E-Antropolog

CG Wrangel (5) Regimul fanariot. Escapadele domnitorului Mavrogheni.O demonstraţie studenţească de pomină

07 aprilie 2011 Adrian Majuru Diaspora

Din îndepărtata Suedie, domnul Daniel Onaca, oferă cititorilor români o adevărata premieră editorială reprezentată de traducerea jurnalului contelui C.G.Wranghel în drumul său spre Istanbul. Desigur, texetele se referă la episodul românesc, autorul jurnalului traversând țara noastră cu o scurtă oprire la București. Sunt informații noi, pitorești, dar și curiozitățile unui obișnuit al lumii ordonate și civilizate, care descoperă un foarte exotic univers la frontiera Europei, nici european pe deplin dar nici foarte legat de apropiatul Orient. Îi mulțumim din nou, și pe această cale, dlui Daniel Onaca, pentru efortul domniei sale de a traduce, fragment cu fragment, acest inedit jurnal suedez.

Bucureştiul e un oraş cu ghinion, în sensul adevărat al cuvântului. Cel care strâmbă din nas la aspectul lui neângrijit trebuie să cumpănească faptul că focul şi sabia, apa şi cutremurele, turcii, tătarii, ungurii, austriecii şi ruşii, dar înainte de toate chiar domnitorii ţării au distrus mereu fiecare încercare de a dura aici un lăcaş unde să domnească pacea, frumuseţea şi rânduiala. Când vreun nobil sau magnat dintr-o capitală occidentală şi-a ridicat un palat, acesta era moştenit din tată-n fiu, înfrumuseţat cu fiecare generaţie astfel încât în cele din urmă să devină o adevărată cronică scrisă în piatră, în care se poate desluşi istoria oraşului şi a neamului care a zidit-o. În Bucureşti, jumătate din palatele, mânăstirile şi conacele boiereşti au fost arse şi distruse cel puţin de trei ori pe durata aceluiaşi secol. Aşa se face că în zadar te străduieşti să afli locul unde se găseau odinioară palate precum Curtea-Veche, Dan, Văcărescu, Dudescu sau cel de pe Dealul Spiri. Nici nu-i de mirare când afli că acesta din urmă n-a dăinuit nici măcar şase ani de la înălţare până când a fost preschimbat în monumentala grămadă de moloz cunoscută sub numele de Curtea arsă.

Ce-a însemnat stăpânirea turcească pentu Principatele Române afli cel mai bine citind cronicile care povestesc despre principii cu care sultanii otomani au blagostovit ţara de-a lungul timpului. În anul 1786, de exemplu, a fost trimis ca guvernant în Valahia un fost pirat pe nume Mavrogheni. Acest tâlhar de drumul mare şi-a bătut joc de titlul de principe cum s-a priceput mai bine, dar n-a ezitat ca între timp să huzurească în raiul unde s-a pripăşit. A jefuit ţara cum a vrut, a exilat şi întemniţat boieri ale căror averi a găsit de cuviinţă să le confişte. După ospeţele sale copioase obişnuia să dea iama prin Bucureşti, tolănit într-o caleaşcă aurită, trasă de patru cerbi şi vai de femeile care s-ar fi nimerit să-i iasă tocmai atunci în cale. În nopţile în care era chinuit de nesomn, cerea să i se înşăueze roibul şi o pornea în galop pe străzile oraşului strigând „Jangan Vadar” (Arde satul!). Când vreun boier mai milos îndrăznea să-i vorbească depre nenorocirile ţării sfătuindu-l să ia măsuri de îndulcire a traiului tâlharul încoronat răspundea cu răceală: „Dacă Dumenzeu ar fi vrut binele acestei ţări nu m-ar fi trimis pe mine să domnesc aici”. Iar acest Mavrogheni n-a fost cel mai rău dintre împilatorii care au purtat coroana de domnitor al Valahiei!

Te întrebi cum se face că, în astfel de condiţii, românii au rezistat ca naţiune în decursul istoriei, păstrându-şi intactă conştiinta de sine. Cât despre ţărani, se pare că împilarea la care au fost supuşi de-a lungul a sute de ani a lăsat urme adânci, care vor putea fi şterse abia de generaţiile viitoare. În această privinţă sunt multe de sperat odată cu avântul învăţământului; dar, când auzi că încă mai sunt sute de comune fără şcoli şi când îi vezi pe toţi aceşti popi cu bărbile lor venerabile, oameni chemaţi să fie purtătorii luminii la sate, mulţumeşti proniei cereşti că nu ţi-a aşezat leagănul într-unul din bordeiele de ţară din România.

Gândurile despre sistemul de învăţământ românesc îmi dau prilejul să relatez depre scandalul de anul trecut de la Universitate. Regretabilul motiv declanşator al întâmplărilor a fost acela că profesorul Râmniceanu prin exigenţa sa exagerată a trezit nemulţumirea tineretului studios fiind nevoit să-şi anuleze prelegerile din pricina huiduielilor, fluierăturilor şi a tropăiturilor cursanţilor. Când nefericitul om de ştiintă, înfricoşat de aceste proteste zgomotoase, nu şi-a mai făcut apariţia la catedră, antagoniştii s-au deplasat la spitalul Colţea, unde acesta îşi avea serviciul, şi l-au supus unui veritabil tir de petarde. A fost clipa când poliţia s-a simţit datoare să intervină. Profesorul a scăpat cu fuga, urcându-se într-o birjă, dar nici nu apucase să dispară după primul colţ de stradă că o aprigă încăerare s-a încins între studenţi şi poliţişti sub bolţile turnului ridicat de soldaţii suedezi după retragerea lor de la Bender.[1] Curată parodie după kalabaliken de acolo[2]! Pe urmă spiritele s-au înfierbântat şi mai tare. Întărâtaţi de opoziţie, studenţii au hotărât organizarea unei demonstraţii cu tentă revoluţionară contra primului ministru, convinşi fiind că el fusese responsabil de riposta dură ce le-a fost servită la turnul Colţei. Zis şi făcut.

Prilejul era cum nu se putea mai prielnic întrucât regele urma să deschidă lucrările Camerei chiar în ziua următoare. Iar aceasta nu putea avea loc fără ca primul ministru să-şi facă apariţia în faţa mulţimii ahtiată după spectacol. Când domnul Brătianu ajunse cu trăsura în Piaţa Teatrului, în drumul său spre clădirea Parlamentului – în trecere fie spus, un local al cărui aspect aduce mai degrabă cu Stallmästargården[3] – fu întâmpinat de vociferările a sute de tineri scandând „Jos Brătianu”. Ceea ce a urmat n-a mai fost inclus în programul studenţilor. Forţele de poliţie în uniformă şi civile, aflate la pândă, i-au înconjurat pe tineri într-o clipită. Cei mai recalcitranţi dintre ei fură arestaţi, ceilalţi loviţi cu pumnii şi bastoanele până la sânge. Nu mult după aceea regele, într-un echipaj tras de patru cai şi escortat de jandarmi călări, traversa Piaţa în galop. „Pacea şi liniştea au fost reinstaurate în capitală ” – suna formularea din rapoartele de poliţie.

1. Bender: Tighina. Loc unde, la întâi februarie, 1713, a avut loc o confruntare de pomină între trupele

ruseşti, pe de o parte, şi cele turceşti si suedeze, pe de alta. La debandada produsă atunci a participat

şi regele Suediei, Carol al XII-lea, care mai apoi fu nevoit să se refugieze la curtea sultanului din

Constantinopol, unde a petrecut câţiva ani buni mai apoi. (n.tr.)

2. (în suedeză: kalabaliken i Bender) Expresie consacrată, devenită idiomatică, semnificând dezordine totală. De comparat cu bine-cunoscutul episod ce relatează haosul produs într-o noapte de ostaşii lui Vlad Ţepeş, în tabăra turcilor. (n.tr.)

3. Hanul cel mai vechi din Stockholm (cca 1654), în prezent, hotel şi restaurant select. (n.tr

traducere din limba suedeză: Daniel Onaca


[1] Tighina. Loc unde unde în anul a avut loc o confruntare între trupele turcesti si suedeze pe de o parte si cele rusesti de cealaltä parte.

[2] (în suedezä) Expresie consacratä, însemnând dezordine totalä, haos.

[3] Clädirea grajdului de cai ai curtii regale din Stockholm.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign