E-Antropolog

Scurt raport asupra originii şi stării actuale a arhidiecezei latine a Bucureştiului(I)

16 martie 2011 Adrian Majuru Minoritati

Arhidieceza bucureşteană este delimitată la sud de cursul inferior al Dunării, la Nord de munţii Carpaţi, apoi la est de Marea Neagră şi cuprinde teritoriul fostului principat Valahia, precum şi pe cel al noii Valahii, provincia Dobrogea sau cum era cunoscută în vechime, Sciţia Minor.

Românii, care îşi au originea în amestecul romanilor cu dacii, au primit deja credinţa creştină de la cei dintâi prin intermediul episcopilor şi al prezbiterilor latini precum şi prin intermediul coloniştilor romani, care s-au aşezat aici migrând din diferite provincii romane. Din această cauză în limba română noţiunile fundamentale din religia creştină sunt desemnate prin cuvinte de origine latină şi nicidecum slavă sau greacă. Pe lângă aceasta este evident că în Dobrogea comunitatea creştină foarte veche s-a născut în mijlocul foarte cunoscutelor colonii greceşti de la ţărmurile Pontului Euxin şi Martirologiul Roman menţionează faptul că aici au trăit mai mulţi martiri în două episcopii cu sediul la Tomis.

Într-adevăr românii din a 9-a generaţie, neam latin, au fost târâţi prin viclenie şi cu forţa în schisma grecilor, în care cu patos persistă în mare parte până la această perioadă a noastră. După aceea se întâmplă că misiunea despre care este vorba aici nu se va compune din românii de nădejde ci din catolicii din afară. În secolele 13 şi 14, timp în care în scurt timp aceste regiuni mai mici se adună într-un singur principat român cu legi proprii, adică Valahia, Pontifii Romani trimiteau aici misionari care să nu şovăie în a predica credinţa catolică în toate părţile.

Este adevărat că fructul studiului şi al operei misionare era mic, deoarece numărul schismaticilor care să se întoarcă la adevărata turmă era mic. Pentru aceştia şi pentru catolicii străini care locuiau la acea vreme aceste pământuri, Sfântul Scaun a creat 2 episcopate, pe primul la Severin în jurul anului 1246 şi pe al 2-lea la Argeş în 1381, care era la acea vreme cetatea de scaun a voievodului valah. Pentru aceste dieceze erau numiţi episcopi până în secolul 16, dar cu greu se întâmpla ca unul sau altul să moară în dieceza sa; lipsind aceştia, bisericile se prăbuşeau. În acelaşi secol a intrat protestantismul chiar în Valahia, astfel încât parohiile catolice însele, distruse de mulţi ani, au ajuns să fie administrate de slujitori eretici. Până să fie într-adevăr aleşi episcopi care să-şi dea pe mai departe silinţa de a păstori turmele lăsate în seama lor, monahii care locuiau în diverse mănăstiri purtau de grija sufletelor. Primii propovăduitori ai cuvântului divin în acea epocă erau părinţii dominicani din Ungaria, care aveau deja biserici şi convente în Severin începând cu 1237 şi în Câmpulung după 1370, ale căror ruine se mai văd şi astăzi. De la începutul secolului XV, după multe munci de suferinţă au părăsit această misiune. Dar nici franciscanii nu au lipsit din apostolat. Deja pe la mijlocul secolului al XIV-lea aceştia predicau Evanghelia cumanilor şi altor neamuri barbare, care se aşezau în Valea Dunării. La început franciscanii au sosit din Ungaria, după aceea din Bosnia, cea mai înfloritoare provincie, şi într-adevăr în cele din urmă din nou din provincia ungară Capistrania. Aceştia toţi au fost franciscani observanţi.

Dar şi franciscanii conventuali de la Constantinopol au muncit şi s-au luptat fără preget de-a lungul secolelor pentru a se implica mai mult în această misiune, astfel încât să oprească erezia de la a pătrunde şi a rămâne în parohiile catolice astfel încât să acestea să fie restituie credinţa adevărată. Zelului acestora se datorează chiar şi prima ridicare a bisericii catolice din Bucureşti în anul 1633. Observanţii franciscani au clădit mari biserici parohiale prima dată în Câmpulung şi Târgovişte, apoi în Bucureşti şi Râmnicu Vâlcea şi Craiova aproape de care aveau şi conventele lor în care trăiau între 2 şi 6 părinţi.

Aceştia cunşteau mai multe limbi în care predicau cuvântul lui Dumnezeu şi îi învăţau pe copii doctrina creştină. După ce au ajuns şi bărbaţii credincioşi nobili români la rang de onoare, principii i-au favorizat şi le-au acordat diverse privilegii. Apoi s-a întâmplat ca, timpul trecând, ei să deţină proprietăţile, pajiştile, viile, pădurile şi casele. Au suportat chiar multe, mai cu seamă pe timp de război, când au fost slăbiţi nu o singură dată de torturi, şi când unii chiar au murit. Aceştia venerau religia şi întreţineau credinţa. Însă misiunea era lipsită de episcop, de pastor care să conducă această turmă măruntă. În sfârşit, aproape de mijlocul sec. 17, Sfântul Părinte l-a trimis pe faimosul arhiepiscop de Sofia P. Bakšić, care a făcut o vizită apostolică. După ce au fost repetate schimburile, acesta – vizitând Valahia bogată şi o relaţie foarte utilă în acelaşi timp, a transmis să se aibe încredere. Acesta fusese într-adevăr primit de principii care se aflau la putere atunci în această regiune. După ridicarea episcopatului nicopolitan acei păstori au vizitat uneori şi această regiune. Dar după ce episcopul nicopolitan N. Stanislavich, administratorul Valahiei, a fost trimis în anul 1732, când acesta, când succesorii lui au vizitat acest loc şi au rămas aici de câteva ori. Primul episcop nicopolitan care a rămas mai mult în Bucureşti în biserica franciscană a fost Paul Dovanlia, care a murit aici în anul 1804.

În timpul acestuia episcopul Pius al 6-lea a înredinţat misiunea bulgaro-valahă părinţilor pasionişti, din care primii 2 sosiseră în Bucureşti în 1781. Din congregaţia acestora erau aleşi la început episcopii nicopolitani. Francisc Ferreri a fost primul. Pe atunci acesta locuia la Cioplea, un sat aproape de Bucureşti, fondat de foarte curând de catolicii bulgari, şi care a fost devastat de ciumă în anul 1813. Unii dintre succesorii acestuia lucrau neobosit şi au săvârşit lucruri mari în administrarea regiunii. Alesul Josif Molajoni a înălţat noi parohii, a cumpărat o casă pentru reşedinţa episcopală din centrul Bucureştiului. Zelosul Angelo Parsi a reconstruit această reşedinţă distrusă într-un incendiu înspăimântător în anul 1847; a reconstruit de asemenea mănăstiri pentru a instrui fete, apoi i-a chemat la Bucureşti în sprijinul copiilor pe Fraţii Şcolilor Creştine. În timpul episcopului Pluym, cu încuvinţarea Sf. Scaun şi a ministrului general al franciscanilor observanţi, provincia Capistrana a cedat ordinariatului din Bucureşti mănăstirile sale împreună cu toate casele şi posesiunile. După o muncă aproape seculară în această regiune, franciscanii se retrag în Ungaria şi în locul lor vin părinţii din provincia pasionistă.

Ultimul episcop nicopolitan care administra şi Valahia a fost Ignatius Paoli. Bărbat vestit, acesta a ridicat mai multe parohii şi şcoli dar operele, care vor păstra numele acestuia neşters în bronz pentru viitorime, sunt seminarul teologic şi acea frumoasă şi mare catedrală (1873-1884), închinată Sf. Iosif. Ridicarea acestui templu în partea de nord a oraşului a reprezentat pentru păstorul harnic nu doar cea mai mare grijă ci de asemena a reprezentat cauza morţii acestuia în anul 1885. După gloriosul război din 1877- 1878, românii au doborât jugul foarte dur al turcilor şi domnia după legile lor şi l-au numit într-adevăr rege pe principele de până atunci, Carol I de Hohenzollern. La puţin timp după aceasta, papa Leon al XIII-lea, a înfiinţat, cu acordul stăpânirii de atunci, în ziua de 27 aprilie 1883 arhiepiscopatul de Bucureşti şi l-a numit pe Ignatius Paoli primul arhiepiscop. Pentru dieceza nicopolitană a fost numit episcopul pasionist Hyppolit Agosto.

Al II-lea arhiepiscop al Bucureştiului, pasionistul J. Palma, a plătit datoriile cu ajutorul unor donatori generoşi şi chiar a contribuit cu jumătate din sumă la construirea de noi edificii pentru seminar în apropierea catedralei, între 1892-1893. Cu acesta seria episcopilor din Congregaţia Pasioniştilor se încheie. Din clerul secular străin primul a fost arhiepiscopul Otto Zardetti, al cărui timp de pastoraţie a fost totuşi foarte scurt. Din anul 1896 până în anul 1905 arhidieceza a fost guvernată de Francisc Xaveriu von Hornstein. Grija şi neliniştea cea mare a acestui conducător a fost şcoala. El i-a rechemat pe Fraţii Şcolilor Creştine după o absenţă de 25 de ani. Averea destul de mare şi-a lăsat-o prin testament arhidiecezei. Arhiepiscopul a putut să construiască edificiile noi şi minunate ale şcolilor şi o casă pentru găzduirea Fraţilor. După 2 ani, după ce casa arhiepiscopală devenise, pe la jumătataea secolului sărăcăcioasă şi de-a dreptul nefolositoare, harnicul conducător a construit lăcaşuri mari şi somptuoase pentru reşedinţa arhiepiscopilor. În sfârşit, a făcut în aşa fel încât cu sprijinul asociaţiei budapestane Sf. Ladislau, să fie înfiinţate la Bucureşti în diverse parohii şcoli mixte maghiare, în care începând cu anul 1904 şi până în 1918 în fiecare an au învăţat în mod gratuit 2000 de elevi.

În acelaşi fel succesorul acestuia, Raymund Netzhammer a îmbogăţit şi chiar a împodobit dieceza cu mai multe edificii remarcabile. El însuşi a ridicat pentru românii uniţi biserica bucureşteană Sf. Vasilie cel Mare în stil bizantin. Deoarece în partea nordică a oraşului arhiepiscopatul nu poseda nici un lăcaş propriu pentru o şcoală, arhiepiscopul a mutat amplele sedii ale Seminarului în şcoală şi liceu, în care sunt instruiţi mai mult de 600 de copii. În spatele rezidenţei vechi a construit o casă mare catolică cu 2 saloane spaţioase şi mai multe dormitoare pentru diverse comunităţi catolice de binefacere sau de cultură. A edificat şi a modernizat şi liceul convict Sf. Andrei, unde pot fi educaţi 100 de copii.

Actualul arhiepiscop Alexandru Cisar, ce nu de mult timp a fost studentul nostru la seminar şi a fost apoi student al Colegiului De Propaganda Fide de la Roma, a venit de curând la Bucureşti şi s-a aşternut cu toată cugetarea şi grija pentru refacerea seminarului, crescând numărul elevilor şi îngrijindu-se foarte bine de educaţia clericilor şi de studiile acestora, astfel încât să poată fi numit un alt întemeietor şi adevărat tată al acestui institut ecleziastic superior. Permiţându-se ca sediile reşedinţei episcopale să fie date Nunţiaturii Apostolice din România, noul conducător din generozitatea Sf. Părinte Pius al XI-lea a putut ca să construiască cu uşurinţă în anii de pontificat 1925-1926 alt palat splendide şi chiar mai înalte aproape de catedrală, palat în care se află împreună curia arhiepiscopală, casa parohială a catedralei şi seminarul arhiepiscopal.

Starea actuală a arhidiecezei

Populaţia catolică – În arhiepiscopatul catolic de Bucureşti, înfiinţat de Papa Leon al XIII-lea în anul 1883, trăiesc acum aproape 80.000 de catolici care aparţin diferitelor naţiuni. Există desigur supuşi români, maghiari, austrieci, italieni, cehoslovaci, germani şi polonezi; pe lângă asta mai există mai puţini la număr belgieni, francezi, bulgari, britanici, americani, olandezi şi alţii, cărora cuvântul lui Dumnezeu, dacă aşa ceva este posibil, li se predică în limba maternă; într-o parohie se pot întâlni într-adevăr mai multe limbi; prin instrucţie religioasă, limba română, pe care o înţeleg cu toţii este împărtăşită atât în biserică cât şi în şcoală.

Parohiile – În parohii comunităţile catolice sunt formate din credincioşi, care aleg adunarea consilierilor parohiali, care la rândul lor sunt aprobate de Ordinariat şi sunt de ajutor parohiei în administrarea treburilor pe o anumită perioadă de timp. Membrii comunităţii contribuie cu o oarecare sumă de bani mică pentru nevoile bisericii şi ale şcolii şi ei înşişi împart o subvenţie egală pentru hrană în parohie. Arhidieceza este împărţită în 5 decanate cu 28 de parohii. În Bucureşti există 3 parohii cu 40.000 de credincioşi, 19 parohii în Valahia despre care am menţionat mai devreme şi 9 în Dobrogea împreună cu tot atâtea biserici şi 10 capele pentru rugăciunile publice. În plus există în Bucureşti o parohie cu o biserică română unită cu 10.000 de credincioşi, această parohie este acum sub jurisdicţia românilor uniţi din Blaj.

Capitlul – Capitlul catedralei Sf. Iosif a fost înfiinţat de Papa Leon al XIII – lea în anul 1887 şi are 6 canonici titulari şi 5 canonici onorifici.

Clerul – Clerul numără 42 de prezbiteri, dintre care 34 seculari şi 8 membrii ai diverselor ordine, de exemplu 3 preoţi iezuiţi, 2 pasionişti, 2 lazarişti şi 1 mechitarist de rit armean. Din toţi aceştia, 19 îşi îndeplinesc datoriile sfinte în Bucureşti şi 23 în parohiile din oraşe şi sate. O mare parte dintre aceştia este formată la seminarul din Bucureşti. Ei toţi cunosc mai multe limbi, care aici sunt indispensabile pentru îngrijirea sufletelor. Dintre preoţii mai bătrâni ai arhidiecezei 10 au trecut deja de 60 de ani şi 5 de 70, totuşi îşi îndeplinesc cu toţii până acum datoria. În ultima perioadă a marelui război aproape toţi sacerdoţii arhidiecezei, nefiind cetăţeni românii, au fost îndepărtaţi din reşedinţele lor şi duşi în închisori sau au fost ţinuţi pentru o perioadă de 10 – 18 luni în sate îndepărtate.

Ordine religioase – Din secolul XV până în secolul XIX în Valahia existau numai 4 parohii pe care franciscanii le-au fondat odată cu bisericile şi comunităţile şi în ele îşi arătau grija pentru suflete. Apoi acestora li s-au adăugat începând cu anul 1812 pasioniştii şi parohiile în care munceau aceştia. Începând aproximativ cu anul 1880, este clerul diecezan format în seminarul din Bucureşti cel care a cultivat fără încetare viţa de vie a Domnului. Foarte în curând iezuiţii şi lazariştii au început să îşi îndeplinească datoriile cu foarte mare zel, precum capelani în mănăstirile monahale şi profesori în seminarul arhiepiscopal.

Fraţii Şcolilor CreştineFraţii Şcolilor Creştine, fiii Sfântului Ioan de la Salle, au venit prima dată de la Viena la Bucureşti în anul 1861, chemaţi de episcopul Parsi, care le-a dat acestora şcoala din reşedinţa episcopală. Îi instruiau pe elevi într-un mod optim, dar după 10 ani, au fost chemaţi înapoi în Viena. Arhiepiscopul Hornstein i-a chemat din nou pe aceştia şi le-a dat în 1898 în grijă şcoala primară. Din acel timp se găsesc în arhidieceza noastră fraţii în număr de 20, în dieceza română-unită de Oradea în număr de 3 şi la fel în cea de Satu-Mare, mai ales că Bucureştiul păstrează în 2 şcoli elementare în gimnaziu şi liceu; dar şi în şcoala arhiepscopală din parohia Craiovei profesorii pleacă cu laudă ca să aducă prin exemplul lor toate bunele îndatoriri şi ca să-i înveţe pe copii într-un mod foarte sârguincios şi bucuros. Dintre fraţi unul stă în Bucureşti şi este unul dintre conducătorii şcolilor anterior menţionate. Făcând pe tânărul dintre aceştia Marele Varadimiur (Oradea) numără aproximativ 25 de elevi.

Surorile – Dintre ordinele feminine primele care au ajuns pe teritoriul României au fost la 1852 măicuţele Institutului Sf. Maria din Bavaria, cele cunoscute sub numele de Domnişoarele Engleze. Acestora episcopul Parsi le-a încredinţat o şcoală în casa episcopală unde în primul an 2 învăţătoare instruiau 90 de fete.

În anul următor au sosit alte 7 măicuţe şi au înfiinţat un pensionat de fete. Nu după mult timp au cumpărat un teren în capătul străzii Pitarmoş şi acolo s-au apucat să-şi ridice propria casă[1], căreia în anul 1859 i-au adăugat şi o capelă. În noua casă locuiesc 16 măicuţe împreună cu 38 de elevi şi 190 de fete ale şcolii populare.

În anul 1864 au instituit un orfelinat şi din acel moment 15 – 18 fete orfane sunt îngrijite şi instruite de acelea. În curtea bisericii a fost construită după aceea şcoala populară în care şi acum sunt în 4 clase 218 de eleve.

De-a lungul timpului a crescut numărul măicuţelor, la fel cum a crescut şi cel al elevilor şi de aceeea au extins Institutul situat pe strada Pitarmoş în mai multe case ce erau goale înainte. În anul 1879 au deschis o filială a şcolii nu departe de catedrală şi în anul următor s-au aşezat în casa proprie, care are şi capelă. Însă, pentru ca provincia să nu fie lipsită de tinereţea feminină educată în mod optim, arhiepiscopii au hotărât ca măicuţele să deschidă şcoli în cel puţin majoritatea parohiilor şi astfel măicuţele Institutului Sf. Maria au construit şcoli mari la Brăila în anul 1885, la Craiova în anul 1889 şi la Turnu – Severin în 1894, şcoli în care nu doar fetele catolice ci şi cele care nu sunt catolice dobândesc o serioasă educaţie şi plină de assequntur.

În cele două case din Bucureşti şi în cele trei din provincie lucrează cu hărnicie 258 de măicuţe, dintre care 133 sunt învăţătoare şi 125 sunt surori laice. Superioara casei din Bucureşti (Pitarmoş) este şi maica provincială a ordinului Sf. Maria din întreaga Românie. De aproape 70 de ani deja măicuţele acestui ordin muncesc cu abnegaţie în arhidieceza noastră, prin educaţia fetelor din şcolile episcopale, susţinând orfelinatul şi ajutându-i pe cei săraci prin bani şi haine şi îngrijind de parohiile noastre. Aceste opere de caritate sunt lăudate în modul optim de arhidieceză, de cler şi de credincioşi. Într-adevăr şcolile se bucură de o faimă foarte mare, chiar şi printre cei care nu sunt catolici, aceste şcoli fiind într-adevăr plăcute şi dragi atât prin faptele cele mai neînsemnate cât şi prin cele mai mari.

Surorile Institutului Sion –Pentru prima dată Institutul de Sion şi-a găsit o casă în dieceza de Iaşi. Măicuţele veneau din Franţa, şi aveau la Galaţi şi la Iaşi şcoli şi mănăstiri mari în care instruiau multe fete. Au clădit şcoala şi mânăstirea din Bucureşti în 1898 într-o casa luată cu chirie. În anul 1904 se aflau aici 17 măicuţe şi un număr de 128 de elevi. După 10 ani au înălţat edificii mari şi somptuoase în partea de răsărit a oraşului[2] cu o capelă foarte frumoasă. Azi există 54 de surori în Bucureşti. Măicuţele de Sion merită multă laudă pentru faptul că umplu dieceza de fapte caritabile de mare însemnătate şi mai întâi de toate fie menţionată prietenia cu care acestea se îngrijesc de cele mai sărace parohii. Odinioară mai multe eleve ale acestor maici au trecut la catolicism fără ca părinţii să ştie; însă acest fapt nu a dat niciodată prilejul de supărare şi de acuzaţii.

Anul trecut au construit mari sedii în teritoriul din spate cumpărat de curând pentru şcoala populară, şi fac în continuare la fel, în primul rând ca să ridice acea faimoasă capelă în care să poată să asiste la slujbe şi credincioşii care locuiesc în acel sat.

Surorile din Ordinul Sfântului Vincenţiu de Paul pentru îmgrijirea celor bolnavi. Distinsul bărbat Vladimir Ghica, pe atunci preot misionar, venit de la Paris, obţinând în anul 1906 îngăduinţa arhiepiscopului şi acţionând în sprijinul câtorva mame matroane catolice, a chemat 3 surori ale acestui ordin din provincia Constantinopol. Ajungând la Bucureşti acestea au înfiinţat în casele pe care le conduceau un dispensar gratuit unde unii medici români ofereau consultaţii şi puneau la dispoziţie bolnavilor medicametne de două ori pe săptămână. La puţin timp după aceasta au instituit un dispensar şi un orfelinat şi în satul Cioplea aproape de Bucureşti, care au fost totuşi până la urmă mutate la Bucureşti. Pe lângă asta ajutau familiile cărora le lipseau alimente şi haine. În atâtea opere de caritate creştine mulţi nobili binefăcători dar înaintea tuturor Mamele Catolice, care pe atunci sunt asociate cu numele de “doamnele carităţii”, ofereau ajutor şi prin darurile şi sfaturile date de surori. În anul 1910 cea mai darnică dintre Mamele Catolice a oferit în dar surorilor o proprietate mare în cel mai încântător cartier al oraşului, surori care au adaptat fără întârziere acea proprietate pentru un nou scop. Totuşi în curând s-a văzut clar că acea casă nu era îndeajuns pentru a fi pusă la dispoziţia bolnavilor. De aceea în anul următor s-a aprobat construirea unor noi edificii iar acestea au fost adaptate întru totul cerinţei de a-i deservi pe chirurgi şi pe ceilalţi medici.

Pentru că în acel timp numărul bolnavilor ce aveau nevoie de îngrijire creştea continuu, s-a construit un sanatoriu, inaugurat în anul 1914. În această perioadă acestea erau cerute pentru a le sprijini pe măicuţe şi binefăcătorii ofereau mai multe. Într-adevăr societatea Mamelor Catolice aduna câteva care îngrijeau casele, bolnavii şi săracii. În timpul războiului balcanic din 1913 şi al celui dintre popoare între 1916-1918, surorile îngrijeau soldaţii îmbolnăviţi de tifos, cu preţul sănătăţii şi chiar al vieţii, grijă neînfricată din cauza căreia maica superioară Elizabeta Pucci şi-a găsit moartea.

Apoi în anul 1928 actuala Superioară a construit un nou sanatoriu aproape de primul din bani împrumutaţi din afara ţării, sanatoriu ce este foarte bine ordonat şi dotat cu toate facilităţile unei clinici moderne[3]. În acelaşi an medicii au consultat gratuit mai mult de 10.000 de bolnavi, dintre care 468 găzduiţi în spital. Au avut loc 361 de operaţii chirurgicale. Se aflau în îngrijire 20 de orfani, 260 de săraci primeau alimente şi haine pe timp de iarnă şi 25 de familii primeau în fiecare an alimentele necesare. Pentru îngrijirea bolnavilor lucrează 3 medici din afara sanatoriului şi o doctoriţă angajată, 7 surori din Ordinul Vincentin şi 7 ajutoare. Sunt prezenţi de asemenea 2 preoţi lazarişti care locuiesc aici şi îngrijesc de suflete.

Surorile franciscane – Există trei surori franciscane din Sibiu care au grijă de studenţii seminarului archiepiscopal începând cu anul 1926. Mai există şi trei surori din dieceza Moldova care în azilul Cioplea au grijă de femeile ajunse la bătrâneţe.

Ordinul terţiar franciscan – Acest ordin, în special pentru femei, a fost introdus în Bucureşti în anul 1909 şi acum cuprinde două secţiuni aproape de două biserici parohiale iar membrele lui trăiesc aproape de catedrală şi de biserica Bărăţia după regulile proprii lor.

Conferinţa Sf. Vincenţiu – activează la Bucureşti din anul 1897 pentru îndeplinirea tacită şi harnică de beneficii. Membrii ei contribuie mult la alinarea chinului fizic şi moral, împărţind săracilor alimente, plătindu-le locuinţele, ocupându-se de concubini şi îngrijind copiii părăsiţi. Cheltuielile necesare sunt acoperite din diverse colecte, din acte de caritate şi din donaţii la pâinea Sf. Anton, precum şi din contribuţiile membrilor. Membrii sunt puţini şi de aceea nu este uşor ca să se adune un ajutor pentru săraci şi să fie cercetaţi concubinii în casele lor pentru a-i convinge să se căsătorească. Dar munca acestora nu este lipsită de un final fericit, căci ea poate să enumere beneficiile acestor bărbaţi care printr-un exemplu divin samaritean nu încetează să se îngrijească de trupurile şi sufletele rănite.

Comunitatea Sf. Elisabeta – a fost formată în luna decemebrie a anului 1898. Datoria acestor tovarăşe este aceea de a-i îngriji pe cei săraci. În fiecare an cheltuiesc o sumă mare de bani pentru alimente, lemne, haine şi pentru plata chiriilor săracilor. Donaţiile acestora provin din contribuţii, diverse jocuri şi munci, din obolul pentru pâinea Sf. Anton şi dincontribuţia celor care îi vizitează pe săraci.

Casa Sf. Anton – asigură în toate bisericile parohiale şi în toate capelele publice o sumă foarte mare de bani din darurile lăsate aici, pentru a putea fi oferite ca ajutor multor săraci. De aceea Sf. Anton poate să fie numit pe bună dreptate părintele săracilor chiar şi în arhidieceza noastră, care se ocupă într-adevăr de minunile carităţii în Bucureşti şi în parohiile din provincie.

Azilul de bătrâni din Cioplea – Azilul de bătrâni din Cioplea prin darurile adunate de peste tot de la binefăcători şi printr-o sumă mare de bani primită până acum, arhiepiscopul Cisar a putut să inaugureze în luna octombrie a anului 1925 un azil în satul sau suburbia Cioplea şi într-adevăr aici, într-un edificiu situat aproape de Seminar a oferit adăpost 10 femei sărmane. Trecând un an, un oarecare catolic bogat a donat o sumă foarte mare de bani, 1 milion de lei, din care a fost renovată şi transformată complet vechea casă vecină cu 10 dormitoare cu băi şi alte locuri necesare. Azilul poate să ofere acum hrană şi acoperiş la mai mult de 40 de săraci. Grija bătrânilor a fost lăsată în seama a trei surori franciscane. Cele mai multe lucruri necesare pentru hrană, lemne şi administraţie sunt acoperite din contribuţiile comunităţilor de binefacere sfinte piae, din contribuţia la Sf. Anton, din donaţiile unor binefăcători şi din contribuţia proprie. Este Asociaţia Catolicilor din Bucureşti cea care se luptă prin bărbaţii ei ca acest institut al carităţii creştine să nu fie dărâmat ci să capete puteri continue şi chiar să se mărească.

Orfelinatele – În oraş există două orfelinate de fete, primul aflat sub tutela Institutului Sf. Maria şi celălalt sub tutela surorilor din ordinul Sf. Vincenţiu.

Asociaţii sfinte – Amintim Comunitatea Mamelor Carităţii, ale căror tovarăşe se ocupă la fel foarte mult de a acorda ajutor săracilor. Comunitatea catolică populară este cunoscută sub numele de Asociaţiunea catolicilor din Bucureşti. Lista asociaţiilor şi comunităţilor sfinte din Bucureşti şi din mai multe parohii.

  1. Asociaţia Mariana a bărbaţilor şi a tinerilor
  2. Asociaţia Mamelor Catolice
  3. Asociaţia Mariana a fecioarelor
  4. Asociaţia Îngerului păzitor de fete
  5. Comunitatea fetelor de la Sf. Agnes
  6. Comunitatea tinerilor catolici
  7. Asociaţia femeilor şi fecioarelor aflate sub auspiciul institutului N.D. de Sion
  8. Asociaţia fecioarelor care se ocupă de îndatoriri şi sarcini
  9. Asociaţia copiilor lui Iisus

10. Asociaţia copiilor Mariei

11. Înfrăţirea Sf. Rozariu

12. Înfrăţirea Sf. Scapular

13. Înfrăţirea celor dragi lui Iisus

Acestea toate sunt conduse de sacerdoţi. Şi în parohiile diecezei din provincie există asemenea asociaţii de binefacere şi milă.

Acţiunea catolică – Toate aceste asociaţii sunt conduse potrivit cu intenţia şi dorinţa exprimată de Sf.Părinte de către o comisie diecezană numită şi confirmată pentru apostolat şi alte activităţi catolice desfăşurate în viaţa publică şi privată. Acţiunea catolică susţinută 2 săptămânale catolice din Bucureşti, unul în limba germană, „Bukarester Katholisches Sonntagsblatt” şi celălalt în limba franceză „Bulletin paroissial”.

Saloanele Tomis – În Bucureşti există un edificiu somptuos în centru, acolo unde a fost prima reşedinţă episcopală. Această casă conţine un salon mare cu un portic şi o scenă pentru 800 de spectatori; mai conţine un salon mic, o sufragerie mare, o bucătărie subterană şi în partea superioară a casei mai multe dormitoare mari pentru diverse nevoi. Aici îşi au sediul mai multe asociaţii. Aceste saloane sunt conduse de asociaţia catolică populară numită Asociaţia catolicilor din Bucureşti. Aici au loc discuţiile intelectualilor, adunările catolicilor; aici se pregătesc diversele festivităţi şi spectacole cu jocuri şi adunările familiare; într-un cuvânt este centrul vieţii civile catolice a oraşului.

Despre şcoli – Până în secolul 19 în Valahia nu existau şcoli publice; sacerdoţii şi preoţii români îi puneau pe tineri la lecţii din cărţile de liturghii în limba slavonă şi după aceea în limba greacă. În acelaşi fel şi misionarii franciscani îi instruiau pe copii în doctrina creştină dar rar în arta cititului şi a scrisului.

Pentru ca copiii să nu înveţe numai catehismul ci şi disciplinele necesare vieţii şi chiar 4 limbi străine, în anul 1817 Episcopul Frederico Ercolani a chemat 3 părinşi redemptorişti din Viena care să îi înveţe pe copii în casa menţionată, dar în cele din urmă aceştia s-au întors în ţara lor. La puţin timp după aceea părintele guardian Babici a instituit o şcoală nouă mixtă pentru care vicarul apostolic şi mai apoi episcopul Molajoni a obţinut în fiecare an de la darnicul împărat al Austriei suma de 200 de florini. Aşadar în luna martie a anului 1824 şcoala a fost inaugurată cu 80 de elevi, pe care îi învăţa P. Ludovic Bodor. Dar şi această şcoală s-a desfiinţat în anul 1830. După ce prima rezidenţă episcopală a fost parţial afectată de un incendiu foarte puternic în anul 1844, a ars de tot în ziua de Paşte a anului 1847. Succesorul episcopului Molajoni, episcopul Parsi a reconstruit în doi ani de zile sediile dărâmate şi şcoala pe care a destinat-o în special educaţiei fetelor. Într-o odaie mică copilele erau învăţate limba germană, maghiară, română şi franceză de către mai mulţi învăţători şi o singură învăţătoare. Se pare însă că din anul 1830 nu s-a mai făcut mult în această privinţă. Şcoala fetelor este menţionată până aproape de anul 1857, când se înfiinţează o casă mai mare aproape de Universitatea din zilele noastre. Tot acolo erau instruiţi un număr de 73 de copii al căror îndrumător era franciscanul Bergmann; pe lângă acela mai erau 3 învăţători. După aceea numărul copiilor a fost redus la 58. După multe rugăminţi şi lupte, episcopul Parsi a obţinut de la superiorul Fraţilor Şcolilor Creştine 4 fraţi pentru a-i învăţa pe copiii din Bucureşti.

Chiar acestor fraţi în luna octombrie le-a fost încredinţată şcoala pentru copii, care cu greu număra atunci 40 de elevi. De la sosirea fraţilor tineretul studios a început să vină într-un număr mare. În anii 1865 – 1866 şcoala număra cam 200 de copii în 4 clase, dintre care 50 plăteau pentru a fi şcolarizaţi; pentru ceilalţi şcoala era gratuită şi nu plăteau nimic nici chiar pentru cărţi. Din anul 1862 Fraţii şcoliilor de duminică iau luat în grijă pe tinerii ucenicii.

autor: Iulius Hering

traducere din limba latina: Daniel Banner


[1] Actualul sediu al Facultăţii de Limbi şi literaturi Străine din Universitatea Bucureşti, n.ed.

[2] Sediul actualului Liceu „Mihai Viteazu” din Bucureşti, n. ed.

[3] Actualul Spital Parhon, n.ed.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign