E-Antropolog

La marginea civilizaţiei (Schiţe din peninsula Balcanică- III)

14 martie 2011 Adrian Majuru Diaspora

(Călătoria contelui suedez CG Wrangel la Bucureşti şi în Valahia, în urmă cu peste 150 de ani, continuă cu un nou episod pe care-l putem publica datorită primei traduceri în limba română realizată şi oferită de dl. Daniel Onaca).

2. O audienţă la regele Carol I (prima parte)

S-o tăinui nu mai are rost: Bucureştiul nu e un obiectiv turistic potrivit pentru turiştii suedezi. Orice stockholmez cinstit trebuie să fie de acord cu mine că oraşul e deopotrivă prea puţin şi exagerat de civilizat; lucru care ajunge să te plictisească de la o vreme. Faptul că eu în calitate de corespondent al gazetei ”Stockholms Dagblad” în Balcani, am putut cât de cât să ţin plictiseala la distanţă de masa mea de scris, se explică prin aceea că – fără ca să mă laud – mi-am gospodărit timpul mai bine decât ştiu s-o facă turiştii obişnuiţi. O audienţă la regele Carol, studii despre viaţa teatrală, prezenţa la o serbare populară unică în felul ei şi la o cursă de cai, cercetări asidui, dătătoare de somn bun, în templul literaturii române şi ”last but not least” lungi drumeţii în cele patru zări – toate acestea au avut darul să-mi ţină gândurile, picioarele şi pana în mişcare timp de câteva săptămâni.

Aşadar, cu toate că nu m-am plictisit la Bucureşti, acum tânjesc să plec. Dorinţa mea e întărită şi de scumpetea generalizată din “oraşul veseliei“. Când eşti nevoit să plăteşti un franc ca să te scapi de câteva fire de barbă nu mai e de trăit. La Londra şi Paris eşti bărberit la jumătate de preţ. Te simţi cătrănit, când te preumbli pe pavajul duruitor al Bucureştiului şi îţi bagi de seamă cu strângere de inimă că la ”Hôtel Brofft” ai plătit zece franci pentru un dejun care în oricare Grand Hôtel din Paris nu te-ar fi ajuns la mai mult de patru. Vreau aşadar să plec, însă înainte de a-mi scutura praful de pe pantofi doresc să împărtăşesc cititorilor mei experienţele avute de la ultimul meu raport de călătorie încoace.

Audienţa la regele României a fost, hotărât lucru, un succes. Întrucât majestatea sa, asemenea regelui Oscar, stabileşte legături personale între el si fidelii săi cetăţeni prin primiri oficiale, m-am adresat în scris aghiotantului său de serviciu în scopul obţinerii unei audienţe. Rezultatul cererii mele a fost grabnic şi de un fel mai puţin obişnuit. Într-o bună seară, după întoarcerea mea la hotel, am fost surprins să aflu că prefectul poliţiei în persoană dorise să mă vadă şi, când, spre marele său regret, nu m-a găsit acasă, şi-a exprimat dorinţa ca, neântârziat, să-i fie trimis paşaportul meu pe care presupunea că îl posed. Când mi-a dat această veste, portarul hotelului avea o mină misterioasă, iar hotelierul – om agreabil de felul lui – a adoptat o mină rece şi rezervată, văzând cum, cu un aer nestânjenit, m-am aşezat să iau masa de seară. Apetitul mi-a fost tăiat însă de vinul acru şi de friptura tare. Cina, pe care binevoitoarea mea gazdă a găsit de cuviinţă să mi-o servească, nu mi-a fost aşadar adumbrită de nici un gând privind temniţele României. După ce mi-am sorbit în tihnă cafeaua turcească – tihna, care i-a făcut atât pe proprietarul hotelului cât şi pe ospătar să mă măsoare cu un amestec de stupoare şi deferenţă – am expediat paşaportul.

Dacă în noaptea care a urmat, personalul hotelului a stat de pază la uşa camerei mele nu cunosc. Ceea ce ştiu însă este că ziua următoare un mesager regal s-a înfiinţat la hotel cu o depeşă adresată mie având următorul conţinut: ”Subsemnantul am onoarea de a comunica lui monsieur Wrangel că Majestatea sa Regele binevoieşte a-l primi într-o audienţă privată în ziua ce 5 ale lunii Iulie la ora două şi jumătate după-amiaza la castelul Cotroceni. Semnat, aghiotantul de serviciu”. N-am crezut vreodată că intervenţia unui slujbaş regal poate avea un asemenea efect asupra situaţiei mele de om, cetăţean şi oaspete al unui hotel. Patronul localului m-a întâmpinat cu o adâncă plecăciune, portarul a făcut una şi mai adâncă dar cel mai adânc s-a plecat ospătarul când, după primirea depeşei cu pricina, am păşit în holul hotelului. Satisfacţia primită nici că putea fi una mai mare.

Ziua următoare m-am urcat într-o birjă cu destinaţia castelul regal Cotroceni. Cu siguranţă că nu sunt primul care pe această porţiune de drum s-a bucurat că nu e comis regal, căci să ţii cai şi trăsuri în stare prezentabilă pe un asemenea pavaj nu-i o sarcină de invidiat.

Castelul Cotroceni e o fostă mănăstire, dar creează o impresie destul de plăcută. O curte umbroasă, de modă veche, un parc mare, cât de cât îngrijit, împodobit pe alocuri cu copaci şi cu tufe de trandafiri ce împrejmuiesc veranda, toate acestea menite să învioreze sufletul unuia ca mine, care, săptămâni de-a rândul, n-a văzut altă verdeaţă decât smocuri de iarbă iţite printre pietrele caldarâmului ori buruienile crescute în grădinile caselor boiereşti. Cele câteva frunze vestejite de salată verde de pe masa de prânz nu cred că trebuie puse la socoteală. Straturi cu flori multicolore, grupuri statuare, fântâni arteziene şi alte asemenea podoabe mai fastuoase n-am putut decoperi la Cotroceni. În schimb, la fiecare colţ de clădire, am zărit câte un sergent de poliţie în uniformă ori un soldat de gardă care, cu bajoneta lucind în soare, căsca plictisit în timp ce păzea castelul şi locatarii săi. Gusturile nu se discută; dar trebuie să spun că, dintre toate ornamentele jardiniere, bajonetele şi bastoanele mi s-au părut cel mai puţin atrăgătoare. Sărmanii soldaţi de gardă n-au însă nici o vină că în acest peisaj idilic arată ca nişte broscoi pe o ghirlandă de flori. Te poţi doar întreba, cum şi-o afla regina-poetă Carmen Sylva motivele de inspiraţie, când, în timpul plimbărilor sale prin parcul umbros, din dosul fiecărui boschet se iveşte sclipirea unei arme.

La scara castelului am fost întâmpinat de câţiva lachei în ţinută modestă, care m-au condus printr-un coridor spre biroul aghiotantului de serviciu. Dacă ar fi să judec obiceiurile curţii regale după apucăturile acestui ofiţer, aş spune că valeţii români ar mai avea încă multe de învăţat de la “francezii nordului”. Se prea poate ca omul respectiv tocmai să fi primit de la stăpînul său o săpuneală pentru “ţinută necorespunzătoare”, dar ce fel de curtean eşti dacă n-ai învăţat nici măcar arta păstrării aparenţelor. Dar ce mă privesc pe mine micile lui neplăceri? Acestea şi multe altele mi-au trecut prin minte, când colonelul într-o franceză cu accent, a bombănit ceva care semăna cu o invitaţie de “a mai aştepta oleacă”, după care, fără să mă mai învrednicească cu vreo privire, s-a adâncit în lectura lui “Le Figaro”.

Prea mult n-a trebuit totuşi să stau şi să aştept numărând bumbii de pe uniforma colonelui cel sever şi scump la vorbă. Se vede treaba că regele Carol preţuieşte dictonul “punctualitatea e politeţea regilor” căci abia ce s-a stins bătaia de la vechea pendulă din camera aghiotantului, anunţând ora de două şi jumătate, că a şi apărut un valet chemându-l pe colonelul meu la stăpân. Trebuie că acest vrednic ostaş, adevărat rival al lui Moltke* în muţenie, a fost întrebat dacă am sosit, căci după câteva minute a revenit invitându-mă cu o mişcare aproape imperceptibilă a capului să-l urmez. Am făcut împreună cîţiva paşi pe coridor apoi ne-am oprit în faţa unei uşi unde taciturnul s-a despărţit de mine indicându-mi cu un gest afectat: “C’est là!” În clipa următoare mă aflam în faţa regelui.

Pe cît de posac a fost servitorul, pe atât de afabil s-a dovedit a fi stăpânul lui. Acesta m-a primit cu curtoazia naturală a omului civilizat, s-a interesat imediat în ce limbă doresc să discutăm, invitându-mă să iau loc în fololiul de lângă biroul său. El s-a aşezat pe scaunul de la masa de scris după care s-a pornit discuţia. Ar lua prea mult timp să descriu aici o conversaţie care s-a întins pe durata a trei sferturi de ceas. Cîteva episoade semnificative găsesc totuşi că merită a fi reproduse.

* Helmuth von Moltke: nume identic purtat de doi şefi ai corpului de generali în armata prusacă. Cel bătrân, în timpul războiului franco-german; cel tânăr înainte şi în timpul primei conflagraţii mondiale.

traducere din limba suedeza: Daniel Onaca, Suedia

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign