E-Antropolog

Istoria Bărăţiei din Bucureşti(III)

16 februarie 2011 Adrian Majuru Minoritati

Dacă noi putem urmări cu relativ destul de multe izvoare istoria completă a primei Bărăţii şi chiar şi construirea celei de a doua, lucrurile nu mai stau aşa de bine în secolul XVIII. Câteva inscripţii funerare, anumite mărturii personale din mănăstirea din Bucureşti, câteva contracte de închiriere şi de cumpărare, aceasta este aproape totul ceea ce ar trebui să ne dea o imagine nu doar despre istoria bisericii şi a mănăstirii, dar şi a comunităţii. De aceea trebuie accentuate doar momentele mai importante ale acestei perioade.

De importanţă pentru istoria bisericii catolice în Valahia a fost încredinţarea ei paGioniştilor, din care întâlnim deja doi în Bucureşti la sfârşitul anului 1781[1]. Aceştia trebuia aşadar să îi înlocuiască treptat pe franciscani, ceea ce nu era uşor, prin aceea că aceştia din urmă se sprijineau pe aceea că bisericile şi mănăstirile din Valahia fuseseră ridicate prin străduinţele lor. O întrebare dificilă a cărei rezolvare a venit abia în zilele noastre.

O altă stare de fapt cu multe repercursiuni importante era scăderea continuă a populaţiei catolice din Bulgaria, fapt prin care episcopul de Nicopolis, în acelaşi timp administrator apostolic al Valahiei se văzu nevoit tot timpul să petreacă timp din ce în ce mai îndelungat în Bucureşti. Mănăstirea Bărăţiei îi oferi pentru o chirie[2] mică, găzduirea necesară. Aşa îl întâlnim acolo pe episcopul Dovanila în vremea ciumei, din toamna anului 1792 până în toamna anului 1793, pe atunci murind de molimă gardianul şi parohul Bărăţiei, părintele Georg Reiter, împreună cu cei doi vicari[3]. Dovanila a scăpat cu bucurie de aceasta. El a murit abia pe 6 iulie 1804 de molimă, tot la Bărăţia. Dumnezeu l-a chemat la Sine cu două luni înainte de a fi putut trăi o mare nenorocire.

Era în acelaţi an, la 28 august (9 septembrie), între orele 3 şi 4 după-amiaza, când a izbucnit un foc mare în mahalaua Schelari, care a prefăcut în ruine şi Bărăţia împreună cu mănăstirea. La această nenorocire înfricoşătoare hărnicia fostului agent diplomatic austriac, domnul Merkelius, este mai presus de orice laudă. Imediat trimise el o telegramă către ministrul austriac pentru ajutor, concepu o previziune a costurilor pentru noua construcţie, propuse cumpărarea unui teren învecinat, si raportă la Viena, deja la o lună de la catastrofă[4]. Gardian şi paroh era atunci părintele Ambrosius Babici, un preot deosebit de activ şi de serios. După cum spune o inscripţie din Bărăţia, a început el deja în anul următor 1805, cu câştigurile de pe urma unor donaţii caritabile, dar şi prin înstrăinarea unor bucăţi de pământ din Târgovişte ce aparţineau mănăstirii din Bucureşti, să construiască camerele de locuit necesare pentru adăpostirea clerului. În îngustele coridoare din faţa acestor camere, cam aşa cum este este astăzi în actuala casă parohială, se ţinea la nevoie serviciul divin[5]. Cu toate că acest spaţiu era total necorespunzător pentru cele 340 de familii, aşadar cam 1700 de suflete câte număra pe atunci comunitatea catolică[6], totuşi această stare de fapt provizorie a durat 8 ani întregi, căci datorită războaielor şi tulburărilor napoleonene nu se putea găsi nicăieri vreun ajutor. În afara de aceasta România fusese deja din anul 1806 ocupată de ruşi şi apăsător impozitată pentru armată. Abia 6 ani mai târziu, în 1812 au ajuns ruşii pe punctul de a încheia o pace pentru ei foarte convenabilă cu turcii şi tocmai acest moment părea potrivit pentru reluarea în sfârşit a construcţiei Bărăţiei. Arhitectul Freywald concepu cu toate economisirile posibile un plan în valoare de 40.000 de piaştri, adică 16.000 lei în moneda actuală. Pentru a aduna aceaşti bani, părintele Babici a cerut de la comanditura rusă permisiunea de a organiza o colectă. Rugămintea lui nu doar că i-a fost aprobată, dar generalisimii şi reprezentanţii ruşi au donat imediat sume importante. Vestitul general Kutusoff, comandantul trupelor, a donat 50 de ducaţi (600 de lei), consulul rus Kirico a donat 2000 de piaştri (800 de lei), generali ruşi şi funcţionari au urmat frumosul exemplu. În afara acestui lucru comanditura o ordonat divanului să procure bisericii materialele necesare la cele mai moderate preţuri. Consulul francez a dat 50 de ducaţi, la fel şi cel austriac. Chiar şi boierii numiţi mai sus s-au remarcat prin donaţii însemnate în bani şi promisiuni pentru materiale. Întreaga sumă a donaţiilor provenind de la cei de altă credinţă este aproximată la 10.000 de piaştri sau 4.000 de lei[7]. O datorie pe care o luă părintele Babici asupra lui îngădui construcţiei să înceapă[8].

Deja la începutul anului 1812 parohul ce se încredea în Dumnezeu se puse zdravăn pe treabă şi aduse construcţia chiar în acel an până la acoperiş. Mai departe nu s-a putut , căci lipseau banii pentru aceasta. Şi acum veni în, ca întotdeauna, nobilul împărat al Austriei. Abia fusese zdrobită puterea lui Napoleon în Rusia, abia putuse Europa să respire liber, când împăratul Franz donă printr-o depeşă din data de 18 decembrie 1812 marea sumă de 4.000 de guldeni, aşadar mai mult de jumătatea din totalul planului de costuri[9]. Prin aceasta întreprinderea era asigurată iar în anul 1813 era cea de a treia Bărăţie terminată, de data aceasta chiar cu un turn.

Un singur lucru mai lipsea pentru a aşeza lucrării o coroană: amortizarea datoriei. Veniturile mănăstirilor din Bucureşti şi Târgovişte slujeau plăţii dobânzilor, dar cea mai bogată mănăstire franciscană, aceea din Câmpulung, îşi trimtea surplusul visteriei provinciale a francisanilor din Ungaria[10]. În aceste condiţii datoria a rămas desigur staţionară, iar când creditorii au auzit în anul 1817 că episcopul Ercolani doreşte să îi înlocuiască pe franciscani prin paGioniştii ce ajunseseră deja aici şi prin redempţionişti[11], au cerut de la domnitor punere sub sechestru a bisericii, mănăstirii şi a celorlalte proprietăţi. Şi acum s-a implicat Austria în mijlocul problemei, prin aceea că agentul diplomatic Fleischhakl von Hakenau a stat la dispoziţie pentru a-şi oferi ajutorul, conform instrucţiunilor primite mai devreme[12].

Nu trebuie să rămână nemenţionat la urmă că domnitorul Ioan Caragea a donat părintelui Babici 3.000 de piaştri pentru o orgă, „ce într-adevăr a fost frumos realizată şi împodobită cu cifrul numelui domnitorului Caragea”[13].

Şi ca şi cum meritul părintelui Babici pentru parohia sa nu era îndeajuns, el a înfiinţat şi prima şcoală parohială catolică. În anul 1823 a făcut el o „cameră lungă şi încăpătoare” în curtea Bărăţiei, acolo unde se află acum şcoala de fete şi a dotat-o cu bănci şi mese, al căror preţ abia a fost acoperit de donaţii de caritate[14]. La 31 martie 1824 şcoala a fost inaugurată oficial, cu aproape 80 de elevi exculsiv catolici şi cu respectabilul domn Ludwig Bodor drept profesor.

Ne-a rămas şi orarul dinacel prim an şcolar, precum şi ordinea la sărbători. Cu vădită bucurie îşi aduce aminte agentul Fleischhackl această şcoală drept „acum cu adevărat singurul lăcaş public autonom de învăţământ din întregul principat”[15]. La 30 septembrie în acelaşi an a avut loc primul examen şi prima decernare a premiilor, despre care acelaşi agent se exprimă foarte laudativ[16].

Pentru a nu lăsa nimic în afara grijii, se strădui încă neobositul paroh pentru construirea unei capele în cimitir, pe care el însuşi l-a cumpărat în anul 1811, la 10 octombrie[17]. Este locul în care astăzi se află şcoala normală catolică pentru băieţi. Însă generalul Kisseleff, guvernatorul României, nu aprobase cererea de construire a capelei, deoarece el pregătise catolicilor un loc de cimitir în afara oraşului[18]. Prin aceasta nu scăzu totuşi voinţa parohului câtuşi de puţin şi într-adevăr a lui este faima de a fi obţinut prin cumpărare un nou cimitir, atunci când curtea bisericii a devenit prea mică. Părintele Babici a murit la 20 martie 1834[19]. El va fi înmormântat în acelaşi cimitir, ce a slujit încă 30 de ani după el, până în anul 1864 şi în care urmaşul lui a construit o capelă pentru cei morţi.

Acesta este marele om, cel căruia comunitatea catolică din bucureşti îi datorează atât de mult. Biserică, casă parohială, şcoală, cimitir, totul poartă amprenta spiritului său întreprinzător. Şi totuşi, cât de necunoscut este acest nume! Mormântul lui a dispărut şi două pietre neimportante din casa parohială poartă doar iniţialele lui. Părintele Ambrosius Babici ar trebui să aibă placă comemorativă în Bărăţia, care să anunţe posterităţii meritele lui diverse. Parohia îi este datoare aşezarea unei asemenea plăci comemorative.

Dintre toate Bărăţiile cea de a treia a durat cel mai puţin. Deja la 34 de ani de la terminarea ei a căzut pradă flăcărilor. În Duminica Paştelui, 23 martie 1847, puţin timp după ce monseniorul Iosif Maria Molajoni încheiase în Bărăţia liturghia pontificală, apăru un puternic incendiu în Dealul Spirei şi se răspândi razant împrejur. Infractori iresponsabili, dintre care 50 au putut fi prinşi, fugeau cu făclii peste tot şi incendiau ceea ce încă nu ardea. Întreaga jumătate vestică a Bucureştiului până la Calea Dudeşti a fost transformată în ruine şi cenuşă. Printre acestea reşedinţa episcopală nu demult construită pe Calea Călăraşilor, cu noua şcoală în curte, împreună cu tot ce era acolo. Episcopul avea o pagubă de 6.000 de ducaţi; luă următorea navă şi plecă la nunţiu la Viena. De la Bărăţia totul a ars până la temelii, biserică, mănăstire şi turn; în furia focului nu se putea salva nimic. Aceasta este imaginea pe care ne-o creionează monseniorul Molajoni însuşi într-o scrisoare despre catastrofă[20].

Aceasta i-a accentuat suferinţa lui obişnuită atât de mult încât el nu mai putu să se întoarcă la Bucureşti. Pentru aceasta providenţa divină a trimis un episcop care putea face faţă situaţiei. Acesta este monseniorul Angelo Parsi, consacrat în Roma pe 19 septembrie 1847. În călătoria lui se grăbi să treacă pe la curtea imperială a Austriei, care a donat aproape 4.000 de guldeni. Foarte importante donaţii ale Asociaţiei pentru Răspândirea Credinţei de la Paris, donaţiile mai multor persoane private bine situate, ale episcopatului maghiar, ale Nunţiaturii din Viena, în sfârşit diverse colecte i-au permis episcopului Parsi să ridice până în anul 1850 casa sa, şcoala şi Bărăţia împreună cu turnul. Aceste clădiri care mai există şi astăzi sunt opera monseniorului Parsi; parohul din acea vreme, părintele Ambrosius Bogdánfi, nu a jucat nici un rol în acest proces.

Cu aceste expuneri domeniul istoriei este deja părăsit şi ne sprijinim deja pe documente nepublicate ale arhivei arhiepiscopale. Pentru a încheia mai menţionăm doar două stări de fapt. La 11 iulie 1852 s-au unificat provinciile bulgaro-valahă a franciscanilor observanţi cu cea maghiară a Sf. Kapistranus. Totuşi în capitularul din 31 august 1863 această province unită renunţă la Valahia, a cărei pastoraţie a trecut prin aceasta la paGionişti şi mai târziu la actualul cler diecezan. Cu această ocazie franciscanii au vândut episcopului din Valahia mănăstirile şi proprietăţile lor din Bucureşti, Câmpulung, Râmnicu-Vâlcea şi Târgovişte şi i-au lăsat lui datoriile lor şi sarcina restaurării lor, extrem de costisitoare. În acest fel s-a ajuns ca toate aceste aşezăminte, chiar şi acelea ale numitei Bărăţii mai sus pomenite să fie proprietatea arhiepiscopiei catolice de Bucureşti.

autor: Carol Auner

conferinţă ţinută de autor în plenul comunităţii catolice din Bucureşti la data de 1 mai 1904

Traducere din limba germana de Daniel Banner


[1] Iorga, Studii idem. p. 122.

[2] Ibid. p. 375.

[3] Ibid. p. 135-7.

[4] Ibid. p. 336-7.

[5] Ibid. p. 344.

[6] Ibid. p. 337.

[7] Ibid. p. 344-5 şi 370.

[8] Ibid. p. 371.

[9] Ibid. p. 345-6.

[10] Ibid. p. 376.

[11] Ibid. p. 366.

[12] Ibid. p. 372.

[13] Ibid. p. 373.

[14] Ibid. p. 401.

[15] Idem. p. 402-3.

[16] Idem. p. 404.

[17] Însemnare în arhiva arhiepiscopală din Bucureşti.

[18] Iorga, Studii, idem. p. 253.

[19] Ibid. p. 272.

[20] Ibid. p.261.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign