E-Antropolog

România, un capitol încheiat

07 februarie 2011 Adrian Majuru Editorial

Subterana lui Dostoievski este un luminos mezanin faţă de prăbuşirea României. Aşa gândeam zilele trecute, când am ieşit să înving ploaia rece şi absentă din viaţa reală, pentru a-mi cumpăra o pîine. La colţul străzii un aurolac vânat de frig se bălăngănea când pe un picior, când pe altul. Faţa îi era o glugă întunecată şi mi-am dat seama că m-a zărit când s-a oprit din legănat. Când am trecut prin dreptul lui mi-a strigat: „e tot mai nasol frate, în ţara asta!” „Şi ce ai să faci?” l-am întrebat aproape mecanic. „Păi ce dracu să fac?! Vând mormântu’ lu’ tata şi plec în Suedia”. Şi apoi a început iar să se legene. M-a amuzat reacţia lui însă odată ajuns la magazin mi-am dat seama că nu-mi ajung banii pentru pîine. Erau prea puţini şi a trebuit să mă întorc acasă. Am pornit televizorul. Era un sat de ţigani undeva prin Oltenia iar reporterul lua un interviu primarului: „Domnule Cuţitaru’, când daţi ajutoarele sociale?” Iar Cuţitaru’ răspunse: „Păi ce ajutoare că guvernul alocă mai mulţi bani pentru o vacă decât pentru un rrom!” Am oprit televizorul şi am ieşit din nou în ploaie. Este prea multă anxietate în casă. Probabil adunată pe măsură ce au trecut anii. În piaţă, florarul m-a luat de cum m-a vazut: „Deja sunt în canal, frate. La câte am de dat la bănci, penalităţi, taxa lu’ăla, taxa lu’ altu’, o să pierd tot! Deja sunt în canal, frate!” Instinctiv am privit către o gură de canal, care se deschidea în trotuar. Îmi închipuiam cum ar fi să ies eu de acolo, dintre conductele fierbinţi, pentru a fura o pîine. Pîinea pe care nu am reuşit să o cumpăr acum. Nu departe de canal, lipit de grilajul unui magazin falimentat, am văzut o pată albă. M-am apropiat de ea şi am zărit o pancartă. Şi pancarta aceasta uriaşă era atârnată de trupul sfrijit al unui bătrânel care privea prin mine. Am coborât privirea pe coala de carton să văd ce-mi cere şi am citit: „aristocrat şi fluture disperat!” „Aşadar nu cere nimic”, mi-am zis în sinea mea. Era nebun. Aceasta era nebunia lui. Nu departe era chioşcul de ziare. O pagină uriaşă de ziar era lipit ostentativ de geamul murdar prin care se zărea o femeie blondă cu tocuri înalte. Părea cunoscută. O văzusem la televizor. Până la îngreţoşare. Prin geamul mizericios am citit numele ei: elena udrea. M-am îndepărtat scârbit. Ploua depresiv şi rece. Prin băltoacele care creşteau de la o clipă la alta, vedeam toţi anii mei trăiţi inutil şi vânduţi pe nimica toată de un pitic chel şi miop. Şi acest pitic călărea un chior pe care-l îndruma prin băltacuri recitându-i poezia renumită cândva, despre cât de meşter e cârmaciul şi cât de mândră e corabia. Vândută şi ea odată cu flota. Toate vieţile din jur par a fi îngheţate. Trăim într-un trecut care nu ştie că s-a rătăcit în prezent şi pretinde că este viitorul luminos al patriei. Întors acasă primesc un telefon. O foarte bună şi îndepărtată prietenă, la celălalt capăt al firului. Împlinise cincizeci de ani cu câteva zile în urmă. Dar nu am mai apucat să-mi cer iertare pentru cât de uituc sunt. Începuse să plângă. Acum îmi amintesc. Absolvise medicina prin anii 1980. Era medic oftalmolog. Sau este. Pentru că mai este. Şi a trebuit să plece în Franţa, în îndepărtata Alsacie. Din disperare. La 50 de ani! Iar acum trebuia să o ia de la capăt altfel, altcum, şi nu ştie ce trebuie să facă. Cu acel „altfel” şi cu acel „altcum”. Mi-a spus cu voce stinsă într-un final: „Fugi! România este un capitol încheiat!”

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign