E-Antropolog

Prostituția în Romanul interbelic.Reflecții în presa epocii

08 ianuarie 2011 Adrian Majuru Moldova

Modernizarea societății românești văzută în general ca un proces de transformări succesive desfășurate în plan instituțional a presupus deși într-o manieră destul de anevoioasă și o reașezare a relațiilor dintre bărbați și femei. Prejudecăți, stereotipuri și temeri aveau să stea în calea așezării unor raporturi firești între membrii unei societăți. Fără prea multe încercări de studiere a vieții private din România de tipul celei aparținând lui Philippe Aries şi Georges Duby[1] preocupările legate de modul în care evoluează în spațiul românesc problema prostituției lipsesc aproape cu desăvârșire[2]. Până la momentul apariției unor lucrări de sinteză care să analizeze acest delicat dosar, încercările de reconstituire a modului în care evoluează problema prostituției la nivelul unor comunități locale poate fi o soluție binevenită. Aceasta este de fapt și una din rațiunile demersului nostru. Pentru o radiografie completă asupra reacțiiilor pe care le provoacă prostituția în cadrul oricărei societăți este nevoie fără îndoială de un număr mai mare de surse decât cele utilizate în cadrul acestui demers și când spunem aceasta avem în vedere memorii ale unor contemporani, rapoarte ale poliției și ale autorităților locale etc. Preferința pentru utilizarea presei ca sursă de documentare se datorează unei constatări făcute în urma cercetărilor efectuate de-a lungul timpului și anume faptul că presa românească din secolulul XIX dar și cea din perioada interbelică este una implicată social. Când facem această afirmație avem în vedere existența la nordul Dunării în perioadele mențioante a unor ziare (și reviste) care reușesc, dincolo de subiectivismul lor, să fie foarte atente la ceea ce se întâmplă în societatea românească indiferent că era vorba de domeniul politic, economic, cultural și chiar sportiv la un moment dat. Unul din obiectivele acestui demers este acela de a vedea în ce măsură presa locală ce apare la Roman în perioada interbelică acordă atenție fenomenului prostituției și în egală măsură dacă tonul este unul moralizator, justițiar sau încearcă măcar să producă și analize asupra ceea ce se întâmplă în acest domeniu.

Fenomenul prostituției este unul care are și în spațiul românesc o anumită tradiție. Când facem o astfel de afirmație avem în vedere informații precum cele care datează chiar din perioada domniei lui Ștefan cel Mare potrivit cărora domnitorul încerca să stopeze traficul de carne vie, adevărate rețele de proxeneţi reușind după racolarea fetelor din Moldova să le ducă la Constantinopol pentru a se prostitua. Dacă ar fi să vorbim de o primă încercare de reglementare a acestei activități atunci ar trebui să amintim de preocuparea împărătesei Maria Tereza din 1775 care, după ce a ordonat să fie adunate prostituatele din imperiu şi să fie duse în Banat pentru „a-l popula”, de frica bolilor venerice apar primele norme de igienă sexuală iar vizitele periodice la medic capătă caracter obligatoriu.

Influența civilizației occidentale avea să se exercite treptat și asupra statutului femeiii românce iar aceasta presupunea în primul rand depășirea condiției de casnică. Femeile bine văzute erau boieroaicele, numite adesea și cucoane. Pentru o femeie, o mare greutate în privința modului în care era percepută de cei din jurul ei o dădea zestrea iar dacă aceasta era mai mare și ea devenea mai bine văzută și mai dorită. La fel de important devenea treptat să aibă cunoștințe muzicale care să-i permită să cânte la un instrument , să danseze și în general să aibă cultură muzicală. Latura estetică era foarte cultivată în timp ce latura etică era lăsată în umbră.

Dincolo de acesste încercări treptate de emancipare, prostituția era considerată în secolul XIX drept un atac la adresa moralității și tratată ca atare. Locul important pe care-l ocupă religia în societatea românească, contribuia în mod serios la aprecierea prostituției drept un păcat. Perspectiva aceasta moralizatoare asupra celor care-și desfășurau activitatea în sfera prostituției se reîntâlnește și în cadrul materialelor ce apar în presa romașcană în perioada interbelică.

După un război mondial cu destule sacrificii materiale și umane în care femeile ținuseră greul din spatele frontului, există impresia unei aparente emancipări care ia forma libertății de a practica orice meserie inclusiv aceea a prostituției. În realitate, opțiunile pe care le au femeile din societatea românească imediat după 1918 de a ocupa anumite poziții profesionale sunt destul de reduse. În aceste condiții, prostituția reprezintă pentru multe dintre ele o variantă pe care presa romașcană ne lasă impresia că destule sunt cele care o îmbrățișează. Ceea ce înspăimântă pe atenții jurnaliști romașcani este apariția la sfârșitul primului război mondial a unor locuri neautorizate de către reprezentanții statului pentru practicarea celei mai vechi meseri în care fenomenul prostituției nu mai era controlat nici din punct de vedere igienic și nici financiar. Descrise ca fiind adevărate locuri de desfrâu, locurile în care doritorii de “plăceri carnale” puteau să-și îndeplinească dorințele nu erau doar foarte multe dar se regăseau în cele mai diverse locuri din oraș, periferia fiind de regulă locul preferat atât al celor care ofereau astfel de servicii dar și al beneficiarilor. De multe ori restaurantele reprezentau adevărate acoperiri pentru cei care considerau că organizarea unor case clandestine pentru practicarea prostituției reprezenta o bună afacere. Ceea ce devenea iarăși evident a fost faptul că ele erau tocmai din motivele deja menționate în afara legii. La fel de clar apare și o altă situație și anume – indiferent că era vorba de beneficiarii serviciilor sexuale sau de cele care le ofereau, categoriile sociale din care provin sunt foarte diverse la fel ca și vârstele lor. Fie că prestatoarele de astfel de servicii sunt fete sau femei mature toate sunt etichetate cu aceeași asprime și anume “femei de moravuri ușoare”. Mult mai critic este tonul față de cei care frecventează astfel de locuri prezentați de multe ori ca fiind adevărați exploatatori ai situațiilor dificile în care ajung la un moment dat unele femei. Și în cazul lor vârstele variază de la ”moșnegi, soți necredincioși și chiar liceeni cu ghiozdanul la subțioară”. Numărul mare de astfel de locuri și afluxul de populație creează impresia unor afaceri prospere fapt care era odată în plus condamnat de ziariștii locali ei atragând atenția că prin afaceri orientate după ideea de a scoate profit indiferent în ce manieră, edificiul social al României ar fi fost afectat[3]. Ceea ce nu spuneau ziarele romașcane era faptul că prin legea contribuțiilor directe din 1921 prostituatele trebuiau să plătească 10% din venitul lor iar autoritățile erau în felul acesta direct interesate ca numărul unor astfel de stabilimente să fie cât mai mare iar dacă la nivelul anului 1927 în România erau înregistrate un număr de 12.431 prostituate explicația putea fi identificată și în conținutul acestei legi.

Ceea ce surprindea în acest spectacol stradal era lipsa de reacție a autorităților. Sesizată de ziarele epocii, poliția încerca destul de timid să pună stavila “unui rău înrădăcinat” dând dispoziții pentru expulzarea câtorva prostituate din oraș. La fel de discretă părea sa fie uneori activitatea medicilor care lucrau în aceste stabilimente a căror intervenție și informare publică asupra victimelor prostituției clandestine provocate de bolile venerice era cerută în repetate rânduri. Spaima cea mare a celor care urmăreau acest fenomen putea fi explicată prin faptul că plecând din centrele de prostituție oficiale în cele clandestine, multe dintre practicantele celei mai vechi meserii deveneau adevărate purtătoare de boli venerice[4].

Primul razboi mondial aducea la sfârsitul său și o altă discuție în spațiul românesc și anume aceea a drepturilor pe care trebuiau să le aibă femeile din România. Cum noua constituție din 1923 nu rezolva problema drepturilor politice era aproape firesc ca aceasta să ocupe un loc important pe agenda publică. Intenția guvernului liberal din 1929 de a acorda prin noua lege adminstrativă dreptul de vot femeilor la viitoarele alegeri comunale și județene, era primită cu multă simpatie de presa ce apărea in județul Roman dar și cu semne de întrebare din partea celor care militau pentru exercitareea în etape a drepturilor civile și politice de către femei. Teorii mai vechi care susțineau o anume inferioritate socială a femeii păreau să dispară și ele împreună cu plăcerea unor ziariști, condamnată acum, de a prezenta femeia în ipostaze considerate degradante și care trădau un exhibiționism considerat pornografic[5].

O altă observație care poate fi făcută în urma unei lecturări a ziarelor apărute în intervalul 1919-1938 este aceea a unor aprecieri pozitive publice care se fac asupra rolului femeilor în societatea românescă deși așa cum am arătat deja în momentul în care este invocat dreptul la vot, destui de mulți sunt împotrivă sau cel puțin fac anumite nuanțări. Cel mai ciudat devine faptul că uneori chiar și femei bine plasate social și recunoscute ca atare de către comunitatea locală precum Sanda I. Mateiu pledează împotriva dreptului de vot. Surprinzător poate, dar argumentul folosit de o femeie precum cea amintită era tocmai unul care venea din retorica masculină obișnuită și anume necesitatea ca femeile să se ocupe mai mult de educația și îngrijirea copiilor și mai puțin de problemele politice. În ciuda unei asemenea abordări cazurile în care femeile erau plătite în urma exercitării unei meserii inferioare pregătirii ei nu erau deloc ignorate[6].

Odată cu trecerea anilor, fenomenul prostituției nu rămâne doar unul la nivel de simple constatări. Demarând adevărate anchete ziariștii romașcani veneau în atenția opiniei publice cu situații concrete. Deplângând mai întâi faptul că orașul devenise frecventat de un număr mare de “pești și traficanți de carne vie” care nu ezitau să, “exploateze mârșav și fără milă făptuitoare dezmoștenite de soartă” ziarele romașcane nu ezitau să facă și nominalizări. Venite din Basarabia, două tinere aflate în căutarea unui trai mai bun dincoace de Prut ajung printr-un context de împrejurări în Roman. Creditate cu multă naivitate din partea “Curentului Romanului”, Veta Clemente și Maria Dubai, devin împotriva voinței lor victime ale soților Grigore si Ruxandra Dache din Strada nr 13 care sub pretextul oferirii unei cazări avantajoase obligaseră timp de mai multe luni pe cele două fete să se prostitueze. Totul avea să ia sfârșit în urma unei sesizări pe care tinerele abuzate aveau în cele din urmă să reușească să o formuleze către poliție și parchet. Plângerea lor capată greutate în condițiile în care abuzul comis de familia invocată era confirmat și de o cunoștință a celor doi acuzați pe nume, Tinca Bârsănescu din strada Zăvoiu nr. 13[7].

Ca de fiecare dată în istorie, încercările de reglementare a unui domeniu din partea statutului provoacă mai multe probleme decât le rezolvă. Anul 1930 aducea în România o nouă lege sanitară dar care avea să provoace un adevărat haos. Liniștea din Romanul secolului XIX dispărea acum și datorită faptului că încercarea de desființare a caselor de toleranță departe de a fi rezolvat problema prostituției distrugea un cadru bine reglementat și atent supravegheat fără ca fenomenul să fie nici măcar diminuat. Tonul moralizator prezent și acum “includea” nu doar persoanele care ofereau “plăcerile carnale” etichetate ca fiind reprezentante ale “unei întregi clase parazitare de femei pierdute” dar și pe “proxeneții care otrăvesc viața unui stat modern și civilizat”. Chiar dacă încercarea legiuitorului de a stopa “desfrâul și de a contribui la însănătoșirea vieții familiale prin desființarea caselor de predicție, acele lupanare atent supravegheate sever de poliție iar tarifele lor aprobate de autorități ca niște taxe vamale oarecare” era apreciată corespunzător, devenea pentru tot mai multă lume limpede faptul că problema nu era rezolvată. Eșecul recunoscut al legii amintite ridica o nouă problemă socială și anume destinul unor tinere denumite “sclave albe” care neavând prea multe variante în privința găsirii unui loc de muncă erau nevoite să continue aceeași activitate dar de această dată în mod clandestin. Aceasta presupunea din partea lor un risc deosebit nu doar în privința siguranței lor corporale dar și a expunerii pericolului reprezentat de diferite boli. Plecate din bordelurile închise, femeile ce-și desfășuraseră în aceste locuri activitatea puteau fi văzute pe străzi, în piețele orașului sau noaptea în diferite locuri promiscui. Concluziile erau clare. Legea invocată deja nu-și făcuse simțite efectele ba dimpotrivă se putea constata că pericolul social și sanitar devenise cu mult mai mare prin desființarea caselor de toleranță, controlul sanitar se face cu mai puțină eficacitate decât înainte iar imoralitatea și corupția morală a minorilor luase amploare. Culmea ridicolului am putea spune era o altă realitate și anume că în ciuda prevederilor foarte exacte ale unei legi severe casele de toleranță continuau să-și desfășoare activitatea în forma clandestină a camerelor închiriate fără ca autoritățile în drept să mai poată interveni.

Dincolo de atitudinea uneori de-a dreptul acuzatoare la adresa celor care beneficiau de pe urma prostituției presa romașcană manifesta o anumită înțelegere față de femeile care se prostituau ele fiind văzute de multe ori ca niște victime ale societății și ale lipsei unor măsuri din partea statului care să rezolve și cauzele economice care determinau multe femei să desfășoare această activitate[8].

Nemultumiți de ceea ce se întâmplă din perspectiva amploarei pe care o avea fenomenul în Roman, ziariștii din localitate încercau să ofere și câteva explicații. Una dintre ele era chiar o anumită atmosferă creată printre altele de unele ziare. Fără a fi nominalizate plăcerea unor cotidiene de a-și informa cititorii despre diferite intimități ale romașcanilor în locul abordării unor subiecte cu adevărat importante de natură economică sau politică, cu relatări despre escapade ale diferitelor persoane publice sau mai puțin publice erau vehement condamnate[9]. Autoritățile locale nu erau cruțate nici ele. Vinovăția lor era apreciată drept dublă și când spunem asta avem în vedere atât responsabilitatea legată de lipsa unor măsuri energice împotriva proxenetilor și a celor care mai întrețineau case de toleranță ilegale dar și pentru încurajarea chiar dacă discretă a acestora prin acordarea unor facilități[10]. Frecventarea unor locuri precum cele amintite deja, devine în perioada interbelică o îndeletnicire comună. Bogați sau saraci, reprezentanți ai elitei orașului sau ai unor elemente marginale din punct de vedere social, devin clienți ai bordelurilor ilegale din oraș chiar dacă ele erau plasate la periferia orașului sau poate surprinzător în centrul acestuia. Demn de remarcat devine spre sfârșitul anilor treizeci ai secolului XX și o lărgire a bazei sociale a celor care se prostituau. Astfel, dacă după primul război mondial practicantele prostituției proveneau din rândul femeilor cu probleme materiale serioase treptat chiar și “fete de bună condiție pe care părinții le cred încă naive și neștiutiorare” încearcă să câștige o sumă de bani nu foarte mare, prostituându-se. Amploarea fenomenului determina realizarea unui vigilent control al autorităților și mai ales pedepsirea exemplară a faimoaselor intermediare de plăceri sau așa cum erau ele numite “țațe de bordel” remarcate mai ales prin “impertinența lor revoltătaoare care constituie o palmă pe obrazul unui întreg oraș”[11].

Patronii stabilimentelor în care se practica prostituția nu erau doar femei, numărul bărbaților care aveau astfel de îndeletniciri era și el destul de consistent. Câteva dintre cele mai cunoscute funcționau pe ceea ce romașcanii numeau “Strada mică”, iar unul dintre cei mai cunoscuți “neni” era un anume Iorgu devenit celebru pentru modul în care administra întreaga afacere. Printr-o gestiune numai de el cunoscută, cele câteva pensionare cum le numea într-un interesant articol unul din ziariștii de la “Curentul Romanului”, nu reușeau prin activitatea desfășurată să-și achite costul chiriei pentru camerele care li se ofereau. Din păcate, intervenția autorităților locale lipsea și în astfel de cazuri[12].

Dovadă a faptului că fenomenul căpătase amploare și în alte orașe este seria de articole ce apar pe aceeași temă într-un ziar apărut tot atunci în Piatra Neamț. Centrul orașului devenise și aici un adevărat câmp de exploatare a vânzătoarelor de amor, care încercând să evite serviciul sanitar și ceea ce erau numite brigăzile de moravuri închiriau camere la hoteluri, altele la case particulare. Consecința unei asemenea situații nu putea întârzia prea mult – numărul celor afectați de boli venerice crescând consistent[13]. Spre deosebire de Roman, în Piatra Neamț presa mai descopera un loc devenit și el o locație predilectă pentru prostituție și anume casele pentru diferitele jocuri de noroc deși accesul femeilor nu era permis. Lumea ce frecventa și aici era la fel de diversă “pe genunchii batrânului domn stau soții și mame onorabile pentru care aș fi garantat oricând o moralitate austeră”[14]. Deloc discreți, amfitrionii întâlnirilor amoroase nu ezitau să discute cu presa epocii pentru a se plânge de prevederile legii care interzicea casele de toleranță. Partea comică consta în faptul că dincolo de tonul inchizitorial ziariștii prezenți în astfel de locuri realizau descrieri nostime ale personajelor amintite “Țața era măduvoasă, impudicitatea-i larg majestuoasă iar alături de ea se afla un nene”[15].

Dincolo de prostituție ziarele romașcane la fel ca și cele ce apar în aceeași perioadă la Piatra Neamț sunt preocupate și de alte aspecte ce țin de poziția femeii în societatea românească. Ingăduitoare mai degrabă decât severe cu femeile care practicau prostituția, cotidienele din epocă erau severe cu femeile ce-și abandonau poziția de mame iar prin această afirmație avem în vedere nu puținele cazuri de abandonare a copiilor nou născuți apăruți în urma unor relații extraconjugale[16]. Lipsa fidelității în cuplurile constituite legal nu trecea nici ea neobservată și comentată. Tendința ziariștilor era în majoritatea unor asemenea cazuri de a da numele reale ale celor care-și înșelau partenerii de viață în felul acesta considerându-se că opinia publică îi putea judeca pentru faptele lor reprobabile. Unul din cazurile devenite celebre prin atenția ce i-a fost acordată de ziariștii romașcani era cel al unui cantonier căsătorit, devenit victima răzbunării soției sale după ce aceasta aflase de aventurile soțului ei. Încercarea soției înșelate de a prezenta distrugerea pe care o comisese a mai multor aparate electrice și a propriei case ca un rezultat al unui jaf comis de simpatizanți comuniști avea să fie repede demontată în urma anchetei făcute de politiștii romașcani[17]. Fără a se pronunța asupra vinovăției nici uneia din părți în asemenea cazuri, situațiile în care aveau loc violențe asupra femeilor, mai ales în cazul agresiunilor sexuale[18], dar și cazuri în care se înregistrau ceea ce am putea numi astăzi devieri de comportament sexual[19] erau condamnate de fiecare dată iar autorii lor puși la un adevărat stâlp al infamiei. Aproape de fiecare dată vinovații din asemenea cazuri erau nominalizați poate și dintr-o încercare de marginalizare socială înainte chiar ca instanțele de judecată să se pronunțe.

Ultimul aspect din modul de poziționare a femeilor în societatea românească de care presa epocii interbelice se ocupă și-l mediatizează este acela al femeilor de success. Indiferent că este vorba de femei care se bucură de respectul public și-și desfașoară activitatea în Roman sau în alte orașe, numele lor este bine subliniat iar dacă ele devin celebre în alte țări, eventual au identități schimbate dintr-un motiv sau altul, asumarea activității lor și originile romașcane sau nemțene era făcută fără nici un fel de ezitare[20].

În ciuda unor prevederi legale destul de aspre care le interzicea nu doar desfășurarea activității în apropierea școlilor, hotelurilor sau a grădinilor publice dar chiar și să apară în fața caselor în care-și desfășurau activitatea sau la geamurile acestor locuințe, femeile ce practicau prostituția în Romanul interbelic găseau la fel ca și cele din întreaga țară numeroase modalități de ocolire a legislației în domeniu. Cea mai frecventă era chiar prevederea din legea aprobată în 1930 potrivit căreia era incriminată numai activitatea de patron de bordel, prostituția ca activitate putând fi desfășurată în mod independent cu obligația de la sine înțeleasă a “practicantei” de a merge periodic la examinări medicale. După ce în 1936, prostituţia e scoasă în afara legii, la presiunea celorlalte state europene, dar tolerată tacit de autorități, anul 1943 marchează revenirea caselor de toleranţă şi a ocupaţiei de „patron de bordel” fiind incrimanată doar practicarea clandestină a prostituţiei. 21 decembrie 1949 avea să reprezinte pentru societatea românească momentul în care prostituția era scoasă definitiv din punct de vedere oficial în afara legii .

Dincolo de aspectul infracțional al problemei, prostituția reflecta în mare măsură întreaga dinamică a unei societăți aflate în căutarea unui drum. Acceptată mai degrabă decât permisă, prostituția își găsea și la Roman o “rezolvare” odată cu instalarea regimului comunist care nu mai putea tolera din dorința sa de instalare a unei noi “moralități” perpetuarea unui viciu considerat burghez la fel ca și alte libertăți pe care societatea românească le transmisese de la o generație la alta.

Reprezentând o copiere a unui fenomen desfășurat la scară națioanlă, prostituția din Romanul interbelic cunoștea toate formele de manifestare întâlnite și în alte orașe mult mai celebre pentru o astfel de activitate. Dat fiind faptul că exista o gamă foarte mare de prostituate, de la „târfele cu condicuță” înregistrate legal la poliție și examinate periodic medical până la fetele care-și desfășurau activitatea într-un loc insalubru și ferit de ochii vigilenți ai presei, prostituatele din Roman nu puteau fi încadrate într-o anumită tipologie și tocmai din acest motiv ele erau în atenția presei. Dincolo de acest aspect ceea ce se întâmpla în Romanul interbelic în privința prostituției nu atingea dimensiunea pe care o avea în aceeași perioadă în orașe precum Brăila, Constanța, București sau Iași ci mai degrabă lua forma unui atentat la pudoarea unui oraș care era prin multe alte manifestări unul patriarhal.

cercetător dr. Liviu Brătescu, Institutul de Istorie ”A.D. Xenopol”, Iași

studiu prezentat în cadrul lucrărilor Conferinţei Naţionale de Antropologie Urbană, ediţia a II-a, Roman, octombrie 2010

Prostitution in Interwar Roman City.

Reflections in the media of those times.

Modernization of Romanian society, generally seen as a process of successive transformations spreaded in an institutional plan, assumed, although in a difficult way, and a rearrangement of relations between men and women. Prejudices, stereotypes and fears had to stand in the way of settlement of the natural relationship between members of a society.

One of the objectives of this exercise is to see to what extent local media that appears in Roman in the interwar period pay attention to the phenomenon of prostitution and also if the tone is moralizing, reparatory or even try to produce analysis on what happens on this area.

Beyond the illegal aspect of the problem, prostitution reflect in a large measure the whole dynamic of a society looking for a road. Accepted rather than allowed, prostitution was to find solution in Roman with the communist regime, which could not allow because of the desire to install a new “morality”, perpetuation of a vice considered bourgeois as well as other freedoms that Romanian society had sent on from one generation to another.


[1] Philippe Aries şi Georges Duby, Istoria vieții private, București, Editura Meridiane, 1994.

[2] Excepțiile sunt reprezentate de lucrarea lui Addrian Majuru, Prostitutia Intre cuceritori si platitori, Pitești, Editura:Paralela 45, 2007; Mircea Bălan, Istoria prostituției, Timișoara, Editura Eurostampa, 2003, Elena Macavei, Prostituția între ignorare și mistificare, București, Antet, 2005; Constanța Vintilă- Ghițulescu, Focul amorului. Despre dragoste și sexualitate în societatea românească, 1750-1830, București, Humanitas, 2006.

[3] ”Mai mult control”, în Cuvântul Romanului, 8 decembrie 1924, an I, nr 2, p. 1.

[4] ”Brigada de moravuri la lucru”, în Libertatea, anul I, nr 3, 1927, p. 1.

[5] ”Revendicari feministe”, în Pașcanii, an I, nr 3, 1 martie p. 3, 1929, p. 2.

[6] ”Drepturile femeilor”, în Pascanii, 5 iunie 1929, an. I. nr 8 , p. 1.

[7] ”Un cuib de proxeneti si traficanti de carne vie, Bordelul clandestin din Strada Mică”, în Curentul Romanului, 14 august 1930, p. 1.

[8] ”Ne invadează prostituția”, în Curentul Romanului, 28 septembrie 1930, p. 2

[9] ”Puțină cronică scandaloasă” în Curentul Romanului, an II, nr. 93, 2 ianuarie 1931, p. 1

[10] Un exemplu în acest sens îl reprezenta oferirea unor cantități de lemne din fondul orașului la prețuri modice sau chiar gratis, în Ibidem.

[11] Ibidem,

[12] ”Bordelu din strada Mică”, în idem, 10 mai 1931, p. 3.

[13] ”Ravagiile prostituției”, în Libertatea, 11 iulie 1931, p. 3.

[14] ”O noapte prin cartierele misterioase ale Pietrei”, în Libertatea, 19 iulie 1931, p. 2.

[15] ”Amor venal”, în Libertatea, 28 noiembrie 1931 , p. 3.

[16] ”O mamă denaturată”, în Curentul Romanului, 29 noiembrie 1931, nr 90, an II, p. 2.

[17] Curentul Romanului, 29 noiembrie 1931, nr 90, an II, p. 1

[18] ”Atentat la pudoare”, în Curentul Romanului,15 noiembrie 1931, an II, nr 88, p. 1

[19] În fața tribunalului din Piatra Neamț ajunge un caz în care un tânar este acuzat că ar fi avut raporturi sexuale cu o vacă în vara anului 1931 la întreaga acțiune existând și martori, în Libertatea , Piatra Neamț, , an III, nr 41, 19 februarie 1932, p. 3.

[20] Un exemplu în acest sens era artista americană Mia Green orginară din județul Neamț și care era cunoscută în țara sub numele de Maria Grigorescu, în ”O artista de cinema”, în Libertatea, 12 decembrie 1931, p.2

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign