E-Antropolog

Bucureştiul, „oraş persan” desprins, parcă, din „poveştile nopţilor arabe”

04 februarie 2011 Adrian Majuru Mentalitati

De-a lungul întregului secol al XVIII-lea, Bucureştii apar mai tuturor călătorilor străini care îl tranzitează sub înfăţişarea unui oraş turcesc, mai mult o aglomerare de sate construite „fără nici o regularitate sau plan”, o urbe cu uliţe murdare, strâmte, întortocheate şi prost pavate (cu podele din scândură de lemn care putrezeau, lipseau, sau, cel mai adesea, erau furate în timpul anotimpului rece, de către localnici pentru a se încălzi), cu bazare turceşti (pe ale căror tarabe târgoveţii îmbrăcaţi în straie orientale străteau turceşte pe tejghea), cu coşmelii şi „cocioabe nenorocite de lut” construite, după moda turcească, în fundul curţilor, iar nu la stradă (cu excepţia caselor neguţătoreşti care de fiecare date atunci când erau ridicate „muşcau” cateva palme de pământ din drumul public, motiv pentru care la început de secol al XIX-lea, Bucureştiul devine un oraş impracticabil pentru căruţele care aprovizionau cu marfă capitala, datorită modului haotic în care se construia în oraş, adesea chiar pe domeniul public), cu bodegi subterane (de care erau pline toate mahalalele capitalei – adevărate localuri de pierzanie populate de prostituate şi beţivi), cu „câini sălbatici” (numiţi în epocă „câini de Dâmboviţa sau câini de pe gârlă”, antecesorii câinilor vagabonzi, care, potrivit consemnării croitorului german P.D. Holthaus, la 1830, „s-au aciuat pe malurile gârlei dând mult de lucru locuitorilor”, astfel că „ţiganii, care alcătuiesc în mare măsură drojdia societăţii, sunt folosiţi pentru reducerea numărului acestor animale supărătoare, ei umblând prin oraş în căruţe şi lovind câinii, omorându-i, astfel că adesea se văd 40-50 de câini morţi aruncaţi în căruţele lor[1]), cu animale moarte aflate în stare de putrefacţie aruncate direct în stradă prin mahalale şi chiar în Dâmboviţa, cu aerul greu respirabil şi evident nesănătos, cu apa de calitate proastă (scoasă cu sacaua din aceeaşi Dâmboviţa în care erau aruncate leşuri de animale moarte sau erau deversate toate rezidurile oraşului prin canale colectoare, atunci când acestea nu se înfundau şi nu refulau în stradă, emanând, printre pavajul stricat de lemn, miasme îngreţoşante). Şi pentru ca reprezentarea asupra Bucureştiului fanariot să fie cât mai amănunţită, la toate acestea, mai trebuie adăugat, potrivit curierului diplomatic ţarist, Dimitri Bantâş-Kemenski, care traversează, la 12 iunie 1808, Ţara Românească în drum spre Serbia, „zgomotul produs de ciocanele de fierării, scârţâitul roţilor neunse ale carelor ţărăneşti, pocniturile neîncetate din bici, strigătele surugiilor, cântecele nedesluşite, cântate cu voce tare ale lăutarilor, care colindau străzile şi cârciumile”[2].

Faptul că Bucureştiul de sfârşit de epocă fanariotă nu este un oraş european, este remarcat şi de scriitorul militar rus A.I. Mihailovski-Danielevski cel care menţiona, în iunie 1829, că străzile sale sunt înguste şi murdare, pe ele mergând „oameni cu chipuri asiatice” şi vorbind o limbă de neînţeles (pentru călătorul rus)[3]. În iunie 1828, locotenentul finlandez Berndt Johan Rosenström contesta şi el apartenenţa occidentală a Bucureştiului, aducând în discuţie aceleaşi uliţe strâmte şi întortocheate precum şi costumele orientale (purtate la acea dată de majoritatea locuitorilor, cu excepţia străinilor, a femeilor şi a tinerilor din marile familii boiereşti care se grăbiseră deja să adopte vestimentaţia europeană, fapt care îl determină pe călătorul finlandez să remarce în acest sens „strălucirea multicoloră a tuturor costumelor occidentale şi orientale” purtate la Bucureşti şi extrema diversitate etnică, existând printre locuitorii capitalei „oameni aparţinând tuturor raselor posibile”)[4]. Despre acelaşi „curios amestec de costume şi obiceiuri orientale şi europene” face vorbire, la 1827 (martie-aprilie), căpitanul de marină englez Charles Colville Frankland, care străbătând, bazarele turceşti şi uliţele prost podite ale capitalei valahe (întinsă şi murdară), prezentând un ciudat amestec de lux european, mizerie şi sărăcie orientală, este impresionat, ca mulţi alţi străini, de contrastul izbitor dintre „caleştile pompoase” boiereşti („bine lustruite şi încărcate cu numeroase podoabe aurite”, în care „se tolănea câte un boier purtând câte un calpac imens, lucrat în catifea roşu aprins sau verde şi îmbrăcat cu o mantie bogată împodobită cu blană”) şi „animal de vizitiu” de pe capră (cel mai adesea un slinos rob ţigan), „cu o uitătură animalică, pe jumătate barbar, pe jumătate paiaţă”[5].

În curând, însă, sub domnia lui Grigore Ghica al IV-lea (1822-1828), potrivit mărturiilor medicului şi chimistului francez Pierre Jacques Antoine Béchamp, totul se va schimba. Dacă la începutul lunii noiembrie 1825 Bucureştiul este perceput de către călătorul francez drept „tăcut ca pustietatea, purtând încă stigmatele barbariei” (enunţând spre pildă, „rândurile de capete ale condamnaţilor înfipte în ţepi împrejurul marii închisori” din preajma vechii curţi domneşti, precum şi starea deplorabilă în care se găseau străzile – adevărate „poduri de lemn aruncate pe rigole pline de noroi”), mult înainte de războiul ruso-turc din Balcani (disputat inclusiv pe teritoriul valah între 1828-1829), „Bucureştii erau deja schimbaţi”. Întru susţinerea afirmaţiei potrivit căreia sub Grigore Ghica (1822-1828) în Ţara Românească barbaria se retrăgea şi se putea respira un alt aer, se trăia o viaţă nouă şi se aspira la un viitor mai bun, Pierre Jacques Antoine Béchamp menţionează primele încercări de pavare a străzilor (pavajul se numea pe atunci „caldarâm”), „încercarea nenorocită” a iluminatului stradal cu lumânări de seu (astfel că puţin înainte de 1828, nu mai era trebuinţă a avea felinar pentru a ieşi seara din casă, iar farmaciştii puteau cu toată siguranţa să se ducă să-şi facă datoria pe lângă bolnavi, pentru ca la 1829, Bucureştiul să fie deja „splendid luminat”), dezvoltarea instrucţiunii publice şi înlocuirea şcolilor fanariote (având limba de predare şi profesori greci) prin şcoli naţionale (înfiinţarea liceului Sfântul Sava cu predare în limba română), punerea în scenă la Bucureşti a pieselor germane de teatru reprezentate iniţial pe scene improvizate în nemţeşte, urmând să fie demarată construirea unei săli de teatru unde se intenţiona a se juca în româneşte piese franţuzeşti[6]. După o călătorie obositoare de nouă zile, în care timp nu mai dormise în pat decât la Pesta, ajungând în capitala Ţării Româneşti, la 1827 (martie/aprilie), căpitanul de marină englez Charles Colville Frankland remarcă serviciile ireproşabile ale primului hotel dat în folosinţa la Bucureşti la sfârşit de epocă fanariotă, „Hôtel de lʹEurope”, unde supusul britanic declară că este curat şi bine servit[7].

Un alt aspect care evidenţiază îmbunătăţirile (greu perceptibile, ce-i drept) pe care le experimentează capitala valahă, după războiul ruso-turc (1768-1774), începând cu domna lui Alexandru Vodă Ipsilanti, sub aspectul unei mai bune „gospodăriri comunale” şi a creşterii siguranţei în spaţiile publice (mai ales seara), este menţionat, la 1788, de către raguzanul Stephan Ignaz Raicevich.

În oraşe este un fel de poliţie, domnii au grijă ca să fie belşug de pâine şi de carne şi adeseori umblă deghizaţi prin oraş. Noaptea sunt străji la locuri hotărâte în diferitele mahalale, în afară de acelea care circulă pe uliţe, pentru pază contra focului şi a hoţilor. Există crainici care pun în vedere locuitorilor să-şi măture uliţele şi să-şi cureţe coşurile, şi care anunţă noile ordine şi regulamente. Noaptea, toată lumea este silită să meargă cu o lumină şi cârciumile trebuie să fie închise. Dar s-a mai spus că slujbaşii abuzează de autoritatea lor şi că săvârşesc tot felul de vexaţii şi de samavolnicii sub cuvânt că menţin ordinea[8].

autor: Bogdan Bucur


[1] Howitt, William. 1844. Wanderings of a journeyman tailor through Europe and the East during the years 1824-1840. London. P. 55, Apud Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea. 2005. Serie nouă. Volumul II (1822-1830). P. 441.

[2] Dimitri Bantâş-Kemenski. 1810. Puteşestvie v Valahii Moldavii i Serbiiu. Moskva: Tip.Restnikova. P. 141, Apud Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. 2004. Serie nouă. Volumul I (1801-1821). P. 409.

[3] Mihailovski-Danielevski, A.I. 1893. În „Ruskaia starina”. Nr.7-9 (iulie-august). P. 190, Apud Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea. 2005. Serie nouă. Volumul II (1822-1830). P. 410.

[4] Bossy, Raoul V. 1937. Mărturii finlandeze despre români. Bucureşti. Pp. 62 şi 67, Apud Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea. 2005. Serie nouă. Volumul II (1822-1830). Pp. 381 şi 383.

[5] Frankland, Charles Colville. 1829. Travels to and from Constantinople, in the years 1827 and 1828 or personal narrative of a journey from Vienna, through Hungary, Transylvania, Wallachia, Bulgaria, and Roumelia, to Constantinople; and from that city to the Capital of Austria, by the Dardanelles, Tenedos, the plains of Troy, Smyrna, Napoli di Romania, Athens, Egina, Poros, Cyprus, Syria, Alexandria, Malta, Sicily, Italy, Istria, Carniolia and Styria. London: Editura Henry Colburn. Pp. 32-33 şi 37, Apud Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea. 2005. Serie nouă. Volumul II (1822-1830). Pp. 280-281.

[6] Istrati, Dr. Constantin. 1894. România dintre 1825-1834. Suvenire personale de Antoine Béchamp. În „Revista nouă”. Nr.3. P. 93-94, Apud Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea. 2005. Serie nouă. Volumul II (1822-1830). Pp. 139-141.

[7] Frankland, Charles Colville. 1829. Travels to and from Constantinople, in the years 1827 and 1828 or personal narrative of a journey from Vienna, through Hungary, Transylvania, Wallachia, Bulgaria, and Roumelia, to Constantinople; and from that city to the Capital of Austria, by the Dardanelles, Tenedos, the plains of Troy, Smyrna, Napoli di Romania, Athens, Egina, Poros, Cyprus, Syria, Alexandria, Malta, Sicily, Italy, Istria, Carniolia and Styria. London: Editura Henry Colburn. Pp. 32-33 şi 37, Apud Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea. 2005. Serie nouă. Volumul II (1822-1830). Pp. 280-281.

[8] Raicevich, Stephan Ignaz. 1788. Osservazioni Storiche, naturali e politiche intorno la Valachia e la Moldavia. Napoli. Pp. 225-226 şi 229, Apud Călători străini despre ţările române. Volumul X. Partea I. 2000. Pp. 507-508.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign