E-Antropolog

TRADIŢIE, AUTONOMIE ŞI REALIZARE DE SINE ÎNDIE STADT IM OSTEN DE ADOLF MESCHENDÖRFER

29 ianuarie 2011 Adrian Majuru Editorial, Transilvania

În acest articol ne propunem să realizăm, dintr-o perspectivă mai larg culturală, analiza unui roman care, deşi a fost primit cu entuziasm şi premii în momentul apariţiei sale (1933), este astăzi în mare măsură o carte uitată: Die Stadt im Osten de Adolf Meschendörfer, tradus în română şi maghiară cu titlul Corona. Miza acestui studiu nu este însă una nostalgică şi reparatorie, ci chiar una teoretică, încercând o reconceptualizare sau o re-descriere a noţiunii de tradiţie şi a relaţiei acesteia cu alţi termeni precum cei de modernitate, libertate, educaţie sau democraţie.

Meschendörfer a fost unul dintre cei mai importanţi intelectuali saşi din prima jumătate a secolului 20 şi publicistica braşoveană de cultură îi datorează mult. Die Stadt im Osten este Braşovul, oraşul este protagonistul romanului, dar nu ca decor, fundal, hinterland impresionist (deşi aceste dimensiuni nu lipsesc şi creează o atmosferă constantă în jurul acţiunii), ci în primul rând ca entitate socială şi politică, ca polis cu instituţii, structuri şi ierarhii tradiţionale puternice şi incontestabile. Toate acestea creează câmpuri de forţe de a căror culoare trebuie ţinut cont, care nu pot fi transgresate, care sunt la fel de solide precum zidurile de piatră ale oraşului.[1]

Naraţiunea şi numeroasele pasaje evocatoare ale romanului urmează o cronologie convenţională, aceea a evoluţiei personajului-narator şi a colegilor săi de şcoală, din copilărie până la maturitatea uşor nostalgică. Este astfel şi un roman al formării, educaţiei şi evoluţiei (un Bildungs-, Erziehungs- und Entwicklungsroman) inscriptibil într-o bine reprezentată tradiţie a romanului de expresie germană, tradiţie fondată de Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister. În „încercarea istorico-filosofică” din Teoria romanului tânărul Lukacs observa că formula „roman de educaţie” nu traduce doar parcursul protagonistului, ci revelează şi scopul sau funcţia operei în sine, „o realitate în stare de a-i forma şi pe alţii şi a le favoriza dezvoltarea”[2]. Deşi în stilistica frazei sale romanul lui Meschendörfer este adesea modern, expresionist, el rămâne totuşi produsul unei culturi marcate profund de tradiţie (dar de o tradiţie specială), încapsulate istoric, şi este orientat de mecanismele de conservare ale acestei culturi. Naratorul însuşi se percepe pe sine nu doar ca reprezentant al unei comunităţi, ci şi ca un gardian simbolic al acesteia.[3]

Romanul nu este însă unul idilic (uneori este chiar negru şi neo-gotic). Tensiunea dintre caracterul imuabil al tradiţiei, al ordinii vieţii comunitare şi aventura romanescă este constitutivă genului şi credem că în mare parte explicaţia lui Lukacs pentru acest aspect rămâne relevantă:

Acţiunea determinată de acest ţel (formarea personajului, n.n.) are un anume calm cert, caracteristic existenţei desfăşurate într-un climat de securitate. Dar nu este vorba de calmul aprioric al unei lumi perfect ordonate: voinţa de formare conştientă şi sigură în ce priveşte scopul urmărit, ea este cea care creează acest climat de securitate ultimă. În sine, această lume nu este liberă de primejdii. Trebuie să vezi şirurile lungi de oameni care pier din pricina incapacităţii lor de adaptare, sau pe alţii, care se vlăguiesc şi se usucă din pricina capitulării premature şi necondiţionate în faţa realităţii, pentru a măsura primejdia care pîndeşte pe oricine şi de care a scăpa este fără îndoială posibil doar printr-un act de salvare individuală, iar nu printr-o apriorică mîntuire.[4]

Dacă privim cu atenţie, observăm că până şi limbajul, secularizat filosofic, cu care Lukacs descrie aspectele definitorii ale acestui tip de roman, trădează etosul protestant care îi stă la bază. În cazul romanului lui Meschendörfer dimensiunea protestantă a comunităţii săseşti braşovene (exprimată nu doar în plan ecleziastic, ci şi moral, social şi politic) va defini pregnant specificul tradiţiei şi mecanismele relaţiei individului cu aceasta. Deşi romanul conţine pasaje de reverie neo-romantică orientată spre originile poporului care a colonizat aceste pămînturi şi spre momentul întemeierii oraşului, istoria comunităţii, a „patriei” nu începe cu adevărat decât odată cu reformatorul Johannes Honterus şi cu reforma paşnică a acestuia. Tot ceea ce a fost înainte constituie un fel de preistorie nebuloasă şi amorfă din punct de vedere moral, un stadiu dacă nu lipsit de valoare, posedând cel mult una secundară. Din punctul acestei origini clare, care fondează credinţa comunităţii, legea, instituţiile şi consacră castele şi ierarhiile ei, începe adevărata tradiţie.

Discursul convenţional al modernităţii (cel puţin în dimensiunea ei liberală) este unul care amendează tradiţia sau i se opune. Studiile revelatoare pe care Edward Shils le-a dedicat conceptului de tradiţie[5] pornesc de la observaţia preliminară că, de la începuturile epocii moderne (care îşi poate identifica una din borne în chiar mişcarea Reformei), tradiţia a fost văzută ca adversară a libertăţii individului. Liberalismul raţionalist vede tradiţia ca pe o repetiţie prostească a aceloraşi gesturi şi comportamente. Liberalismul romantic o vede ca blocând spontaneitatea individului, sensibilitatea şi creativitatea sa. În cazul nostru însă avem de a face cu o tradiţie a autonomiei şi libertăţii (atribute atât ale comunităţii politice republicane, cât şi ale individului), o tradiţie ale cărei principii fondatoare sunt moderne dar care au fost de mult încorporate şi păstrate în structuri sociale şi culturale solide. Romanul şi naratorul său acceptă integral această tradiţie, ataşamentul faţă de trecutul oraşului vibrând în paginile cărţii. Acestui trecut i se atribuie o valoare intrinsecă. Chiar şi la nivel retoric romanul creează o stare de comuniune (a naratorului, cel puţin) cu forţele trecutului, cu înaintaşii mai îndepărtaţi sau mai apropiaţi (eroi ai oraşului adesea asediat, protopopi, profesori). Genealogiile la care se face referire destul de frecvent indică continuitatea acestei tradiţii şi caracterul ei real, chiar dacă potenţat imaginar.

Caracteristicile acestei tradiţii fac ca atunci când, în mod implicit şi subtil, în numele ei, diverse forme ale existenţei moderne (atât politice cât şi intelectuale) să fie respinse sau dezavuate, naratorul-raissoneur să nu cadă pe poziţiile unui tradiţionalisn iraţional. De pildă atunci când sesizăm prin diverse mărci ironice sau sarcastice o respingere a naţionalismului „verde” emergent printr-un nou partid politic, aceasta se petrece în primul rând pentru că noua mişcare este populistă şi vulgară, pentru că aduce cu sine o violenţă ce dezechilibrează raportul dintre caste şi viaţa comunităţii în general. În această situaţie conservatorismul politic ia forma unui liberalism al moderaţiei.

Structura universului acestui roman exacerbează chiar paradigma „romanului educaţiei”. Şcoala este nucleul acestei tradiţii şi al identităţii sale (în evocarea naratorului elevii ei au fost întotdeauna garda cea mai eroică în apărarea zidurilor sub asediu; ea este şi dovada supremă a valorii şi a misiunii acestei comunităţi a saşilor transilvăneni: „Şi am avut 300 de şcoli de nivel european, noi 230 000 de saşi”[6]). Şcoala nu este doar centrul acestei lumi, al acestei comunităţi şi al acestui oraş, ci este însuşi patternul de organizare al societăţii romaneşti. Romanul creează prin configuraţia materialului său senzaţia că lumea întreagă este o emanaţie şi o prelungire a structurii şcolii şi a relaţiilor dintre elevi. Ca şi tradiţia pe care o centrează, şi modelul şcolii este pentru narator unul absolut. Este o instituţie carismatică în sensul cel mai propriu al cuvântului. Ea îşi are ritualurile ei ferme, sacerdoţii ei, şi îşi iniţiază membrii în totalitatea situaţiilor de viaţă semnificative (de la cele politice până la cele erotice). Fiind absolută, este şi suficientă. Atunci când, absolvind acest liceu, tinerii se înscriu la universităţi germane prestigioase în Europa, această experienţă apare în roman drept o „farsă academică”[7]. Naratorul o spune direct: „Câtă ştiinţă aveam nevoie dobândisem în anii de şcoală”[8]. Nimic altceva decât pedanterie sau specializare sterilă şi inutilă se poate adăuga la formarea dobândită „acasă”. Oricum această formare externă „superioară” nu este validată decât în interiorul matricei sociale şi culturale. Reuşita ia forma adaptării la exigenţele acestei matrici, obţinerii capacităţii de a îi ocupa poziţiile simbolice şi profesionale şi de a o perpetua. Toate personajele se întorc acasă după experienţa lor externă.

Până şi nivelul tensiunilor intersubiective din roman, al rivalităţilor erotice (locul central ocupându-l aici conflictul complex şi permanent dintre narator şi Harald) este unul care se formează în cadrul şcolii, printre băncile claselor primare. Competiţia şcolară democratică este modelul relaţiilor interumane: atâta timp cât ea este arbitrată de reguli (nescrise, cele mai multe dintre ele), echilibrul grupului este păstrat; când însă aceste reguli sunt încălcate, lucrurile degenerează într-o dezordine demonică care îi pierde pe cei slabi, cei care au provocat-o pierzându-şi sufletul (v. scrisorile lui Harald). Valorile triumfătoare sunt moderaţia şi resemnarea, aceasta din urmă înnobilată de aura unei îndreptăţiri morale.

Este posibil ca această configurare a universului social romanesc în analogie cu lumea şcolii şi recentrarea repetată pe acest pattern să ţină de obsesia autorului/naratorului şi să trădeze un complex al intelectualului care prelungeşte imaginativ sau extrapolează lumea pe care era stăpân, a cărei competiţie o putea controla şi în care îşi găsea o identitate şi o poziţie confirmate. (Un complex de tipul celui analizat de Robert Nozick în eseul său Why Do Intellectuals Oppose Capitalism?[9]) Pe de altă parte însă este evident că însăşi această comunitate a plasat şcoala în centrul ei simbolic, că figura întemeietoare a reformatorului Honterus se suprapune peste cea a rectorului şcolii şi că sărbătoarea principală a oraşului, cea care dă istoriei sale un ritm egal, rămâne sărbătoarea sfîrşitului de an şcolar, Honterusfest.

Aşa cum este reprezentată în romanul lui Meschendörfer, cultura braşoveană a saşilor (în sensul larg pe care îl dau ştiinţele sociale termenului de cultură) repoziţionează relaţia tradiţie – modernitate, aceasta apărându-ne aici ca fiind departe de un proces univoc şi unidirecţionat istoric. Tradiţia Braşovului este una a libertăţii individuale fundamentate pe o morală protestantă. Amintindu-şi atitudinea tatălui, naratorul spune: „Aproape întotdeauna mă lăsa în voia mea, căci preţuia autonomia şi independenţa mai mult de orice”[10]. Este astfel vorba de o tradiţie care nu doar oferă posibilitatea realizării individuale, ci chiar aşteaptă cu o anumită exigenţă această realizare. De aceea şcoala şi competiţia în educaţie ca probă existenţială decisivă joacă un rol social şi simbolic atât de important. În plus, este o tradiţie în care exerciţiul politic democratic este o normă multiplicată în diverse dimensiuni ale vieţii sociale, în pluralitatea de foruri şi organizaţii a căror activitate începe, din nou, din şcoală. Pe scurt, e vorba despre o tradiţie în acelaşi timp severă şi liberală, în care valoarea şi confirmarea individuală sunt produsul realizării personale şi nu efectul atribuirii externe.

Astfel, respingând diversele forme politice şi estetice „extreme” ale modernităţii şi reafirmându-şi ataşamentul faţă de această tradiţie a vechiului oraş, naratorul rămâne fidel unor principii fondatoare ale lumii moderne (autonomia individului, realizarea personală democratică). Aşa cum i le oferă această tradiţie de care se simte legat, ele nu sunt valori arbitrare ci, posedând carisma pe care întregul complex social, religios, cultural şi estetic le-o conferă, îi satisfac naratorului (şi cititorului său ideal) în mod moderat, dar eficient şi terapeutic, nevoia elementară de sacru.

autor:

Abstract

Although written in the 30s and displaying interesting marks of modern, expressionist esthetics, Adolf Meschendörfer’s novel is contained by a genre (that of the Bildungsroman) and by a culture (that of the independant, protestant city of Braşov, as configured from the second half of the 16th century) that are both traditional. However, this tradition is not set in antinomy with modernity. Its analysis deconstructs this classical equation because we are dealing here with a protestant tradition of autonomy of the individual and of the republican democratic rule of the community. Also, as the structure of the novel’s universe reveals, the school as charismatic institution and education and self-accomplishment as a key value are central in this world view, generating the whole system of relations between the characters. The attachment of the narrator to this tradition does not make him an adversary of modernity as a paradigm, but rather reticent to modernity as historical and political reality. The feeling of this special tradition moderately satisfies both moral individualism and the individual’s need for the sacred.


[1] Trebuie menţionat că această tradiţie şi această comunitate, care împreună constituie oraşul, sunt în roman ambele şi în exclusivitate săseşti, elementele maghiare sau româneşti lipsind complet din compoziţia socială, fiind externalizate sau reduse la o episodică prezenţă decorativă, pitoresc-exotică. Asta deşi romanul îşi plasează acţiunea în Braşovul sfîrşitului de secol 19 şi începutului de secol 20.

[2] Georg Lukacs, Teoria romanului. O încercare istorico-filosofică privitoare la formele marii literaturi epice, Bucureşti, Ed. Univers, 1977, p. 138

[3] De aceea revine la genealogia sa centrată pe un strămoş ce fusese paznic al Porţii Ecaterinei şi de aceea insistă asupra detaliului amplasării camerei în care trăieşte, lipită de zidul turnului acestei porţi.

[4] G. Lukacs, op. cit., p. 138

[5] v. Edward Shils, Tradition and Liberty: Antinomy and Interdependence, în „Ethics”, vol. LXVIII, No. 3, (Apr. 1958), pp. 153-165; Tradition, în „Comparative Studies in Society and History”, vol. 13, No. 2, (Apr. 1972), pp. 122-159

[6] Adolf Meschendörfer, Corona, Bucureşti, Ed. Kriterion, 1982, p. 230

[7] Ibidem, p. 150

[8] Ibidem, p. 150

[9] v. Robert Nozick, Socratic Puzzles, Harvard, Harvard University Press, 1997

[10] A. Meschendörfer, op. cit., p. 99

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign