă nu se poate spune cu certitudine că a ieșit de sub amenințările demolării.

Din rândurile de mai sus se observă faptul că centrele comerciale de tipul hală au tradiție în România, integrându-se într-o evoluție naturală a spațiilor cu funcții comerciale prin împrumutarea modelelului străin (francez), fără impunerea bruscă a acestuia.

Faptul că aceste hale au fost lăsate în ruină în perioada comunistă reflectă intenția partidului aflat la conducere de a le scoate din circulație și de a schimba mentalitatea populației cu privire la comerț, din moment ce piața de bunuri era extrem de săracă ca urmare a controlului exercitat asupra schimburilor comerciale. De altfel, se încearcă promovarea unui nou model de așa-zis centru agroalimentar, cunoscut sub numele ironic de circ al foamei[24], care ar fi trebuit să pună capăt veșnicelor cozi pentru alimente și bunuri, celebre în epocă, prin centralizarea aprovizionării și monopolizarea distribuției de hrană în capitală. Mai exact, cele șase construcții impunătoare de beton – câte una pentru fiecare sector al orașului – trebuiau să găzduiască o serie de cantine în care locuitorii capitalei ar fi putut găsi o varietate de produse alimentare și chiar sortimente de mâncare gătită, suficiente pentru întreaga populație. În acest fel, Partidul se îngrija de bunăstarea cetățenilor, controlând calitatea și cantitatea alimentelor consumate, și dovedea guvernelor străine – necomuniste – preocuparea pentru modernizarea țării.

Insuccesul acestei inițiative este vizibil din faptul că din cele șase circuri ale foamei construite începând cu 1985, doar două au fost date în folosință până în 1989: Delfinului, in Pantelimon, și cel de la Unirii; celelalte patru – din actualele zone Vitan, Militari-Lujerului, Eroii Revoluției și Șoseaua Progresului[25] – au rămas neterminate și au fost abandonate după căderea regimului comunist, fiind simboluri ale lipsurilor materiale și ale dorinței de controlare a vieții populației.

După 1999 cele patru structuri sunt dezafectate, devenind, pe rând, în urma unor investiții majore și a unor profunde lucrări de reamenajare, patru mall-uri moderne: București Mall – primul mall deschis în România -, Plaza România[26], City Mall și Liberty Center. Dintre acestea, primele trei au fost ridicate păstrând scheletul vechii construcții comuniste; cel din urmă a fost construit prin dărâmarea prealabilă a circului foamei. Astfel, ceea ce era proiectat a fi centre agroalimentare controlate de regimul comunist a sfârșit prin a adăposti simboluri ale societății capitaliste și de consum. Cele două modele se suprapun într-un mod paradoxal și trădează schimbarea bruscă de perspectivă și de mentalitate cu privire la zona comercială a vieții economice și sociale.

Prin faptul că a fost introdus într-o țară postcomunistă, fără a fi un produs firesc al evoluției istorice a relațiilor comerciale și a pieței economice, mall-ul a fost inițial un univers exclusivist și dificil de înțeles pentru români. Construcția modernă, impunătoare prin statură și arhitectură, a atras prin noutatea conceptului, dar a și ținut la distanță oamenii, ca urmare a prețurilor ridicate și a firmelor pretențioase pe care le promova. La început, spațiul acesta a fost accesibil numai celor inițiați în modelele societăților occidentale, cei care cunoșteau numele brandurilor, precum și calitatea produselor și serviciilor oferite în mall, și care, bineînțeles, și le și permiteau. Pe lângă aceștia, foarte puțini de altfel, care se simțeau relaxați în atmosfera mall-ului și-i înțelegeau sensul în viața socială a orașului, a apărut o altă categorie, a acelora care nu aveau resurse financiare satisfăcătoare pentru a se bucura propriu-zis de mall, dar care se comportau ca și cum ar fi dispus de ele. Mai exact, aceștia frecventau mall-ul din dorința de a fi văzuți acolo, de a dobândi – în grupul din care făceau parte și în ochii necunoscuților – statutul de persoane importante ca statut social. De altfel, pentru venirea la mall exista un adevărat ritual de pregătire: se alegeau cele mai bune și mai “la modă” haine, accesoriile aferente acestora și, mai ales, atitudinea de încredere și sfidare la adresa acelora care nu pot intra acolo deoarece nu își permit. Pentru românii de rând accesul în acest loc a fost condiționat de puterea financiară deținută, una dintre valorile promovate de mall fiind aceea a luxului, a superiorității economice.

În acest comportament își are originea manifestarea excesivă a acestei așa-zise superiorități prin afișarea hainelor sau accesoriilor cu inscripții care trădează firma de unde au fost achiziționate sau a bijuteriilor masive, purtate ostentativ. Pe măsură ce mall-ul și-a deschis porțile spre masa populației, care a descoperit treptat (un rol esențial l-a avut faptul că românii au plecat la muncă în străinătate) numele firmelor și a devenit pregătită financiar să investească în imagine, comportamentul acesta s-a extins, mall-ul fiind invadat de parveniți.

Alături de exces, o altă caracteristică a acestui grup este aceea că mall-ul reprezintă locul unde își petrece cel mai mult timp, fie la cumpărături, fie la restaurante/fast-food-uri ori în zona de relaxare și divertisment. Indiferent de momentul zilei și de ocazie – se poate spune că orice eveniment, oricât de minor, este un prilej pentru a veni în mall – aceștia sunt prezenți acolo. Consecința acestei monopolizări a timpului este faptul că interesul pentru alte forme de petrecere a timpului liber sau de procurare a bunurilor necesare traiului cotidian a scăzut. La acest lucru contribuie din plin și administratorii complexurilor comerciale, care, în urma creșterii concurenței între mall-uri, investesc în atragerea clienților organizând tombole cu premii, concursuri, promoții. În realitate, acestea din urmă contează pentru consumatorul care este pus în situația de a alege un mall dintr-o ofertă bogată, deoarece serviciile și firmele sunt în mare proporție aceleași în toate centrele comerciale. Se observă, astfel, o formă de monopolizare a pieței, asemănătoare celei proiectate de comuniști, dar într-un alt context: deși se creează impresia că piața este inepuizabilă și variată ca ofertă de produse, se constată promovarea acelorași magazine și firme, ceea ce înseamnă că numărul lor este restrâns, în ciuda faptului că sunt disponibile în numeroase locuri.

În prezent, mall-ul nu mai este un spațiu exclusivist, în sensul că permite accesul tuturor categoriilor socio-economice de clienți. Scopul de a atrage consumatorii pentru cât mai mult timp – într-o formă de prizonierat – și schimbările de pe piața financiară au determinat această relaxare a granițelor mall-ului. Bătrâni, tineri sau copii, vedete autohtone sau oameni fără renume frecventează mall-ul având un câmp de așteptări derspre care speră – de fapt sunt absolut convinși – că le vor fi satisfăcute. În fapt, pentru fiecare potențial client, în funcție de categoriile de sex, vârstă, educație, nivel financiar etc. în care se încadrează, mall-ul înseamnă altceva, este purtătorul altor semnificații.

Privit în contrast cu perioada de până la Revoluție, acesta este înțeles ca expresie a libertății de a alege și de a beneficia de tot ceea ce este calitativ superior, fără limitarea cantității. De fapt, cantitatea și este mai importantă decât calitatea produselor, dovadă fiind lipsa de măsură în achiziționarea lor. Asemeni comportamentului alimentar total diferit față de cel al străinilor[27], comportamentul românilor cu privire la achiziționarea de bunuri (care sunt adeseori inutile) sau simpla dorință de a se afla în preajma vitrinelor ticsite de bunuri reflectă experiența lipsurilor și cenzurii din epoca vechiului regim.

Mall-ul este spațiul preferat atât pentru cumpărături, cât și pentru petrecerea timpului liber, însă motivele pentru care se vine aici sunt din cele mai diverse, trădând, încă o dată, eficacitatea acestui model specific societăților de consum, care induce un anumit set de valori și de atitudini:

“DE CE suntem aici?

Suntem aici ca să cumpărăm diverse lucruri.

Suntem aici pentru că ne plictisim.

Suntem aici pentru că mâine e Ziua Mamei.

Suntem aici ca să ne luăm noul CD al lui Avril Lavigne.

Suntem aici pentru că suntem emancipați.

Suntem aici ca să ne cumpărăm luciu de buze.

Suntem aici pentru că ne-a obligat mama să venim.

Suntem aici în căutare de cearșafuri și profoape.

Suntem aici în căutare de sex și dragoste.

Suntem aici în căutare de respect de sine.

Suntem aici în căutare de blugi care să ne vină bine.

Suntem aici ca să ne cumpărăm prima ținută business.

Suntem aici pentru că ne-a obligat fiica noastră să venim.

Suntem aici ca să petrecem o după-amiază plăcută cu nepoții noștri.

Suntem aici ca să vizităm zona restaurantelor.

Suntem aici pentru galeria cu jocuri video.

Suntem aici pentru filme.

Suntem aici pentru că plouă afară.

Suntem aici ca să cumpărăm pantofi sport.

Suntem aici pentru că mâine este aniversarea noastră.

Suntem aici pentru că el are nevoie de lenjerie.

Suntem aici pentru că ea are nevoie de lenjerie.

Suntem aici pentru că toți avem nevoie de lenjerie.

Suntem aici pentru că nu e nimic la televizor.

Suntem aici pentru că e distractiv.

Suntem aici pentru că ne-a obligat soția să venim.

Suntem aici fără niciun motiv special.

Suntem aici după băieți.

Suntem aici după fete.

Suntem aici la slujbă.

Suntem aici ca să șutim din magazine.

Suntem aici pentru că iubim mall-ul!!!

Suntem aici pentru că toată lumea e aici.

Suntem aici pentru că vine Crăciunul.

Suntem aici pentru că vine Hanukkah.

Suntem aici pentru că vine Kwanzaa.

Suntem aici deși nu știm de ce.

Suntem aici ca să găsim… ceva.

Suntem aici pentru că suntem aici.”[28]

Elena-Lucica Toma

Universitatea din București / Facultatea de Litere

Etnologie, antropologie culturală și folclor

studiu prezentat în cadrul Conferinţei Naţionale de Antroplogie Urbană, ediţia I-a, Roman, septembrie 2009

BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ:

1. Giurescu, Constantin C., Giurescu, Dinu C., Scurtă istorie a românilor pentru tineret îndeosebi, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1977.

2. Frevert, Ute, Haupt, Heinz-Gerhard (coordonatori), Omul secolului XX, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, Ed. Polirom, Iași, 2002.

3. Isar, Nicolae, Istoria modernă a românilor, partea I: 1774-1848, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2005.

4. Idem, Istoria modernă a românilor, partea a II-a: 1848-1878, ediția a II-a, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2005.

5. Le Goff, Jacques (coordonator), Omul medieval, traducere de Ingrid Ilinca și Dragoș Cojocaru, postfață de Alexandru-Florin Platon, Ed. Polirom, Iași, 1999.

6. Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX: (1918-1948), Colecția cărților de referință, Seria Istorii, Ed. Paideia, București, 1999.

7. Underhill, Paco, Chemarea mall-ului. Geografia shopping-ului, Ed. BRANDBUILDERS, București, 2007.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:

1. Academia Română, Institutul de lingvistică Iorgu Iordan, Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1996.

ALTE SURSE:

www.1989.jurnalul.ro

www.adevarul.ro

www.answers.com

www.britannica.com

www.bukresh.blogspot.com

www.ehow.com

www.en.wikipedia.org

www.encyclopedia.com

www.icsc.org

www.inventors.about.com

www.panoramio.com

www.salvatipiataobor.ro

www.wikimapia.org


[1] Cel mai vechi centru comercial acoperit din lume este considerat a fi Marele Bazar din Ispahan/Isfahan (Iran), construit în secolul al X-lea. Acesta, ca și Marele Bazar Acoperit din Istanbul (secolul al XV-lea), poate fi vizitat și astăzi.

[2] În Rusia aceste construcții poartă numele de Gostinîi Dvor, primele fiind ridicate în Moscova (1590), în Arhanghelsk (1668), în Sankt Petersburg (1785) și în Kostroma (1789).

[3] “În principiu, ele erau o largă alee pietonală acoperită, construită între două clădiri sau în mijlocul unei clădiri. În general, pasajele erau acoperite cu geamuri, susținute de o structură metalică.” www.wikipedia.org

[4] “The term «shopping center» has been evolving since the early 1950s.” www.icsc.org

[5] “Given the maturity of the industry, numerous types of centers currently exist that go beyond the standard definitions.” Idem.

[6] “Shopping center: A group of retail and other commercial establishments that is planned, developed, owned and managed as a single property. On-site parking is provided. The center’s size and orientation are generally determined by the market characteristics of the trade area served by the center. The two main configurations of shopping centers are malls and open-air strip centers.” Ibidem.

[7] “A fi orășean înseamnă, pentru doi locuitori din trei, a depinde de piață în permanență sau o parte din an, a-și cumpăra pâinea, vinul și tot ce se mănâncă pe lângă pâine.” Jacques Le Goff (coord.), Omul medieval, traducere de Ingrid Ilinca și Dragoș Cojocaru, postfață de Alexandru-Florin Platon, Ed. Polirom, Iași, 1999, pag. 135.

[8] “Avântul corporației negustorilor din Europa Occidentală între secolele al XI-lea și al XV-lea reflectă mutațiile de mare amploare ce au afectat economia, structura socială și cultura Europei în cursul acestei perioade. Element notabil, dar secundar, al unei societăți esențialmente agrare la începutul Evului Mediu, negustorul devine încetul cu încetul o figură de primă importanță, inițiatorul unor comportamente noi care subminează fundamentele tradiționale ale feudalismului. Mentalitatea negustorului se deosebea radical de cea a cavalerilor, a clerului sau a țăranilor. […] Profesiunea și modul de viață ale oamenilor de afaceri au favorizat elaborarea unor principii etice și a unui comportament diferit. […] Secolul al XIII-lea și prima treime a secolului al XIV-lea reprezintă o perioadă de înflorire a corporației negustorilor. În numeroase orașe din Europa, elita negustorească, concentrând în mâinile sale bogății uriașe, constituie pătura diriguitoare, patriciatul, ce exercită o influență determinantă asupra conducerii cetății. Deși nu reprezintă decât un procentaj nesemnificativ al populației urbane, acești negustori și antreprenori dețin toate puterile în cetate. Sunt foarte numeroși în consiliile municipale, duc o politică fiscală în folosul lor, controlează justiția și legislația locale.” Idem, pag. 225, pag. 239.

[9] Regulamentele Organice reprezintă două documente similare din punctul de vedere al conținutului, elaborate în perioada administrației rusești a lui Pavel Kiseleff și adoptate 13 iulie 1831 în Valahia și la 13 ianuarie 1832 în Moldova. Acestea prevedeau o serie de principii și măsuri ce vizau reforme în principalele sectoare de activitate ale țării (organizarea statului, juridic, administrativ, economic, armată, educație, Biserică etc.). Astfel se începe modernizarea Principatelor Române.

[10] Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor, Partea a II-a: 1848-1878, Ediția a II-a, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2005, pag. 116-117.

[11] Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX: 1918-1948, Colecția cărților de referință – Seria Istorii, Ed. Paideia, București, 1999, pag. 75.

[12] Idem, pag. 198.

[13] În Anexa I sunt prezentate câteva imagini ale acestora: Fig. 1 Hala Unirii după 1980 (sursa: www.bukresh.blogspot.com) , Fig. 2 Hala Matache în prezent (sursa: www.wikimapia.org/158686/ro/Hala-Matache ), Fig. 3 Hala Traian după modernizare (sursa: www.metropotam.ro/Locuri/2007/07/art6086123989-Locul-saptamanii-Hala-Traian), Fig. 4 Hala Obor în prezent (sursa: www.panoramio.com/photo/17860423).

[14] “Administrația orășenească a constituit domeniul în care Regulamentele Organice au adus cele mai multe inovații. Conducerea orașului este asigurată de un Sfat orășenesc, compus din 3-5 membri, aleși de orășeni (staroștii tuturor corporațiilor), ceea ce constituia un început al aplicării principiului autonomiei administrative orășenești. Numai președintele Sfatului era numit de Adunarea Obștească (dintre cei 5 membri aleși de orășeni!); guvernul își asigură un oarecare control, numind un reprezentant al său, un comisar, pe lângă fiecare Sfat, cu misiunea de a apăra interesele statului. Este vorba, deci, de un început de autonomie orășenească sub controlul guvernului. Sunt delimitate strict, în textele celor două Regulamente, atribuțiile Sfatului pe plan administrativ, economic și fiscal (inclusiv în sfera dreptului de folosință a unei părți din veniturile orașului). De asemenea, sunt preconizate o serie de alte măsuri vizând modernizarea orașelor. Astfel, se prevedea înființarea unor servicii publice de strictă necesitate (serviciul de pompieri, de alimentare cu apă, medical și farmaceutic, oficiul de stare civilă ș.a.). Se prevăd, de asemenea, o serie de măsuri de igienă publică, cimitirele și industriile insalubre fiind scoase în afara orașelor ș.a.” Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor, partea I: 1774-1848, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Fundației România de Mâine, București, 2005.

[15] “Grigore al IV-lea Ghica, nepot de frate lui Grigore al III-lea Alexandru Ghica, 30 iun. 1822 – 29 apr. 1828.” Scurtă istorie a românilor pentru tineret îndeosebi, Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, pag. 399.

[16] “Gheorghe Bibescu, boier muntean, 20 dec. 1842 (data alegerii lui) – 13 iunie 1848”. Idem, pag. 399.

[17] www.art-istoria.blogspot.com/2008/05/hala-unirii.html

[18] “Carol al II-lea al Romaniei (15 octombrie 1893 – 4 aprilie 1953) a fost incoronat rege al României pe 8 iunie 1930 si a abdicat pe 6 septembrie 1940 in favoarea fiului sau Mihai.” www.wikipedia.org

[19] “Folosind starea de tensiune din țară, generalul Ion Antonescu devine «conducătorul» statului și silește pe Carol II să abdice (6 septembrie 1940) instaurând cu ajutorul legionarilor, o dictatură fascistă. Formal, continua să existe un rege, Mihai I, cu rol decorativ.” Scurtă istorie a românilor pentru tineret îndeosebi, Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, pag. 324.

[20] Cuvântul obor are sensul de “loc (împrejmuit) unde se ține un târg de vite, de fân, de lemne; târg de vite” (Dicționarul explicativ al limbii române, Ediția a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996.

[21] Sărbătoare cu dată mobilă, celebrată în sâmbăta de dinaintea Rusaliilor (Coborârea/Pogorârea Duhului Sfânt, Cincizecimea, la 50 de zile de la Sfintele Paști), care constă în pomenirea morților prin împărțirea de căni cu apă/vin/lapte, împodobite cu flori și cireșe, și de vase cu mâncare gătită și pâine. Credința este că sufletele celor dispăruți beneficiază de aceste daruri, potolindu-și setea și foamea.

[22] Important de menționat este faptul că în 1865 Consiliul Comunal stabilește ca terenul pe care se desfășoară târgul și oborul să nu poată fi ocupat cu clădiri. Mai târziu, prin grija primarului Scarlat Kretzulescu se realizează sistematizarea terenului și a căilor de acces către el, Oborul de vite fiind mutat în Târgul Moșilor (1873-1875). Spațiul avea formă dreptunghiulară, iar construcțiile provizorii (tarabe, prăvălii, ateliere) sunt dispuse circular. Cu timpul apar cafene, restaurante și pavilioane pentru expozițiile temporare organizate cu prilejul Târgului Moșilor.

[23] www.salvatipiataobor.ro/content/traditie.html

[24] Sintagma se explică prin faptul că aceste construcții erau proiectate sub forma unor cupole impunătoare asemănătoare celei de la circ, iar scopul lor – aprovizionarea bucureștenilor cu alimente ca dovadă a prosperității țării – era, de fapt, o înșelătorie, întrucât produsele respective nu existau în cantități suficiente pentru a satisface nevoile întregii populații, motiv pentru care se “promova” lipsa acestora.

[25] Fig. 5, Anexa I prezintă acest circ al foamei înainte de a fi dărâmat.

[26] O imagine a mall-ului este oferită în Anexa I, Fig. 6.

[27] Este recunoscut faptul că românii frecventează hipermarketurile, cheltuind sume considerabile în special pe alimente, din dorința de a avea provizii, lucru care în țările occidentale nu se practică la aceeași scară.

[28] Paco Underhill, Chemarea mall-ului. Geografia shopping-ului, Ed. BRANDBUILDERS, București, 2007.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign