E-Antropolog

Ştefan cel Mare – o perspectivă europeană asupra biografiei

09 martie 2011 Adrian Majuru Moldova

Copleşiţi de măreţia faptelor altor popoare, noi urmaşii Romei, ne-am conformat evenimentelor istorice în zona nomalităţii ţinându-ne eroii la index. Mulţumindu-ne cu simpla contabilizare a mileniilor de existenţă în spaţiul danubiano-pontic, ne-am plâns creştineşte (ori nu) martirii asasinaţi, de la Burebista până la Tudor Vladimirescu şi mai departe până la Antonescu, ne-am turnat conştiincios cu o constanţă dementă cenuşă în cap, în vreme ce alţii o agoniseau cu trudă aruncând-o pe propria lor turtă , ulterior bătând din tobe asurzitor victoria.

Dacă Spania “gravidă de Dumnezeu”, în accepţiunea cioraniană, îşi venerează eroii de la Cid până în contemporaneitate, simt între răstimpuri, că spaţiul mioritic, mustind de istorie şi trădări, se află în lehuzie după naşterea ignoranţei. Dar, dacă ne vom delimita de cârcotaşi trecându-i în afară de rând şi nu vom mai apleca urechea la spusele celor cărora le pute permanent în proximitatea acestui neam, vom descoperi cu certitudine evenimente de notorietate.

Cine sunt şi cine vor fi acei nonsatisfeţi denigratori ruşinaţi de obârşia lor şi de faptele înaintaşilor, punând pe acelaşi plan un colac de WC de culoare neagră cu strategia neatârnării, puţini îşi vor aduce aminte, în vreme ce despre Ştefan cel Mare şi Sfânt se va mai vorbi la superlativ în şir de veacuri.

Fiul lui Bogdan al II-lea şi nepotul lui Alexandru cel Bun avea să dea strigăt existenţial omenirii pe la 1435, poate în 21 septembrie, când la Arras, în Franţa, Carol al VII-lea pune capăt disensiunilor cu fracţiunea burgundă, dând curs împăcării, ori pe 18 octombrie, când în Moldova ni se semnalează primul act de confiscare a unei proprietăţi funciare pentru crimă de înaltă trădare. Deoarece în epoca medievală importanţi erau anii de domnie şi înfăptuirile suveranului, nu se cunoaşte nici un document oficial care să ateste anul, luna şi ziua de naştere a celui pe care poporul avea să-l denumească Ştefan cel Mare, iar Biserica Ortodoxă Română să-l sanctifice sute de ani mai târziu.

Ca descendent din os domnesc, ce educaţie va fi primit Ştefan cel Mare şi prin ce metode i s-a inoculat mentalitatea de învingător? Se pare că, după o copilărie fericită dar marcată de uciderea celui mai bun prieten de către tătari, Ştefan învaţă tainele guvernării de la tatăl său, pe care viitorul domn îşi propusese să-l răzbune, după tragedia de la Reuseni, unde fusese ucis de unchiul său, frate al lui Bogdan, Petru Aron. Pribeag la curtea lui Iancu lui Hunedoara, Ştefan observă, ascultă, gândeşte răzbunarea, acumulează experienţă în compania lui Vlad Ţepeş, şi el refugiat în spaţiul transilvan după ce evadase din temniţele turcilor selgiucizi.

În vremea aceea, Constantinopolul căzuse – de aproximativ doi ani, la 29 mai 1453 – sub puhoiul semilunei condus de Mahomed al II-lea care avea, acum, un singur front de luptă : împotriva creştinilor la Dunăre. Apărarea Europei se baza pe două cetăţi : Belgradul şi Chilia. Prin închiderea Bosforului, Marea Neagră devenise lac turcesc, oprelişte aducătoare de mari neajunsuri comerţului.

După moartea lui Iancu de Hunedoara (moare de ciumă) la 11 august 1456, Ştefan se întoarce în Moldova şi pregăteşte minuţios preluarea puterii. Recunoscut ca domn încă din 1456 (după ce Moldova acceptă plata haraciului de 2000 galbeni anual către Poartă) în Ţara de Jos, Ştefan nu aşteaptă decât momentul conjunctural prielnic pentru a se înscăuna domn în întregul ţinut al Moldovei, moment ivit în Joia Mare, la 12 aprilie 1457, când în zori (procedeu de luptă folosit cu eficienţă şi astăzi), oştile loiale lui Ştefan izbesc năpraznic la Doljeşti, în apropiere de Roman, oştile lui Petru Aron. Ulterior, la Orbic, în sâmbăta Învierii (14 aprilie 1457), Ştefan îşi desăvârşeşte obiectivul, fiind proclamat domn în prezenţa reprezentanţilor bisericii, boierimii şi norodului, la locul numit Direptatea, după cum consemnează şi cronicarul Grigore Ureche în al său Letopiseţ : „Ştefan Vodă strâns-au boierii ţării mari şi mici şi altă curte măruntă dimpreună cu mitropolitul Theoctistu şi cu mulţi călugări, la locul numit Direptatea şi i-a întrebat pe toţi : iaste-le cu voie tuturor să le fie domn? Ei cu toţii au strigat într-un glas : <În mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti>”.

Înscăunarea domnitorului scoate în evidenţă capacitatea acestuia de a realiza acest referendum ad-hoc, astfel încât legitimitatea acestuia să nu fie contestată. Conştient de responsabilitatea actului consumat, Ştefan cel Mare nu va face uz de sentimentalisme pe întreg parcursul domniei sale, la baza guvernării sale aflându-se, ca temelie, raţiunea dublată de o intuiţie prodigioasă.

Domnia lui Ştefan cel Mare reprezintă apogeul luptei pentru afirmarea suveranităţii românilor în secolul al XV-lea, timp în care Moldova s-a impus ca una din realităţile de seamă ale vieţii internaţionale în Europa, devenind subiect de sine stătător şi nu obiect de dispută între marile puteri, capabilă să îşi afirme plenar punctele de vedere în problemele ce priveau suveranitatea şi independenţa.

Într-o Europă în care se întrevede „feudalismul bastard” ca fenomen social (să nu neglijăm faptul că şi Ştefan era „copil din flori” – iată elevantismul românesc într-o epocă dură), domnul Moldovei gândeşte alianţe benefice şi o politică bazată pe organizarea strictă, dublată de disciplina loialităţii.

Din punct de vedere al alianţelor, la vest Transilvania lui Matei Corvin îi era potrivnică, aici retrăgându-se după 1460 rivalul său Petru Aron, folosit ca instrument politic în intervenţia domnitorului transilvan în Moldova. Franţa şi Anglia îşi lingeau rănile după războiul de 100 de ani, încheiat la 17 iulie 1453 prin pacea de la Castillion, ulterior Ludovic al XI-lea şi Henric al VII-lea dorind anihilarea anarhiei şi centralizarea statelor. Spania îşi definitiva preparativele pentru instaurarea Inchiziţiei (17 septembrie 1480, campanie sângeroasă împotriva maurilor şi evreilor). Italia Peninsulară, pendulatorie între dominaţia familiei Medici şi papalitate, punea la cale, sub Pontificatul papei Pius II, o cruciadă împotriva turcilor, purtând tratative cu întreaga lume creştină, inclusiv cu Moldova lui Ştefan ,iar Rusia lui Ivan III Vasilievici, prinsă în iureşul unificării cnezatelor, se declara a treia putere mondială.

În ansamblu, Europa se frământa agonic din centru spre extremităţi, în vreme ce Polonia, sub Jagelloni, se prolifera, în ochii lumii germane, garant al statelor slave şi al celui ungar.

După ce-l înfrânge zdrobitor pe Matei Corvin la Baia (14 decembrie 1467), punând în aplicare toate tehnicile atacului de noapte învăţate de la Vlad Ţepeş încă din 16 iunie 1462, Ştefan cel Mare consolidează relaţiile cu Polonia, la 28 iulie 1468, prin recunoaşterea suzeranităţii regelui Cazimir IV, angajându-se să depună personal jurământul de credinţă, eveniment generalizat din considerente diplomatice mult mai târziu – 15 septembrie 1485, Colomeea.

Pe plan intern, încă de la începutul domniei, Ştefan are ca obiectiv prioritar întărirea autorităţii domneşti prin restructurarea principalelor instituţii ale statului, cu accent pe sfatul domnesc, şi alcătuirea unei armate puternice şi disciplinate, sesizând punctual tendinţa europeană a basculării loialităţilor ce aveau ca finalitate schimbarea domnitorului. Autoritatea suveranului, deşi în fapt una foarte puternică, era de natură morală preponderent, supunerea fiind o îndatorire, regii, domnii fiind percepuţi aproape ca nişte figuri divine, cu toate acestea, regii medievali, nu aveau în mod automat şi putere de constrângere; mecanismul statului modern prin care se impune legea, adică o forţă poliţienească şi o armată permanentă, nu existau în general în epocă.

Şi iată că Ştefan gândeşte un nou sistem, nelăsându-se numai în voia lui Dumnezeu. Organizarea armatei moldoveneşti era strâns legată de organizarea teritorială a ţinuturilor Moldovei, amintite pentru prima oară la 16 septembrie 1408. Ştefan gândeşte un sistem militar judicios ierarhizat şi dotat cu posibilităţi de mobilizare în caz de necesitate, recrutare şi instruire. În preajma domnitorului era garda domnească, formată din 200 de luptători (ostaşi străini plătiţi şi membrii familiilor boiereşti), ce reprezenta un corp de elită capabil să execute imediat şi fără nici o rezervă toate ordinele domnitorului, asigurând autoritatea şi siguranţa personală a acestuia şi a familiei sale. Urma oastea cea mică, compusă din 10.000 – 15.000 de soldaţi, şi oastea cea mare care număra circa 40.000 – 60.000 de oameni, a căror susţinere necesita o putere economică considerabilă, element de care Ştefan a dispus cu certitudine.

Cronologic, reorganizarea instituţiilor militare în Moldova are loc prima oară în timpul lui Alexandru cel Bun, iar în a doua etapă în timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, denumit astfel, pe bună dreptate, de contemporani şi de popor, el nesugerând nicicând un astfel de titlu, cu toate că în epocă era caracteristică goana dupa titluri şi trofee, înfăşurate în sentimentul gloriei mascat de concepţia religioasă.

Trupele permanente (garda domnească şi oastea cea mică) erau foarte bine instruite, disciplinate şi puternic înarmate, sub directă subordonare a domnitorului care era comandantul suprem al armatei. Mobilizarea armatei se făcea prin dregători locali ai administraţiei de stat, prin curieri speciali ce aduceau la cunoştinţă porunca domnească în toate ţinuturile, nesocotirea acesteia atrăgând vinovaţilor pedeapsa capitală.

După realizarea concentrării (care, de obicei, se făcea rapid: în 1497 în două săptămâni la Roman) se stabilea ordinea de bătaie, ulterior se trece la o pregătire militară intensivă în mânuirea armamentului şi în recunoaşterea caracteristicilor tehnico-tactice ale noilor arme apărute. Oastea, în întregime, depunea jurământul către domnitor. Jurământul putea fi repetat.

Sistemul de fortificaţii a fost reorganizat sub control domnesc, el reprezentând punctul de întărire şi sprijin necesar apărării, ca bază a rezistenţei organizate. Sistemul de fortificaţii stefanian avea în vedere apărarea graniţelor statului, dispus ca un hexagon neregulat cu vârful la Hotin, reprezentând adevărate redute menite să impresioneze şi să descurajeze atacatorul. Corespunzător dotate, cetăţile de pe graniţe dispuneau de tunuri puternice, ceea ce nu era puţin lucru la acea vreme având în vedere că artileria este inventată ca armă la 1446. Şi pentru a ne face o imagine de ansamblu, de cât preţ punea Ştefan pe aceste cetăţi, nu trebuie a aminti decât faptul că la 1479 reconstruieşte cetatea Chilia în timp record, angajând 800 de zidari şi 17.000 de lucrători.

Din Curtea Domnească de la Suceava, Ştefan coordonează întreaga activitate din Moldova, axându-se pe trei mari planuri: administrativ, juridic şi militar. Suceava îi este reşedinţa, dar se mai cunosc şi alte curţi domneşti la Vaslui, Bârlad, Hârlău şi Botoşani, ele fiind centre de putere, de unde domnitorul conduce efectiv, desfăşoară activităţi administrative şi juridice şi ia hotărâri de natură politică, militară şi fiscală, pentru mărirea eficienţei (conducerea din teritoriu) şi cunoaştetrea realităţii la cotele adevărului, prin avantajul posesiei elementului comparativ. Iată de ce, afirmaţia cronicarului Ureche sună cumva cam neverosimilă, în a noastră…ureche, cum că Ştefan, mânios fiind, mai vărsa sânge nevinovat, fără judecată. Mai degrabă putem deduce că marele cronicar ar fi luat-o înaintea jurnaliştilor contemporani prin a transmite o ştire care să şocheze prin senzaţionalul ei.

Sfatul domnesc (prezent la orice curte domnească), menţionat încă din 11 februarie 1400, reprezenta instanţa supremă de judecare a ţării, denumită şi „sfatul boierilor mari şi credincioşi”. Conducerea afacerilor publice de către domnitor cu ajutorul unui grup de consilieri, denumiţi în latineşte „supremi consiliari”, s-ar putea traduce ca o formă de democraţie. În timpul domniei lui Ştefan, unele procese au fost judecate de domn împreună cu toţi boierii „mari şi mici”, „bătrâni şi tineri”, ceea ce denotă o perspectivă amplă de a privi lucrurile în dinamică, gest „sine qua non” pentru asigurarea continuităţii.

Racordat permanent la realitate dar şi vizionar deopotrivă, Ştefan sesizează magistral că esenţa garantării succesului pe coordonatele ocârmuirii o reprezintă organizarea riguroasă dublată de atributul prioritar al oricărei conduceri coerente şi eficiente –controlul.

Amintim că în ierarhia sfatului domnesc, treapta cea mai de sus era deţinută de marele logofăt, cel care diriguia totalitatea acţiunilor în materie de proprietate, ajunse spre soluţionare la cancelaria domnească, într-o societate bazată pe proprietatea funciară. Tot el stabilea „cartea de soroc” (iată când apar audienţele în Moldova) pentru cei care doreau a se înfăţişa în faţa domnitorului cu diferite pricini.

Puterea şi autoritatea reale de care se bucura marele logofăt veneau din faptul că sfatul domnesc nu lua nici o hotărâre fără consultarea sa, de unde deducem că „eminenţa cenuşie” a sfatului era o personalitate bine conturată, dispunând de calităţi multiple, îmbinate armonios în culoarele analizei, sintezei şi deciziei matematice.

Urma „magister aulae regiane”, marele vornic, însărcinat cu administrarea domeniilor domneşti şi strângerea veniturilor. Din punct de vedere militar, acesta avea în subordine cea mai puternică forţă – armata. Câte calităţi şi ce aptitudini va fi trebuit să posede marele vornic, pornind de la o instruire riguroasă din punct de vedere militar, echilibru interior şi, nu în ultimul rând, capacitatea fizică şi psihică de a-şi motiva subordonaţii în luptă, este lesne de intuit.

Şi pentru că în cetatea Sucevei se cam călcau dregătorii pe bătături în a da ordine şi a stabili reguli, în 4 martie 1479, Ştefan înfiinţează dregătoria de portar (hatman) al garnizoanei de reşedinţă a domnitorului, numindu-l în funcţie pe cumnatul său Şendrea, dregătorie care ulterior va deţine un rol însemnat în sfatul domnesc, începând cu 14 septembrie 1486.

„Maestrul de ceremonie” în persoana marelui spătar apare ca dregător tot în timpul domniei lui Ştefan. Excelând în eleganţă şi meticulozitate, marele spătar nuanţează întâlnirile de la curte şi le pregăteşte după eticheta epocii pe cele din afară.

Şi dacă marele postelnic, vorbitor fluent de limba turcă, judeca întreaga curte domnească, marele vistiernic se lupta crâncen cu „francul” în câmpiile finanţelor, având în subordine „cohorte „ de finanţişti. Locul şi atribuţiile sale au fost definitiv stabilite în vremea domniei Marelui Ştefan.

Cât de corupt va fi fost personalul din subordinea marelui vistiernic, câtă „şpagă” se va fi dat de către unii pentru a accede în structurile statale nu avem a cunoaşte în amănunt, putem, însă, a presupune că şi oamenii acelor timpuri se vor fi orientat pentru a le fi „bine”; cert este, însă, faptul că „ministrul finanţelor” era controlat periodic de domn, sfatul domnesc şi de către anumite comisii speciale. Verificările durau mai multe zile, timp în care atât membrii comisiei cât şi vistiernicul nu părăseau sala tezaurului.

După terminarea controlului, cei găsiţi cu lipsuri în gestiune erau obligaţi să suporte daunele urmând apoi schimbarea din dregătorie şi pedepsirea. Asta da voinţă politică!

Ceilalţi mari dregători, de la marele paharnic şi continuând cu marele stolnic, marele clucer, marele sulger, precum şi foştii dregători rămaşi la dispoziţia domnitorului, primeau însărcinări în special pentru:

1 controlul şi aplcarea dispoziţiilor domneşti;

2 executarea sentinţelor sfatului domnesc;

3 aplanarea neinţelegerilor;

4 încasarea amenzilor;

5 executarea suplimentelor de anchetă;

6 împărţirea bunurilor între membrii unei familii şi alte însărcinări în funcţie de situaţie.

Putem concluziona că, în sfatul domnesc, fiecare dregător îşi cunoştea atribuţiile punctual (iată cum apare fişa postului în această ţară încă de la începutul epocii moderne). Iar la nivel central se pare că erau evaluaţi pe baza criteriului de performanţă.

Credem (căci e mai pertinent decât a ne pronunţa categoric) că sistemul hibrid „nepotism” şi „competenţă profesională”, judicios proporţionat, era definitoriu în numirea dregătorilor, folosiţi cu preponderenţă la perceperea impozitelor, sprijinind şi formând în acelaşi timp întregul angrenaj al vistieriei.

Şi dacă acest element indispensabil al existenţei noastre, şi ieri şi astăzi, nu va fi dobândit miros de la Vespasian către încoace, de bună seamă că, nici pe vremea marelui Ştefan, banul nu mirosea a peşte, nici a privilegiu comercial acordat negustorilor braşoveni la 13 martie 1458 – prima clauză a naţiunii celei mai favorizate instituită de Ştefan cu mult înaintea yankeilor.

În teritoriu, organizarea era la fel de riguroasă. Ca principală unitate administrativă se evidenţia ţinutul (judeţ), având ca principal dregător pârcălabul (în interior) şi starostele (la graniţă) cu atribuţii fiscale, militare şi judecătoreşti, acestea din urmă menţionate în premieră în timpul domniei lui Ştefan.

La oraş, principalul dregător era şoltuzul, ajutat în exercitarea atribuţiilor de doisprezece pârgari care… făceau ochii cât cepele la intrarea şi ieşirea mărfurilor, în şi din oraş, precum şi la calitatea şi desfacerea acestora de către negustori.

Că tot ce ţinea de controlul calităţii mărfurilor (un veritabil OPC contemporan) reprezenta o preocupare majoră a administraţiei locale ni se atestă într-un document încă înainte de 9 aprilie 1492, unde se menţionează că administraţia oraşului Suceava a ars o cantitate însemnată de postav de import, fiindcă era „rău, găurit şi putred”.

Ca principal centru de concentrare a comerţului şi meşteşugurilor ce a dus la dezvoltarea căilor de comunicaţii, oraşul dispunea de cancelarie ca loc unde se redactau actele încheiate înaintea activităţilor de târg şi unde se consemnau hotărârile acestora precum şi eliberarea actelor solicitate de membrii comunităţii, de locuitorii satelor din ţinut.

Întreaga comunitate a oraşului deţinea un rol determinant în administrarea intereselor locale, după cum reiese de pe inscripţia sigiliului oraşului Roman ce se referă la toţi locuitorii urbei „Sigillium civium de foro Romani”, neindicându-se autoritatea locală aleasă (şoltuzuş), ci întreaga comunitate, considerată superioară conducerii alese, având, drept urmare, socotirea actelor emise de aceasta ca o emanaţie garantată de comunitate.

Cunoştea Măria Sa ce se întâmpla în teritoriu? Putem aprecia că da, aşa cum reiese dintr-un document datat la 23 august 1481 prin care domnitorul precizează atribuţiile judecătoreşti ale vornicilor, şoltuzilor şi pârgarilor din zona Sucevei şi Siretului. Ei erau atenţionaţi ca începând cu această dată să nu se mai ocupe de contravenţii, delicte şi crime şi să aibă în vedere „numai sfada din târg” şi „furturile care se vor întâmpla de faţă în târg”.

Din punct de vedere juridic, se pare că în a doua jumătate a secolului al XV-lea au circulat în Moldova, fragmente din legislaţiile bizantine care conţineau dispoziţiuni pentru observarea aplicării juste a normelor legale, referitoare în special la studierea atentă a cazurilor, la refuzarea mitei de către judecători, recomandându-li-se să nu judece sub impresia urii personale şi să nu favorizeze unele persoane împotriva altora. Domnul obişnuia să atragă atenţia dregătorilor ca să procedeze cu grijă şi să judece „cu deamănuntul şi cu mare dreptate şi frică de Dumnezeu”.

Abordând într-o asemenea manieră tot ce ţinea de administrarea curţii domneşti cât şi în teritoriu, putem aprecia că Ştefan cel Mare era un cetăţean european al epocii moderne, iar vis-ŕ-vis de afirmaţia lui Ernest Robert Curtius că „orice european este un civis Romanus” şi în acest context „civis Romanus” nu este cel care face parte din marea familie a popoarelor romanice, ci acela care se cantonează de bună voie pe abscisa de tradiţie şi ordonata de gândire pe care le-a încorporat cetatea eternă, deducem că organizarea Moldovei, sub toate aspectele, economic, administrativ, cultural, militar, religios, juridic, se încadra în noua epocă a umanismului (1492) prin însăşi eficienţa întregului sistem social global.

Dacă analiza ştiinţifică se impune pregnant, astfel încât demersul cercetării să-şi afle loc în tărâmul veridicităţii, cred că, într-un anumit stadiu al căutării ştiinţifice, istoricul trebuie să devină, printr-o manevră abilă de teleportare imaginară, tangentă intuitiv empatică la eveniment, încât să reliefeze în prim-plan acel „CE” interpretativ, căci fără acest „what if” (ce ar fi fost dacă), pe care britanicii l-au instituţionalizat, fructul zemos al istoriei s-ar stafidi.

Din această perspectivă, mă întreb la ce Dumnezeu ne-am fi închinat dacă Ştefan ar fi dat greş la Vaslui în 10 ianuarie 1475, sau ce viitor bulversat ar fi dobândit, prea devreme, Moldova dacă după înfrângerea din 26 iulie 1476 de la Valea Albă – Războieni, Măria Sa şi-ar fi găsit refugiul în sanctuarul „neputinţei şi jelaniei”?

Ce ar fi fost dacă pretendentul Petre Hronot ar fi câştigat bătălia de la Scheia (6 martie 1486) iar Ştefan căzut de pe cal nu ar fi zăcut între morţi de dimineaţă până spre prânz, când recunoscut de acel Purice (devenit ulterior Movilă) „pleacă… călare de acolo şi îşi strânse oastea sa”?

Ar fi fost Scheia un nou Bosworth (22 august 1485), ultimul loc de întâlnire cu soliditatea pământului a cocoşatului „crud, curajos şi strălucit…” Richard al III-lea care, disperat în faţa înfrângerii, face troc cu propriul regat în schimbul unui cal?

Este dificil a gândi generic, deasupra tuturor, înfruntând oprelişti. Ignorând individualitatea în raport cu amestecul, iată marea artă de a conduce la Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Suntem un popor ciudat, ajungând uneori până la performanţe demne de invidiat în sfârşenie prin denigrare. Bunăoară, oameni „periculos” de inteligenţi nu se emoţionează câtuşi de puţin în faţa realizărilor marelui voievod, ba mai mult, nu le consideră de esenţă (vezi Emil Cioran), iar când vine vorba de iubirea de ţară şi de sentimentul patriotic – din ce în ce mai tocit în ultima vreme, creatorul teatrului absurd Eugen Ionesco loveşte necruţător: „Nu pot trăi fără prezenţa frumuseţii. Totul e urât în ţara asta, totul îmi pare vulgar” (Prezent trecut, trecut prezent – pag. 101).

Mă întreb: are ceva comun frumuseţea acestei ţări cu păcătoşenia sufletului şi călcăturii nedemne a unora pe pământul ce i-a suportat şi hrănit?

Mai nou, unii „luminaţi contemporani” recurg la o aritmetică infantilă adunându-i Voievodului ibovnicele într-o contabilitate mai mult decât născocită şi ofensatoare.

Contrar elucubraţiilor unora, Ştefan a fost respectat şi apreciat de contemporanii săi, fiind considerat la acea vreme, într-o bună parte a Europei, un adevărat leader.

Papa Sixt IV îl denumeşte „Atlet al lui Hristos”, recunoscându-i meritele: „Faptele tale săvârşite cu înţelepciune şi vitejie contra turcilor infideli, inamici comuni, au adus celebritate numelui tău, încât eşti în gura tuturor şi eşti în unanimitate foarte lăudat”.

Cronicarii polonezi îl divinizează. Iată ce spune unul dintre cei mai de seamă, cunoscutul Jan Dlugosz despre Ştefan: „O, bărbat demn de admirat, întru nimic inferior ducilor eroici, pe care atât îl admirăm, care cel dintâi dintre principii lumii a repurtat în zilele noastre o victorie atât de strălucită împotriva turcilor. După părerea mea, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii şi mai ales funcţiunea de comandant şi de conducător contra turcilor, cu sfatul comun, înţelegerea şi hotărârea creştinilor, pe când ceilalţi regi şi principi creştini trândăvesc în lene, desfătări şi lupte civile”.

Nu mă aştept ca umila mea încercar de a prezenta figura Marelui Voievod să fie aplaudată la scenă deschisă şi asfixiată de bisuri, ci mai degrabă hulită şi răstălmăcită. Dar… nici nu pot asista hamangian cu genunchii în barbă şi mâinile în rugă pe creştet la elaborările elucubrante ale unor „insuficienţi, papugii şi agitaţi ce se cred un amestec de Ştefan cel Mare şi Ioana d’Arc” – vorba lui Adrian Pleşu. Ba mai mult, mă oripilează atitudinea unor indivizi cu pretenţii intelectuale ce vizualizează în figura marelui domnitor, nici mai mult, nici mai puţin, decât imaginea preşedintelui partidului de guvernământ (oricare ar fi el). Fiecare,oriunde, dispune de libertatea de a-şi exprima propria opinie, dar este de dorit a păstra proporţiile şi respectul cuvenit eroilor neamului, pentru a nu glisa în derizoriu.

Nu cunosc mulţi francezi ce nu-l venerează pe corsicanul Bonaparte, iar dacă există, nu redundanţa este vehiculată ca argument, ci cercetarea. „Dumnezeu vrea să fim virtuoşi, însă nu vrea să fim absurzi” spunea Voltaire, iar, în accepţiunea mea, Ştefan cel Mare a fost un virtuos în domeniul militar, politic şi cultural.

Şi dacă femeile au jucat în viaţa lui Napoleon un rol mult mai important decât se crede, începând de la Mademoiselle George, „regina teatrului”, şi continuând cu doamnele Verdier şi Turreau, cântăreaţa Grassini, frumoasa creolă Josephine şi până la eclatanta Maria Walewska, oare privit din această perspectivă a fost mai puţin admirat Bonaparte, i s-a ştirbit ceva anume din imaginea omului de geniu care, fără tăgădă, a fost? Drept urmare, de ce nu am lua lucrurile aşa cum au fost şi referitor la Ştefan? A măsurat cineva iubirile muşatinului pentru Evdochia, Maria de Mangop, Maria Voichiţa ori Răreşoaia din Hârlău? Un altfel de Ştefan ne-ar fi displăcut cu certitudine, iar fadul ar fi tronat imperturbabil peste epoca sa.

Într-un timp dominat de revolte, motivate de profunde nemulţumiri în întreaga Europă, Ştefan cel Mare reuşeşte să stăpânească situaţia şi să o gestioneze pragmatic, probând echilibru şi clarviziune în momente de criză. În Moldova ştefaniană, nu asistăm la revendicări majore din partea populaţiei, probleme deosebite fiind în Transilvania unde, într-un interval de 77 de ani (1437 – 1514), se consemnează două mari evenimente: răscoala de la Bobâlna şi războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja. Iar dacă în Anglia lui Henric al VII-lea (1485 – 1509) „gentrz”, mica nobilime rurală, având obârşia în pătura ţărănimii, luptă împotriva „îngrădirilor” (alipirea la domeniul feudal a terenurilor aflate în folosinţa comună a ţăranilor şi seniorului), „răzeşii” lui Ştefan, împroprietăriţi din putere domnească cu acte în regulă, manifestă preocupări serioase de pregătire militară întru apărarea strategică a gliei, slujindu-şi cu devotament domnitorul, fără a-l citi pe Thomas More (1477 – 1535) care afirma că:” datoria cea mai de preţ a unui om instruit în materie de teorie şi practică a guvernării este să-şi servească regele”.

Nu-i recunosc unii meritele Măriei Sale? Ei, şi ce dacă! E de bine că i le-a recunoscut Baiazid al II-lea în epocă, progresistul şi cumpănitorul sultan, care conştient de puterea, influenţa şi capacitatea de mobilizare a Marelui Ştefan, încheie pace cu acesta, probabil la 1489, stabilind ulterior, în 1492, tributul Moldovei la 4.000 de ducaţi. Jumătate din suma datorată de Ţara Românească. Urmare a acestei păci, sultanul pedepseşte exemplar incursiunea regelui polon Ioan Albert în Moldova, care la 26 octombrie 1497 se pleacă sub tăişul necruţător al săbiilor moldave la Codrii Cosminului, război considerat de Ştefan just „bellum justum inceptum […] cum rege Albricht et Polonis”.

Cele două incursiuni au loc în 1498. Prima în primăvară, când oastea lui Ştefan însoţeşte oastea otomană fiindu-i călăuză, incursiune menţionată în analele „de la Bistriţa” – când moldovenii ajunşi la Trembwola „multe averi luară din cetate şi mulţi ostaşi luară de acolo care mai apoi cu toţii fură tăiaţi… pe unii şi nu puţini îi arseră în cetate”. Expediţia ajunge adânc în teritoriul polon trecând prin Lwow, Przemysl, Buczacz, Podechaicze, Sandomierz şi Wroclaw.

Aceeaşi cronică „de la Bistriţa” consemnează: „Si mulţi oameni, bărbaţi, muieri, copii, au scos în robie, mai mul de 100.000, mulţi de aceia au aşezatu Ştefan Vodă în ţara sa, deşi până astăzi trăieşte limba rusească în Moldova”. Cea de a doua incursiune, din 2 noiembrie 1498, se pare că a avut aceleaşi consecinţe ca şi prima. După expediţii, Sultanul Baiazid al II-lea îi trimite în dar lui Ştefan cel Mare, ca urmare a fidelităţii şi serviciilor aduse, un caftan căptuşit cu blană de samur, două tuiuri (steag turcesc alcătuit dintr-o lance cu semiluna în vârf, cu trei cozi albe de cal împletite prinse de semilună, care constituia un semn distinctiv al puterii şi rangului unor înalţi demnitari turci şi din ţările vasale dependente politic faţă de Poartă dar care îşi păstrau autonomia) şi un steag în rangul de beilerbei (guvernator general al unei provincii din Imperiul otoman); de asemenea, îi trimite o căciulă din păr numită kuka pe care Ştefan o va purta pe cap drept semn distinctiv ca şef al tuturor comandanţilor de orta (unitate militară corespunzătoare unui regiment de ieniceri) al ienicerilor.

Ştefan negociază de pe poziţii de egalitate cu mai marii lumii medievale, cunoscându-şi real măsura valorii, având ca scop final realizarea punctuală a obiectivelor propuse. El foloseşte toate mijloacele în realizarea scopului încât, la un moment dat, ai senzaţia că a studiat cu lux de amănunte „Il Principe” al lui Machiavelli (1469 – 1527) încă înainte de a fi scris.

Legăturile lui cu Uzun Hasan, marele han turcoman, stăpânul Iranului, cu care se înrudea prin cea de a doua soţie, Maria de Mangop, îi permit o distribuire judicioasă a forţelor şi efortului de apărare. Prin căsătoria cu Maria de Mangop, la 14 septembrie 1472, Ştefan este considerat de unii ca un împărat al Bizanţului, titlu pe care nu îl acceptă şi de care nu este prea încântat.

Consolidându-şi permanent sitemul de alianţe, la 6 ianuarie 1483 îşi căsătoreşte fiica din prima căsătorie, Elena (Olena), cu Ivan cel Tânăr fiul şi moştenitorul ţarului rus Ivan al III-lea.

Bat câmpii unii, fluturând steagul tupeului în ideea bunului simţ al altora şi lipsei la replică, că ce atâta zarvă cu Ştefan, uitând deliberat că însuşi cuceritorul Constantinopolului, Fatih Mehmet al II-lea, care la numai 19 ani ocupase tronul ucigându-şi unicul frate, Ahmed, aflat în leagăn, ulterior înscriind obiceiul acestor execuţii politice în „Cartea de legi a dinastiei lui Osman (Kanunâme-i âl-i Osman)”, l-a respectat pe Ştefan cel Mare recunoscându-i statutul şi propunându-i pacea la 1479.

Generic, privind situaţia dată, putem aprecia că de la Mehmet al II-lea, la Cazimir al IV-lea şi Matei Corvin şi nu în ultimul rând Baiazid al II-lea, personalităţi incontestabile ale Europei acelor vremuri l-au respectat şi apreciat pe Ştefan cel Mare aşa cum se cuvenea.

Contemporan cu Leonardo da Vinci, Ştefan nu pictează nici pe Mona Lisa şi nici nu este chemat la Istanbul pentru a construi un pod peste Bosfor ori Cornul de Aur, în schimb ctitoreşte zeci de biserici – 34 la număr după unele documente – într-un autentic stil moldovenesc, o sinteză a tehnicilor bizantine şi gotice în materie de construcţie, cu scop declarat de sedimentare a creştinismului în spaţiul moldav cât şi pentru şcolire şi reculegere.

Şi dacă unii nu sunt de acord cu sanctificarea Marelui Ştefan, sunt ferm convins că nu se va face „bortă” în cer şi nici nu avem de comentat nimic pornind de la premisa că „unde nu e, nici Dumnezeu nu dă”. Cât de credincios a fost Ştefan nimeni nu poate cuantifica, iar în apropierea părerilor necredincioşilor, nici Maria Magdalena nu ar avea loc pe piedestalul sfinţilor. Aruncaţi voi cu pietre, cei fără de păcat!

Din perspectiva marelui reformator Matin Luther (1483 -1546) care îşi declară public dezaprobările prin cele 95 de teze afişate pe uşa bisericii din Wittenberg a căror esenţă este că „Dumnezeu asigură mântuirea păcătoşilor, datorită credinţei şi nu faptelor lor”, Ştefan cel Mare reiese incontestabil fiind un practician public şi interior constant, neluând în calcul şi faptele sale începând cu lupta împotriva puhoiului musulman şi conchizând cu ctitorirea bisericilor.

Cât de poliglot era Măria Sa nu se specifică niciunde, dar prin deducţie putem aprecia că nu-i era total necunoscută vorbirea maghiară de la curtea lui Iancu de Hunedoara, cea latinească pe înţelesul Papei, precum şi cea italienească, mijloc de comunicare a negustorilor genovezi din Caffa, principalul centru de negoţ cu sclavi, mai mare decât Sevilla, după cum relatează Perio Tafur.

Racordat la cerinţele timpurilor, Ştefan îşi trimite oamenii din sfatul domnesc la studii în străinătate, aşa cum reiese din din evidenţele istoricului polon E. Barwinsk din „Album studiosorum” al Universităţii din Cracovia.

Astfel, între anii 1464 – 1494 au urmat cursurile acestei universităţi un număr de 5 (cinci) studenţi moldoveni catalogaţi ca pauperi (studiile erau plătite din vistieria domnească) după cum documentele dovedesc: 1464- Andreas Nicolai de Romanz (Roman); 1470 – Johannes Stanislai de Thutorza (Tutova); 1490 – Paulus Pauli de Tezotru (Trotuş); 1493 – Gregorius Francisci de Baco (Bacău); 1494 – Mchael Thome de Iaszo (Iaşi).

Vizionar într-o Europă emancipată, unde apar universităţile încă din secolul XI, Ştefan solicită prezenţa în Moldova a „magistrului în diverse arte” Baptista din Vesentino (Toscana) cu gândul de a înfiinţa „prima şcoală superioară din Moldova”. După unele cercetări, se pare că acest „meşter specializat în mai multe meserii” fusese chemat în scopul învăţării limbii latine pe fiii boierilor.

Se pare că întreaga viaţă socială se desfăşura la parametrii normali în epocă. Populaţia era preponderent rurală, dar în jurul şi în interiorul oraşelor se trăia din plin şi bine. Ca număr de locuitori, în vreme ce la Cetatea Albă se estimează a fi locuit 20.000 de oameni, la cetatea de scaun a Moldovei se identifică 16.000 de case, fără curtea domnească, încă de la jumătatea secolului al XVI-lea, ceea ce denotă că erau pe puţin 32.000 de oameni dacă am calcula numai câte două persoane la fiecare locuinţă, de unde concluzia aglomerărilor în zona urbană, ca mai în toate oraşele mari ale Europei la timpul respectiv : Milano – 100.000 locuitori, Florenţa – 95.000 locuitori, Veneţia – 90.000 locuitori, Paris – 80.000 locuitori. Judicios conduse şi organizate, oraşele lui Ştefan devin centre de putere cu atribuţii externe.

Şi dacă ţărănimea nu s-a revoltat pe timpul domniei lui Ştefan, asta nu presupune că ea o ducea pe roze, dar situaţia era suportabilă şi probabil mult mai bună ca a ţăranului francez la 1470, după cum o descrie Sir John Fortescue, exilat în Hexagon în ultima parte a vieţii sale: „Beau apă, manâncă cartofi cu pâine de secară, niciodată carne, doar foarte rar puţină slănină şi măruntaie sau capete rămase de la animalele tăiate pentru nobili sau negustori”.

Ce ar mai fi de spus despre personalitatea şi acţiunile concrete ale Marelui Ştefan? Cu siguranţă, multe! El a purtat nemijlocit răspunderea deciziilor sale, căci întotdeauna inevitabil a angajat destine umane, viaţa şi uneori chiar moartea lor. A excelat nu numai prin curaj, ci şi prin diplomaţie, sânge rece, stăruinţă, predicţie, clarviziune, înaltă judecată, spirit de observaţie şi inteligenţă. Citându-l pe J. Marti care spune că : „Măreţia şefilor nu rezidă în persoana lor, ci în măsura în care îşi servesc poporul lor”, putem a susţine că Ştefan cel Mare şi Sfânt şi-a îndeplinit cu prisosinţă această misiune.

După patruzeci şi şapte de ani de domnie, marele ctitor al Moldovei se stinge, după o lungă suferinţă pricinuită de o gută boierească, la 2 iulie 1504, rostind, poate, ca şi Cristofor Columb la 20 mai 1506 : „In manus tua Domine commendo spiritum meum” (Încredinţez, Doamne, în mâinile tale, sufletul meu).

A plâns mult norod la căpătâiul Măriei Sale la Putna unde îi este locul de veci, căci, aşa cum aprecia Nicola Iorga, „într-însul găsise poporul românesc cea mai deplină şi curată icoană a sufletului său : cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime, straşnic în mânie senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale, care, se par că vin printr-însul de aiurea şi de mai sus”.

autor: Mircea Bostan, psiholog

BIBLIOGRAFIE :

  1. Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei, Vol. 3, State şi identităţi europene (sec. XIV – 1815), Institutul European, 1998, pp. 57 – 94.
  2. M. Berya, Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, Editura Academiei RPR, 1964, pp. 48 – 63, 79 – 95.
  3. Aurel Decei, Istoria Imperiului Otoman până la 1656, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pp. 96 – 149.
  4. N. Grigoraş, Instituţii feudale din Moldova. I. Organizarea de stat până la mijlocul sec. al VIII-lea, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1971, pp. 5 – 427
  5. Acad. prof. Andrei Oţetea (coordonator), Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Romană, Bucureşti, 1969, pp. 95 – 150.
  6. Prof. univ. Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990, pp. 3 – 8, 97 – 140.
  7. Andrei Pipidi, Contribuţii la studiul legilor războiului în evul mediu, Editura militară, 1974, pp. 21 – 53, 223 – 337.
  8. Steven Runciman, Căderea Constantinopolului 1453, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991
  9. Andrew Sanders, Scurtă istorie – Oxford – a literaturii engleze, Editura Univers, Bucureşti, 1997

10. Florin Tănăsescu, Istorie Socială, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2004, pp. 193 – 223.

11. Burce Webster, Războiul Rozelor, Editura Artemis, 1998.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign