E-Antropolog

Unire şi dezunire

26 ianuarie 2011 Adrian Majuru Mentalitati

Sper să nu adormiţi!

După zicerea lui Topârceanu:

„La festival când vine,tot omul e dator

S-asculte,înainte de partea amuzantă,

O conferinţă lungă şi foarte importantă”.

Drept urmare,ca un nonconformist cu state vechi,nu voi vehicula nicidecum pe aceste coordonate,şi cu voia dumneavoastră,parafrazându-l pe neobositul „observator al universului mărunt”,mă voi abate de la un discurs în trombă şi voi încerca a vă delecta cu un punct de vedere „ce poate nu-i la modă”.

Uităm adesea de unde venim şi cine suntem.Mai grav,în contextul bulversator al cotidianului bântuit de televiziuni,cu morţi,accidente şi lovituri de stat,în prime-time,uităm că suntem români şi îngenunchem deliberat,oriunde şi în faţa oricui.

Despre Unirea de la 1859 s-a vorbit şi se va mai vorbi,ba de pe palierul mândriei,ba de pe cel al dezinformării şi nădufului.

Preambulul,cauzele şi consecinţele acestui eveniment vă sunt prezentate de regulă,aşa cum este şi firesc,de politicieni,într-o formă bubuitoare-patriotardă,finalizată deliberat prin stoarcere de lacrimi şi frisonări de epidermă,ori de istorici ancoraţi în date,documente şi obiectivităţi relative.

Şi dacă astăzi vă va vorbi despre unire un poet,în proză,veţi fi deranjaţi?

Nu de puţine ori,alţii au dorit a soluţiona destinul imediat şi viitor al acestui neam,în funcţie de interesele europene,la confulenţa intereselor proprii,într-o judecată,de cele mai multe ori,mercantilistă,cu certitudine,păgoboasă pentru noi.

Nu respectul şi facerea de bine au influenţat Marile Puteri ale vremii în acordarea OK-ului pentru Unirea Principatelor.Au gândit-o într-un fel benefic pentru ei,însă cu toată rigurozitatea occidentalilor,privitoare la unire şi alegerea domitorului,ai noştri i-au cam păcălit prevalându-se de o ambiguitate apărută în textul Tratatului de la Paris.

Să ne amintim cronologic-istoriceşte că,în 17 ianuarie 1834 prin Convenţia ruso-turcă de la Petersburg,Poarta Otomană recunoaşte Regulamentul Organic ca şi lege fundamentală pentru Moldova şi Ţara Românească.

Şapte ani mai târziu,Convenţia de la Londra dintre Rusia(actualmente bocind în hohote după Testamentul lui Petru I,Uniune şi alte favoruri,de alfel identic de puternică ,şi pe deasupra şi partener strategic al NATO)-Turcia(defavorizată şi respinsă momentan ca membră de către UE)-Anglia(conservatoare şi neracordată la conducerea pe dreapta)-Franţa(duplicitară,întâia între luminatele Europei şi la fel de filfizonistică),punea la cale regimul flotelor în strâmtorile Bosfor şi Dardanele,alături de Austria(cu OMV-ul la portofel,nefericită şi uscată în contemporaneitate,fără ieşire nici la Marea Adriatică,nici la cea Baltică).

Apoi,unirea vamală între Moldova şi Ţara Românească în 1848,reliefa dezideratul Unirii şi imposibilitatea contracarării.

În vreme ce paşoptiştii gândeau unirea ,Convenţia austro-turcă din 1854 punea la cale ocuparea Principatelor de către armatele austriece.Asta da transparenţă şi preocuapare plenară pentru binele Principatelor!

Şi iaca,după doi ani,Tratatul de Pace de la Paris,în urma Războiului Crimei,hotărăşte rămânerea Principatelor sub suzeranitate otomană,iar Marile Puteri îşi stabilesc graniţa colectivă asupra acestora.

Urmează un august torid de an 1858,când în oraşul”Luminilor”se semnează o Convenţie a Puterilor Garante care decide Unirea în despărţire a Principatelor,cu doi domnitori,două guverne şi adunari legiuitoare proprii,sub titulatura de „PrincipateleUnite ale Moldovei şi Ţării Româneşti”,sub suzeranitate otomană,costisitoare peste poate,cu tribut anul de 4(patru)milioane.

Concret şi la obiect,nu bunăvoinţa Marilor Puteri a dus la realizarea dezideratului unirii,ci încăpăţânarea unui grup de şcoliţi în occident,care au gândit în perspectivă istorică,şi nici vrerea poporului în format patriotard,de genul”unirea,natiunea a facut-o”,unde personajul colectiv reprezentat de Moş Ion Roată,ajutat să eludeaze legea devine deputat,cu toate că acest neam ,dezbinat şi întins până aproape de rupere ar fi meritat un destin din acestă perspectivă.

Pe de altă parte,puterile favorabile Unirii au încuviinţat ideea într-o şicanare manifestă a opozanţilor.

După diplomaţii de paravan,iată că şi noi ne dedulcim din speculaţii şi îl alegem domn în ambele Principate,la 5 şi respectiv 24 ianuarie 1859 pe colonelul Alexandru Ioan Cuza,fost ministru de razboi,bârlădean,născut în zodia peştelui,abil,mobil şi alunecos,educat în spirit european,cu înclinaţii liberale,extravertit,preferator de anturaje nu tocmai bune,consumator de contradicţii, prin genă,jumătate român ,şi jumătate fanariot de pe ramura mamei din familia Cozadini,iubitor de femei şi peste toate şi imoral din perspectiva ortodoxă,pendulând fără nici o remuşcare între două aşternuturi.

Cu cele bune şi cele rele,ca om,Măria Sa doreşte cu adevărat o reformă fundamentală în ideea modernizării statului român.

O fi ciclică istoria?Căci se pare,că nu toţi reformatorii statului s-au mântuit.Dar,oare or fi având ei capacitatea intelectuală şi clarviziunea Măriei Sale?

De altfel,după unificarea instituţională de la 1862 când devenim stat unitar sub denumirea oficială de România,s-a manifestat în scumpa noastră ţărişoară o criză,o incapacitate de coabitare politică,şi drept urmare,din cele 68 de proiecte de legi depuse de domnitor în Sesiunea Parlamentară 1862-1863,Adunarea electivă dominată de conservatori a adoptat 7(şapte)legi,dintre care numai 5(cinci) au fost promulgate de şeful statului.Ce repede se condensează timpul pe coordonatele istoriei!

Se vehiculează ideea că în 1864,Cuza ar fi dat o lovitură de stat,uitându-se căderile de guvern.Ulterior,în 2 mai,el promulgă Constituţia prin care domnul dispunea de puteri sporite,iar corpul legislativ devenea bicameral.Atenţie!Se poate şi în mileniul trei,cu legislativ unicameral!

Apoi…într-o noapte geroasă de februarie,roţile tunurilor au fost îmbrăcate în piei de oaie,iar spatele doamnei Obrenovici a devenit postament pentru semnat acte de abdicare,urmând ca peste 4(patru)luni,la 10 mai 1866,în clădirea Mitropoliei,Adunarea Legislativă ,constituită cu o lună înainte, să-l proclame domn pe ,neortodoxul, Carol I.

Şi uite aşa,ne-am unit de ne-am dezunit,de ne felicită şi „Garibardi”,după Nenea Iancu zicere,prin vocea „revoluţionară” a Conului Leonida: „Bravos naţiune!Halal să-ţi fie!Să trăiască Republica!Vivat Prinţipatele Unite!

autor: Mircea Bostan

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign