E-Antropolog

La marginea civilizaţiei (Schiţe din peninsula Balcanică) — CG Wrangel (IV)

25 martie 2011 Adrian Majuru Diaspora

O audienţă la regele Carol I (partea a doua: Discuţia cu regele)

După ce i-am comunicat regelui că am venit în România ca trimis al celui mai citit ziar suedez pentu a studia instituţiile şi obiceiurile ţării, acesta şi-a exprimat speranţa că în munca mea nu mă voi lăsa influenţat de păreri preconcepute, şi că voi reda imparţial propriile mele impresii. Regele a mai subliniat în acest sens că mulţi dintre corespondenţii străini care au vizitat România înaintea mea au căzut pradă acestui păcat. A deplâns mai cu seamă faptul că un jurnalist german de la “Wiener Allgemene Zeitung” a făcut cunoscut că românii ar fi dedaţi păcatului beţiei, când e lucru bine ştiut că ei îi întrec până şi pe orientali în privinţa măsurii şi a abţinerii de la băutură. El însuşi, în timpul ultimului război cu turcii ar fi dorit în repetate rânduri ca soldaţii săi să ia câte un păhărel de întărire, atunci când greutătile ameninţau să-i copleşească, dar s-a izbit de împotrivirea lor. Întrucât şi eu citisem corespondenţa cu pricina, am simţit o reală satisfacţie sa aud aceasta pentru că nici eu nu am întâlnit niciodată, repet, niciodată, o persoană turmentată, deşi am străbătut Bucureştiul la diferite ore şi din zi şi din noapte.

Mutând discuţia asupra instituţiilor politice şi militare, asupra cărora am explicat că voiam să insist, regele a afirmat că armata este copilul preferat al naţiunii. Toate rezoluţiile guvernului menite a întări capacitatea de aprăre a ţării sunt aprobate de către reprezentanţii naţiunii, grabnic şi în unanimitate.”Când trebuie alocate resurse pentru înbunătăţirea stării drumurilor ori altele asemenea – a adăugat regele – domnii reprezentanţi se ceartă şi se târguiesc ore în şir, dar, când vine vorba de sume uriaşe destinate armatei, totul merge ca pe roate”. La remarca mea că în aceste condiţii trebuie să fie o plăcere să fii ministru de război român, monarhul a răspuns zâmbind: „Da, aşa este

într-adevăr, mai cu seamă că sarcina educării armatei îmi revine mie personal. Munca mea în acest domeniu nu e de neglijat. Când am sosit în această ţară am întîlnit comandanţi de regiment analfabeţi şi nu odată s-a întâmplat ca ofiţeri pe care i-am invitat la masă să fie găsiţi în camerele anexe unde-şi petreceau vremea bând şi jucând cărţi cu lacheii.

Acum situaţia e alta. Corpul ofiţeresc a fost schimbat în proporţie de 80% ; dar pentru asta a trebuit să tai în carne vie. În cursul unei singure manevre de exemplu am degradat 18 comandanţi de regiment. Războiul a făcut restul iar acum corpul ofiţeresc românesc se poate măsura cu cel al oricărei alte armate europene. Da, vedeţi, războiul. Nu există un mijoc mai bun pentru a întări încrederea în sine şi dorinţa de sacrificiu a unei naţiuni.” După ce am mai abordat o serie întreagă de alte subiecte, regele s-a ridicat şi mi-a întins mâna în semn de despărţire. Audienţa luase sfîrşit.

Dacă cititorul vrea să afle părerea mea despre tânărul rege al României, atunci trebuie să admit că e o persoană deosebit de onorabilă. Nici urmă de grandoare prefăcută ori de snobism. Simplu şi direct, distinct şi binevoitor, regele Carol trebuie că face impresie plăcută oricărei persoane care are fericirea să ajungă să-l cunoască personal. Este un om care nu numai că ştie ce vrea, dar şi pune în practică ceea ce găseşte de cuviinţă că este necesar. Cei 18 ani de guvernare stau mărturie. Trăsăturile masculine ale feţei, expresia hotărâtă din ochi şi din jurul gurii uşor pronunţate nu sunt nicidecum o mască înşelătoare care să ascundă vreo nulitate încoronată.

Cu toate acestea, regele se confruntă în prezent cu opoziţia care, urându-i pe liberalii de la putere, nu se dă îndărăt să-l bălăcărească chiar şi pe el. Partida conservativă insinuează astfel că regele, ca plată pentru sprijinul acordat liberalilor, s-ar fi ales cu şase moşii ale căror venit anual se ridică la aprox. 600.000 de franci. Aceeaşi opoziţie mai colportează şi zvonul că regele ar dori reânfiinţarea pricipatelor Moldovei şi Valahiei ca state separate, cu înscăunarea fiului adoptiv al decedatului Al. Ioan Cuza în Moldova, şi cea a prinţului G. Bibescu în Valahia; plan aventurist susţinut cu înfrigurare de Rusia. E adevărat că Rusia ar transforma cu dragă inimă independenţa şi România cea întărită într-un stat vasal, dar la fel de sigur este că, deocamdată, nu există nici un partid în ţară care să sprijine un program atât de riscant şi de antipatriotic. La aceasta se mai adaugă şi faptul că partidul liberal condus de Brătianu a adus ţării servicii atât de mari încât arţagul conservativ nu cântăreşte prea mult. Ce i se poate imputa primului ministru este legătura lui prea strânsă cu partidul, în această calitate având de luptat cu o seamă de prejudecăţi.

Totuşi nu sunt puţine faptele pe care Brătianu la are la activ: un război glorios, independenţa ţării, proclamarea regatului, consolidarea finanţelor şi reorganizarea armatei. Acuzaţia cea mai gravă care i se aduce este că baza politicii sale este apropierea de Austro-Ungaria şi Germania. Mai mult nici nu trebuie pentru ca, în ochii Rusiei şi ai partizanilor ei, Brătianu să fie tratat ca trădător de ţară ce trebuie grabnic înlăturat. Aici în Balcani se ştie că, în cazul oricărei maşinaţiuni, sfatul dat nu este: „Căutaţi femeia!”, ci „Căutaţi mâna Rusiei!”.

Din toate cele scrise aici, cititorul nu trebuie să desprindă cumva că Brătianu ar fi un cavaler sans peur et sans reproche. Primul ministru a recunoscut public la Cameră că a comis crime, lasă că era în legitimă apărare iar pe de altă parte multe din măsurile luate de el sunt extrem de controversate. Cum este cazul cu ordinul emis mai deunăzi prin care se stabileşte că femeile angajate ca telegrafiste sunt obligate să se căsătorească numai cu telegrafişti. Care să fie sensul unei asemenea legiferări ciudate? Să fie Brătianu atât de darwinist încât să creadă că genele părinţilor se vor transmite exponenţial la copii şi că va fi asigurată astel apariţia unei generaţii care a supt arta telegrafierii odată cu laptele matern? Ori să însemne legea cu pricina un vot de discreditare împotriva femeilor? E un lucru bine ştiut că tăinuirea nu este una din virtuţile de căpătâi ale femeii. Astfel că la mari nenorociri te poţi aştepta, când o duduie telegrafistă se mărită cu un cavaler din afara instituţiei. Dar dacă respectivul este şi el telegrafist, ei bine atunci lumea poate dormi liniştită.

Cum spuneam, trebuie că unul din aceste motive a stat la baza legii sucite, care a devenit mai apoi obiectul multor glume şi nedumeriri în cercurile politice de aici.

traducere din limba suedeza: Daniel Onaca

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign