E-Antropolog

POLITICI CULTURALE PE PĂMÂNTUL CRĂIESC

18 ianuarie 2011 Adrian Majuru Transilvania

Teritoriul constituit prin Diploma Andreană (1224) şi cuprins între Drăuşeni şi Orăştie, numit pământul crăiesc, va fi organizat potrivit unor structuri specifice. Acestea au fost 7+2 scaune şi 2 districte, organizate după modelul adus de saşi din spaţiul de origine (Mosela, Luxemburg, Est de Rin) şi adaptate spaţiului transilvan.

Potrivit actului mai sus amintit, „saşii puteau să îşi exercite dreptul lor propriu prin cumulare. În cadrul acestuia sunt conţinute urme ale lui Jus Italicum din Colonia precum şi dreptul aplicat în Westfalia de Est şi de Vest. Până în secolul al XVI-lea jurisdicţia pe pământul crăiesc s-a orientat după acest drept cutumiar. El s-a păstrat în memoria judecătorilor din comunele şi satele săseşti[1].

Teritoriul cuprindea aşezări mai mari sau mai mici, mixte (în spaţiul acesta locuiau români şi secui) şi s-a bucurat de o largă autonomie, mai ales în timpul domniei lui Matei Corvin. Atunci capătă statut legal şi Universitatea Saşilor de la Sibiu, ce va fi un for politic şi administrativ până la 1876, când autorităţile de la Buda au hotărât desfiinţarea pământului crăiesc.

În Transilvania, saşii vor crea în spaţiul urban un cadru cultural adecvat – o cultură urbană, iar în cel rural şi-au conservat tradiţiile.

În domeniul cultural contribuţia acestei etnii poate fi analizată pe structura mai multor paliere:

  1. intervenţia directă în acest sens a Magistratului;
  2. Biserica reformată, îndeosebi prin preot, se asigura de conservarea unor valori morale şi culturale în localitate;
  3. profesorii – rectorul şcolii îndeosebi – ce aveau în grijă formarea tinerei generaţii în spirit civic şi respect faţă de comunitate.

Saşii de pe pământul crăiesc vor păstra câteva elemente culturale definitorii vreme de 800 de ani. Vorbeau mai multe dialecte vechi, aduse din spaţiile de provenienţă, fapt care a făcut ca limba lor să aibă o rezonanţă aparte de limba germană modernă. În cadrul acestora regăsim şi cuvinte din limba română şi din cea a secuilor din aceste zone.

Un alt reper de continuitate a fost portul săsesc – colorat diferit în zone diferite – şi care îi identifică.

În ceea ce priveşte „obiceiurile ocupaţionale, elemente de cultură materială îi definesc. Încă de timpuriu se identifică prototipurile vest-europene ale arhitecturii bisericilor, caselor şi fortificaţiilor săseşti[2].

Pe pământul crăiesc ei vor fi grupuri de meşteşugari şi ţărani, constituind zone agrare şi viticole întinse, alături de structuri urbane evoluate şi constituindu-se în bresle (după modelul ghildelor occidentale).

Magistratul era compus din cei mai bogaţi şi respectaţi cetăţeni ai aşezării, şi anume: judele scăunal sau districtual, primarul şi senatorii. Va duce o politică culturală intensă. În cadrul acestuia se discuta alocarea anuală a unor sume de bani destinate diferitelor activităţi:

  1. burse de studiu pentru copii merituoşi, dar cu probleme sociale (aceştia mergeau fie la liceul Honterus la Braşov şi de aici la universităţile europene, fie la Sibiu, să înveţe o meserie);
  2. întreţinerea funcţionarilor şcolii;
  3. fanfara şi formaţia de dansuri primeau bani tot pentru întreţinere;
  4. pentru organizarea diferitelor festivităţi culturale la sărbătorile religioase, dansuri şi baluri după Paşte.

Toate categoriile erau obligate să prezinte la finele anului o dare de seamă cu privire la felul în care s-au cheltuit banii.

În cadrul Magistratului intra, în localităţile mai mici, şi parohul bisericii. Numirea în această funcţie se făcea după evaluarea candidaţilor de către Magistrat. Preotul evanghelic era cel ce avea grijă de copii prin şcoala confesională, îndrumându-i, alături de profesori. De asemenea, aceeaşi activitate desfăşura alături de enoriaşi. Mersul la biserică, duminica dimineaţa, era ceva obişnuit într-o comunitate săsească. Tot preotul era cel care iniţia înfiinţarea diferitelor societăţi de lectură; activitatea acestora se desfăşura fie la casa parohială, fie în alte locuinţe din comunitate.

În oraşe, preoţii interveneau în enunţarea câtorva principii stricte privind ţinuta vestimentară din interiorul cetăţii, principii care erau incluse în regulamentele orăşeneşti. Astfel, cel mai cunoscut este cel din 1583 din Sighişoara, reînnoit în 1613 şi în 1683. Acesta prevedea ca femeile să poarte, în zilele de lucru, haine închise la culoare şi capul acoperit; numai duminica, la slujbă, ele puteau purta portul popular viu colorat.

Existau multe articole referitoare la restricţia vestimentară în statutele din mediul urban, pentru că, acolo, influenţele modei pătrundeau mai uşor. Magistratul sighişorean chiar a sancţionat pe acei breslaşi care aduseseră modele mult prea moderne pentru locuitorii cetăţii. Tot în hotărârile Magistratului sighişorean se găsesc informaţii despre amenzile şi pedepsele ce se dădeau femeilor care nu respectau regulamentul vestimentar (aplicarea acestora va fi aspră în perioada ocupaţiei turceşti a cetăţii Sighişoarei din secolul al XV-lea şi persoanele ce se făceau vinovate erau bătute în public).

Rectorul şcolii şi corpul profesoral erau un factor cultural important în aşezarea săsească. De obicei, rectorul îndeplinea şi funcţia de notar al oraşului.

În oricare aşezare a pământului crăiesc vor fi semnalate şcoli primare începând din 1393 (până la şapte clase), iar rectorul şcolii avea cel puţin titlul de bacalaureat sau era chiar licenţiat.

Formarea tinerilor în grija şi respectul faţă de părinţi şi comunitate şi pentru păstrarea obiceiurilor şi a normelor morale era o realitate. Încă dinainte de a intra la ciclul primar copiii erau educaţi în grădiniţă şi apoi, din primele clase, erau angrenaţi în diverse activităţi. Se făceau mici grupuri pe nivel de vârstă şi desfăşurau diverse acţiuni.

Băieţii mergeau la vânătoare sau ajutau la activităţile de reparaţii prin localitate. După confirmare, se formau Bruderschafturile (Frăţiile). Acestea asigurau curăţenia în curtea parohială, îngrijirea bolnavilor şi a orfanilor sub îndrumarea parohului sau organizau detaşamente de pază în comunitate. Băieţii rămâneau în cadrul lor până mergeau în armată şi apoi, după căsătorie, intrau în vecinătăţi. Intrarea în aceste frăţii se făcea urmând un ritual de iniţiere, plătind o sumă de bani şi apoi o cotizaţie anuală. Se întruneau de 2-3 ori pe an şi aveau la conducere un jude, un crâţmar mare şi unul mic şi un secretar (ce consemna horărârile).

La Saschiz, spre deosebire de alte aşezări, sunt consemnate în secolul al XV-lea asociaţii ale băieţilor ţărani, precum şi ale tinerilor meseriaşi – cizmari şi ţesători. Un loc aparte în cadrul acestora îl avea asociaţia Johannesbruderschaft din Sibiu, a cărei vechime datează din 1372. Acolo veneau băieţi din toată Transilvania să înveţe meseria de cizmar şi puteau intra în asociaţie numai reformaţi.

Pentru fete exista, sub îndrumarea preotesei sau a profesoarelor, un fel de şcoală de bune maniere, unde învăţau să coasă, să gătească şi se pregăteau pentru viaţa de familie. După o vreme şi ele vor forma grupuri ale surorilor – Schvesterschaft –, tot la nivel de vârstă.

Toate aceste asociaţii conservau o realitate şi pot fi comparate cu cetele de feciori (la românii din Transilvania) şi cu obiceiul legatului de surori (specific zonei Olteniei).

Viaţa muzicală în comunitate era intensă. Existau mai multe formaţii: de la copii de şcoală la cei maturi. Fanfara însoţea activitatea comunităţii la balurile organizate, la spectacolele de Crăciun, la funeralii. Primele astfel de formaţii au fost consemnate la Sibiu în secolul al XVI-lea şi activitatea lor a continuat până în secolele XIX-XX. În târgul Rupea, în anii 1920-1930, existau fanfară, cor de tineri şi orchestră. Formaţia de suflători a capelei „avea un statut, un lider şi un profesor în vârstă care îi iniţia, iar la 1861 aceasta ţinea concerte şi în aşezările învecinate[3]. În parcul din centrul oraşului fanfara cânta în fiecare duminică după-amiaza. Pentru instrumente primeau bani de la Magistrat, apoi de la primarul oraşului.

Orchestra de casă a luat naştere din iniţiativa profesorului Hans Roth la 1911 şi era formată din 27 de membri. Înainte de Primul Război Mondial se ţineau la Rupea concerte de cameră. De asemenea, în anul 1928, ia naştere prima asociaţie muzicală de aici, numită Sunet de clopot.

Formaţii de teatru popular ce dădeau scurte reprezentaţii cu scene din viaţa comunităţii au existat de timpuriu pe pământul crăiesc (în secolele XVI-XVII în scaunele Sighişoara şi Sibiu). De la nivelul copiilor de şcoală până la cele formate din adulţi. O sută de ani mai târziu din acestea s-au dezvoltat trupe de teatru.

O anume activitate culturală se desfăşura şi în cadrul vecinătăţilor. Ele au fost asociaţii moral-civice care au apărut pe pământul crăiesc încă din secolul al XIV-lea (cea mai veche din Transilvania a fost cea din Prejmer, de la 1498). S-au dezvoltat din confreriile religioase şi e greu de spus dacă modelul acestora a fost adus din Occident. Mai degrabă s-au dezvoltat aici, în spaţiul transilvan. Numărul vecinătăţilor era variabil în funcţie de mărimea oraşului şi a cartierelor sale şi de numărul de locuitori din cetate. Şi în cadrul adunărilor anuale ale acestora se prezentau scurte scenete inspirate din viaţa comunităţii. Într-o vecinătate intrau numai bărbaţii şi femeile căsătorite de pe o stradă. Aceasta se supunea întotdeauna regulilor oficialităţilor şi participa la diferite manifestaţii organizate de Primărie sau Biserică. Cu timpul însă ele decad şi „pierd teren prin reducerea autorităţii din cauza carenţelor din activitatea proprie sau a retragerii cetăţenilor în mediu familial, ca şi prin formarea unui nou mod de viaţă publică: până nu de mult hulite, cârciumile au început să-i atragă pe locuitorii onorabili“[4].

Asociaţii culturale activau mai ales în mediul urban şi ele s-au dezvoltat începând cu secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Acestea erau conduse de intelectuali: profesori, medici, avocaţi şi în cadrul lor se vor edita şi primele ziare. Acestea vor apărea abia în secolul al XX-lea. Erau foi locale ce apăreau lunar şi săptămânal şi apoi au devenit cotidiane. În ele regăsim informaţii diverse care ne ajută să ne formăm o imagine asupra vieţii cotidiene din cadrul comunităţilor săseşti. De la evenimente ce ţineau de activitatea Bisericii evanghelice şi a şcolii la cele legate de asociaţiile cu caracter economic sau la anunţuri diverse.

În concluzie, putem spune că exista în teritoriul locuit de saşi o viaţă culturală manifestată prin caracteristici diverse – spiritul acesta fiind încurajat de oficiali şi atent supravegheat de Biserică.

autor: Mariana Borcoman

Cultural Politics in the King’s Land

Abstract

The concept of cultural politics is new in the field of cultural pursuits, but it have emerged in human communities since early times. In our article we have emphasized the existence of such preoccupations in the king’s land which was inhabited by Saxons in Transylvania. In Saxon communities, the concern for education and the enhancement of moral-religious and civic spirit were the duties of the priest, the teacher and the authorities. Mention should be made that those preoccupations were accompanied by the preservation of the tradition that was observed by the community.


[1] Felix Sutschek, Statutele municipale ale saşilor din Transilvania, Stuttgart, 1997, p. 13.

[2] Thomas Nägler, Aşezarea saşilor în Transilvania, Bucureşti, Editura Kriterion, 1981, p. 111.

[3] Hedwig Kellner, Das musicalische Reps, p. 1.

[4] Angelika Schaser, Reformele iosefine în Transilvania şi urmările lor în viaţa socială, Sibiu, Editura Hora, 2000, p. 182.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign