E-Antropolog

La marginea civilizatiei (Schiţe din peninsula Balcanică)- contele CG Wrangel (1839 – 1908) –

26 februarie 2011 Adrian Majuru Diaspora

Acest material a fost tradus din limba suedeză şi oferit de dl. Daniel Onaca, căruia îi mulţumim şi pe această cale pentru colaborare. Domnia sa locuieşte în Suedia legându-şi parte din destinul său de universul cultural care-l împlineşte.

La scurtă vreme după instalarea regelui Carol I pe tronul nou creat regat de la Dunăre, contele CG Wrangel a făcut o vizită în Balcani, ca trimis al unui ziar central suedez. Impresiile sale despre România le-a adunat într-o carte pe care a publicat-o la întoarcerea din călătorie. Fragmentul de mai jos constituie începutul relatării sale.

1. Două priviri asupra Bucureştiului de altă dată

O dimineaţă minutată cu cer senin, zi numai bună pentru cel care doreşte să cunoască unul din oraşele răsăritului. Iată-mă cu umbrela de soare sub braţ, afară pe străzi şi prin pieţe!

Privit de departe, Bucureştiul oferă o imagine luminoasă. Când soarele îşi trimite razele fierbinţi asupra puzderiei de case, care măcar că abia adăpostesc vreo 250.000 de suflete, se răsfiră pe o arie de mărimea unei citadele cu milion de locuitori, nenumăratele acoperişuri de tablă lucesc ca un imens şirag de mărgele. Aceste puncte albicioase ale tabloului sunt învederate de verdele bogat care pretutindeni sfarmă lucirea argintie ca şi de sumedenia turnurilor şi a cupolelor bizantine profilate pe întiderea zării nemărginite. De la o asemenea depărtare vezi doar lumină şi culoare. Ai crede că te afli dinaintea porţilor unei aşezări din poveste. Dar vai, cât de grabnic se mistuie această părere, când priveşti caleidoscopica panoramă ceva mai îndeaproape!

Ferească-l sfântul pe cel care, sosind la Bucureşti, într-o bună zi face o plimbare de la hotelul său spre bogat luminata Cale a Victoriei, plină de trecători şi echipaje, şi care, în virtutea unei minime bon vouloir, crede că a nimerit într-un oraş modern pe măsura celor pe care le cunoaşte din Apus. Dughenele sunt destul de rânduite, ce-i drept, prin faţa cafenelelor se perindă cohorte de gură-cască iar tot la a doua clădire dai peste localul unui bărbier.

Dar în dimineaţa următoare, când din susnumitul bulevard ori din Piaţa Teatrului o coteşti pe una din străzile lăturalnice, ei bine atunci dintr-o dată te pomeneşti într-un veritabil sat valah – şi încă unul rău întreţinut pe deasupra. Caldarâmul, acolo unde nu lipseşte, e de cea mai proastă calitate şi pare că nicicând n-a fost atins vreodată de târnul unui măturător de stradă. Casele joase, răzleţite, cu acoperişuri de tablă zincată, sunt dărăpănate. Gardurile micilor ogrăzi sunt şi ele neânchipuit de părăginite iar deasupra uliţelor nesfârşite dăinuie mirosuri de mucegai, murdărie, buruieni şi pârloagă. E orice altceva numai plăcut nu. Cu toate acestea românul cântă:

Dâmboviţă apă dulce/ Cin’ te bea nu se mai duce.

Aici se vede ce înseamnă dragostea de ţară ! Dâmboviţa cu ”apă dulce” e gârla ce mai prăpădită din Europa. Dacă nu te mai poţi dezlipi de ea, după ce ai băut din apa-i mocirloasă, galbenă şi puturoasă, apoi motivul e de găsit mai degrabă în blestemata febră abătută asupra bieţilor călători poposiţi pe binecuvântatele meleaguri româneşti.

Întorcîndu-mă la descrierea capitalei regelui Carol, să nu-şi închipuie cititorul că în Piaţa Teatrului, pe Calea Victoriei, în preajma Palatului Regal ori de-a lungul celorlaltor bulevarde şi alei din cartierul Batiştei ar stăpâni fastul, frumuseţea şi confortul. Dreptu-i că pomenitul cartier aminteşte mai mult ca oricare altul de oraşele noastre din apus, dar aceasta n-are prea mare greutate în ”oraşul veseliei”. Două case care să semene una cu cealaltă nu găseşti iar eleganţa faţadelor e la fel de înşelătoare precum cântecul zglobiu al unei cântăreţe de cabaret. Date cu var de proastă calitate decoraţiunile zidurilor sunt mâncate de vânturi şi ploi, geamuri crăpate vezi până şi în cele mai mândre palate ori hoteluri iar bălţile, buruienile şi grămezile de gunoaie din ogrăzile celor mai arătoase locuinţe boiereşti ar trezi oroare până şi în cel mai modest târg de ţară suedez. Peluzele şi boscheţii din aşa-zisele parcuri sunt o tristă mărturie a stării grădinăritului românesc. La toate acestea se mai adaugă o surprinzătoare penurie de clădiri măreţe într-un oraş cu peste 250.000 de locuitori. Palatul regal nu e nimic altceva decât o foarte cuprinzătoare locuinţă privată, fară urmă de ornamente arhitectonice, dacă treci cu vederea cele câteva felinare cu gaz de deasupra intrării cu covor – uriaşe, vopsite în albastru şi roşu, nespus de hidoase. De biserici în schimb nu duce lipsă Bucureştiul. Poţi număra nu mai puţin de nouăzeci şi şase de lăcaşuri de cult ortodoxe, şase armeneşti, trei catolice, două protestante şi zece sinagogi. Cea mai mare dintre ele, Biserica Mitropoliei, seamănă cu o cazarmă urâtă în vreme ce dintre celelalte doar cea mai mică, biserica Stavropoleos, merită atenţie.

traducere din limba suedeza: Daniel Onaca

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign