E-Antropolog

Înjurătura noastră cea de toate zilele

04 aprilie 2011 Adrian Majuru Muntenia

Este evident pentru toată lumea că, astăzi, înjurătura nu mai reprezintă o excepţie – atât în limbajul privat, cât şi în cel public – ci un loc comun (ca să nu spun o regulă). Rostim, citim şi auzim înjurături la tot pasul. Am ajuns chiar la convingerea că e o modalitate de a fi luat în seamă, mai eficientă decât lauda tradiţională. Pentru că există şi un fel de a lăuda / alinta prin injurie („eşti al dracului de bun”, ca să dau un exemplu cuminte şi mai vechi). În comunicarea curentă, înjurătura a devenit un automatism aşa de bine fixat încât, în anumite privinţe, tinde să semene cu o nouă limbă de lemn (prin structură, lexic etc.), adică să nu mai implice persoana, definind mai degrabă un cadru uman general. Explicaţia / argumentaţia ar fi excesivă pentru spaţiul acestor pagini, încât rezum deocamdată o primă concluzie: asistăm la un declin al societăţii, vizibil acum şi în plan moral-cultural (după ce am constatat bulversarea valorilor în multe alte domenii). Dar, ca să nu fiu acuzat de prejudecăţi, mă grăbesc să precizez că nu mă refer la aşa-zisa „vulgaritate” a unor cuvinte (care şi-au demonstrat adesea importanţa în creşterea plasticităţii limbajului literar – v. mai jos), ci la încărcătura imprecativă pe care le-o conferă folosirea lor într-o înjurătură. Cred că situaţia a devenit presantă / curentă / globală de vreme ce Peter Collett include în binecunscuta sa carte despre „gesturile europene”[1] un capitol dedicat înjurăturilor, semn că ele aparţin deja sistemului comun de adresare şi că trebuie cunoscute!..

În bibliografia românească există puţine referinţe sistematice la înjurătură. Abia am reuşit să găsesc un studiu mai extins al unei profesoare de la Universitatea din Braşov[2], dar el se ocupă de formele literare, prezente în operele câtorva scriitori contemporani, şi numai sub aspect gramatical. Fie dintr-o pudoare exagerată sau prost înţeleasă (din „pudibonderie” aş spune), fie din cauza cenzurii (religioase sau politice), cercetătorii noştri au ocolit tema. Deşi limba română nu e săracă în înjurături, dimpotrivă. Nu demult, un profesor din Vrancea a investigat limbajul ţăranilor din zonă şi a ajuns la concluzia că mai mult de jumătate din fondul lexical principal pe care-l folosesc în mod obişnuit (vreo 800 de cuvinte) este constituit din înjurături şi formule / formulări peiorative. Ar fi riscant să facem o extrapolare a acestui rezultat la scară naţională – fără a ţine seama de raportul dintre rural şi urban, de diferenţa dintre regiunile etno-folclorice, de influenţele religioase etc. – însă el mi se pare semnificativ. Oricum, nu eventuala sărăcie a „depozitului” de înjurături trebuie să ne îngrijoreze. Iar lipsa de originalitate a acestui tip de expresie nici atât.

Mai mult, nici tradiţia nu ne lipseşte, încât în secolul XVIII deja Antim Ivireanu se mira (retoric): „Ce neam înjură ca noi, de lege, de cruce, de cuminecătură, de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de prescuri, de spovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele Sfintei Biserici?”. Iată, avem aici o sinteză a temelor religioase din înjurătura românească, fapt care trezeşte şi el multe întrebări. Una dintre ele: nu cumva afurisenia / anatema / blestemul / interdictul au trecut, la un moment dat, în spaţiul profan sub forma unei anumite categorii de înjurături? Pentru că AFURISENIA este definită astfel: „… act religios prin care se cere de la Dumnezeu pedepsirea, ori se distrage (retrage – n.m.) binecuvântarea bisericii de la persoane, oraşe, sate, ţinuturi ori ţări întregi din cauza unei crime, erezii ori schisme îndreptate contra bisericii; durează până la îndreptarea celor afurisiţi, când li se dă dezlegare, absoluţiune.” [3]. Cred că ar fi exagerat / forţat să susţinem că modelul înjurăturii (chiar parţial) s-ar afla pe undeva prin liturghie, dar este cert că elemente din simbolistica liturgică au fost extrase şi folosite în expresiile profane. Însă putem identifica o „punte” între cele două zone şi ea este BLESTEMUL (pe care Tudor Arghezi îl va folosit atât de expresiv în planul literaturii culte). Prin acesta înţelegem „orice cuvânt prin care cineva, din mânie, disperare ori altă cauză, îşi pofteşte rău sieşi ori altor oameni (…). Ca formulă liturgică pentru alungarea spiritelor necurate, blestemul este ritul prin care biserica, în numele lui Isus Christos, depărtează spiritele necurate de la oameni şi lucrurile lor… Ritul constă din cuvinte împrumutate din Sf. Scriptură şi sf. părinţi şi din acţiuni cum sunt: suflarea ori scuiparea asupra pesoanei de la care se alungă diavolul, punerea mâinilor pe capul ei, şi mai ales semnul sf. cruci.” [4]. Se observă că înjurătura corespunzătoare („dracu’ să te ia” şi variantele) are un sens opus, căci ea cheamă / invocă diavolul. În orice caz, fie în ipostaza sacerdotală (religioasă), fie în cea profană (magică), s-a considerat mereu că folosirea „înjurăturii” este privilegiul iniţaţilor, altfel pericolele devin iminente. De aceea Îndreptarea Legii [5] s-a ocupat în detaliu de situaţia respectivă: creştinului îi este interzis a anatemiza, numai celor din tagma eclesiastică fiindu-le îngăduit să afurisească (şi doar în conformitate cu soboarele şi canoanele din carte); de asemenea, se făcea deosebire între „poruncă” sau „catara” (adică blestem) şi „anatemă” sau „afurisenie” ş.a.m.d. Mai înainte, şi în Pravila lui Vasile Lupu [6] apăruseră reglementări similare. La fel, în cultura populară / profană, multă vreme doar vrăjitoarele au deţinut capacitatea de a blestema cu efecte „reale”.

Din toate lucrurile astea se înţelege că a existat la origine un „legământ” (de natură divină sau de natură diabolică) la care se raporta blestemul şi înjurătura. Şi o scurtă incursiune etimologică susţine ipoteza. Astfel, din latinescul „justus” (drept, legiuit) a apărut, prin prefixare negativă, „injustus”(nedrept, nelegiuit); apoi „injuria” (injustiţie / nedreptate, dar şi procedeu care ofensează într-o manieră gravă şi conştientă) şi „injuriare” (a ofensa prin cuvinte, gesturi etc.). Din istorie ştim că romanii aveau în calendar anumite zile în care le era permis să-şi „înjure” zeităţile, prin cuvinte sau gesturi (exp. „digitus impudicus”, pe care şi-l arată astăzi şoferii nervoşi, în chip de înjurătură, este o „descoperire” romană!). Aşadar, dezlegarea (forţată) de jurământ este o formă de „injuria”. Iar creştinismul, apărând pe teritoriul fostului Imperiu Roman, a fost nevoit să absoarbă / să moştenească obiceiul. Motiv pentru care – punând accent pe aspectul de „juratio” (jurământ) al Decalogului – autorii marelui Dicţionar biblic [7] consideră că: „Nu este potrivit să clasificăm această revelaţie ca lege; ea face parte din categoria mai largă a legământului. În Biblie sunt folosiţi de asemenea termenii <legământ> (…) şi <cuvintele legământului>. I s-a mai dat numele de <mărturie> (…) care descrie rânduiala vieţii stabilită de legământ ca o rânduială impusă în mod solemn şi prin jurământ…”. Iar între cele zece porunci ale rânduielii se găsesc şi acestea: „3. Să nu iei în deşert numele Domnului.” şi „5. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta…”. Or, categoria de înjurături desemnată de A. Ivireanu (v. mai sus) priveşte exact dez-legarea („injuratio”) de protectori: Dumnezeu şi părinţii.

Dacă nu e dificil de priceput la ce te expune / ce-ţi doreşte înjurătura referitoare la Dumnezeu şi la toată simbolistica adiacentă, probabil că e mai greu accesibil sensul înjurăturii care implică părinţii (cea „de mamă” în special). Un eseist aproape uitat, Ioan D. Gherea (care nu e altcineva decât fiul criticului literar Const. Dobrogeanu-Gherea), a fost atras şi de această temă. Ocupându-se de o serie de aşa-zise „absurdităţi folositoare”, el constată: „Înjurătura, cel mai original element al folclorului din Sud-Estul Europei, e foarte interesantă şi din punctul nostru de vedere. Înjurătura primitivă după modelul căreia au luat fiinţă celelalte, înjurătura de mamă, e probabil singura raţională prin ea însăşi. Posesiunea fizică e considerată ca o umilire a femeii şi a rudelor ei; injuria primitivă exprimă dorinţa de a umili astfel pe mama celui înjurat, deci indirect pe el. Bineînţeles că şi această înjurătură devine absurdă când e vorba de mama unui oraş, a unui pahar sau a unei sonate; dar toate celelalte sunt absurde chiar prin ele însele. Gândiţi-vă despre ce acţiuni imposibile, coşmareşti, e vorba în înjurăturile de cădelniţă, anafură sau biserică. Culmea contradicţiei o atingi când înjuri de ceva imaterial, spre exemplu de paşte sau de lege. Întâlnim şi aici procedee generatoare de contradicţii ale simţului comun: confundarea abstractului cu concretul şi a conştientului cu inconştientul. Întâlnim de asemenea confuzia între unicitate şi multiplicitate: ca să înjure mai multe persoane dintr-o dată, românul întrebuinţează formule în care mama acestora e la singular, deşi cei înjuraţi, nefiind fraţi, au mame multiple şi diverse; e vorba evident de un fel de mamă impersonală. Exact după acelaşi procedeu simţul comun înlocuieşte duratele multiple şi reale cu o durată impersonală.” [8].

O asemenea abordare / interpretare a înjurăturii ne poate lămuri de ce, provenind din acest mediu cultural, Eugen Ionescu a inventat teatrul absurd de limbaj şi de situaţie (spre deosebire de S. Beckett, care a inventat teatrul absurd de idei). Acelaşi Eugen Ionescu fiind influenţat de I.L. Caragiale (se ştie), un bun prieten al lui Const. Dobrogeanu-Gherea, pentru care elevul Ioan D. Gherea fugea de la şcoală ca să-l audă vorbind şi înjurând, desigur, de câte ori îl vizita pe taică-său!

2.

În fond, disputa care are drept miză înjurătura se duce între cultura populară / orală şi cultura scrisă. Aparent şi logic, măcar din punct de vedere istoric, prioritatea s-ar situa de partea culturii populare. Dar aici, de asemenea, ar fi necesară o lungă discuţie despre ce putea să însemne „cultură populară” înainte ca ea să se reflecte în oglinda textului, respectiv să ia cunoştinţă de propriile atribute şi să devină un „concept”, respectiv definibilă. Şi, după ce se întâmplă asta, vine întrebarea capitală: nonsensul perpetuu folosit – „literatură populară” (care: „littera, -ae” / literă, scrisoare, lege scrisă, sau „litteratura, -ae” / scriere, arta de a face litere / într-un mediu oral prin excelenţă?!) – îşi mai justifică menirea după realizarea, prin transcriere ori tipărire, a primei culegeri de „literatură” populară, în oricare dintre limbile pământului? Iar când „poetul” popular, oricât ar fi el de anonim, e conştient de ceea ce face („Auzit-am, auzit / Dintr-o albă albioară / Că m-or SCRIS domnii cătană…”; „Ştii tu, mândră, ce ţi-am spus / Când eu CARTE ţi-am trimis…” etc.), oralitatea dispare, deşi ea este caracteristica principală a acestei ecuaţii. Din momentul respectiv, cele două tipuri de cultură vor coexista în simbioză, împrumutându-şi reciproc elemente de lexic, de sintaxă, de imaginar ş.a.m.d. (va fi un proces de aculturaţie, evident). Dar tot din acel moment dispare şi „statutul democratic” al unui mare număr de cuvinte. Cultura scrisă („aleasă”) începe să-şi impună regulile, marginalizând termeni şi expresii de care-şi va aminti numai când va avea nevoie să formuleze o înjurătură.

Fenomenul a fost de durată, nu s-a produs de azi pe mâine. Câtă vreme o serie de cuvinte, zise „licenţioase”, au rămas în uzul comun, înjurătura rezulta numai din context, atitudine, adresare directă, ton ş.c.l. De pildă, chiar prin intermediul mărturiilor scrise [9], iată, aflăm că Fulvia îi striga lui August („furor”, furioasă, pătimaşă): „Aut futue aut pugnemus!” (ori mă f…, ori ne batem!). Este un fel de înjurătură / apostrofare, da, însă şi o sursă etimologică preţioasă pentru noi. Pentru că, observă Pascal Quignard (v.op.cit. săptămâna trecută), „… fiarele noastre moarte, dorinţele noastre, naturile noastre moarte, în adâncul sufletului sunt cuvinte latineşti. Focul mocneşte sub limbă” Şi adaugă câteva exemple (pentru spaţiul cultural francez, desigur): GAUDE MIHI (desfată-mă) devine <godemiche>; CUNNUS (prostituată, dar şi p…) devine <con>; CASUS (cădere la pat, de boală dar şi de amor! – n.m.) devine <cas>; CAUSA (pricină, motiv etc.) devine „chose” ş.a. [10] Astfel de cuvinte au dispărut în secolul XVIII, susţine Pascal Quignard, „însă termenii care le-au înlocuit au păstrat în mod uimitor o formă latinească: penis, phallus, uterus, hymen. Mereu, limba mamă, limba protomaternă este aceea a insultei, adică limba în care obscenitatea este dorită cel mai mult. Mormântul de care vorbea Musa nu este niciodată închis. Este limba latină.” [11].

Ca să aflăm că afirmaţia este valabilă, măcar parţial, şi pentru spaţiul cultural românesc, este suficient să ne uităm în culegerea de Literatură populară întocmită de D. Murăraşu după manuscrisele lui M. Eminescu [12], unde putem citi: „Futu-ţi morţii ţară străină / Cum mi-ai făcut barba lână, / Obrazul scoarţă bătrână.” sau: „Frunză verde trei ardei / Leleo, futu-ţi dracii tăi, / Aseară ţi-am dat cinci lei / Să-nchizi uşa la bordei.” Am spus că afirmaţia este parţial valabilă şi pentru noi deoarece limba română a păstrat vocabule „licenţioase”, folosite în înjurături, şi mai vechi şi din surse diferite. Un exemplu mereu ocolit, ori de câte ori ni se recită cele vreo 20 de cuvinte scurte (formate din cinci sau şase litere) presupuse de origine daco-getică (varză, brazdă, brânză, viezur etc.), e termenul care desemnează în mod propriu organul genital femeiesc, aproape nedespărţit de înjurătura „de mamă”. Sfială inutilă şi păguboasă. Mai puţin făţarnici, englezii recunosc deschis că termenii obsceni compuşi din patru litere provin din străvechea anglo-saxonă („shit” / căcat, „turd” / idem, „arse” / cur, „fart” / pârţ), după acelaşi principiu dorindu-şi să le aparţină chiar şi „crap”, „cunt” sau „fuck”, chiar dacă etimologia lor nu a fost clarificată încă. Iar în istoria insulară e amintit ca un titlu de glorie faptul că sub Elisabeta I se vorbea „slobod”, regina însăşi mai scăpând câte o înjurătură, ceea ce a amânat instaurarea cenzurei lingvistice până după domnia ei [13].

Pe deasupra, pe lângă recunoaşterea de a fi cei mai „spurcaţi la gură” [14] din toată Europa occidentală, englezii îşi arogă şi „inventarea” înjurăturii de mamă. Ceea ce este de-a dreptul revoltător pentru noi, care avem demult în folclor zicerea: „Flăcăul care n-a învăţat să suduie măcar de mamă se va însura greu, căci are mai multe coaste de femeie…” [15]. De unde etnologul Ivan Evseev deduce că înjurătura „este, în mentalitatea românului, şi o probă a bărbăţiei”. Ca o concluzie provizorie, de etapă – dar şi pentru sugestiva „întorsătură” ludică a scriiturii – reproduc aici comentariul lui Dan C. Mihăilescu: „E limpede că înjurătura de mamă (care-i, totuşi, universală, cred) ţine de fondul pre-istoric şi re-prezintă iniţierea prin moartea ritualică a lui regressum ad uterum. Vulva – ca şi peştera, scoica, în fine, receptaculul – este locul de origine, unde – ca să te vindeci, ca să-ţi (re)vină minţile la cap, ori ca să mă răzbun – eu te trimit şi te bag. A te rambursa în pântecul matern va să zică: eşti necopt, eşti neterminat, trebuie să te reciclezi la obârşii, să mori ritualic în grota <mitraică> spre a putea renaşte fain, întreg, luminos, aşa cum pasărea măiastră îl înghite pe Făt-Frumos din iubire (<mânca-l-ar mama>) şi-l regenerează şi mai strălucitor. Înjurătura de mamă este în intenţie binefăcătoare, reombilicală, cu adevărat formativă, purificatoare şi recuperatoare de absolut. Înghiţirea înjuriatului în matrice este o ultimă încercare de reîntregire a firii sale /…/ Dacă nu se întâmplă aşa, atunci trecem din stadiul benefic în cel agresiv-virilizant. Cu alte cuvinte: apoi, dacă eu te-am băgat în aia’ mă-tii şi tu tot prost ai ieşit, atunci de-te-n aia’ mea! Dacă vulva (maternul) este efigia regenerării morale, falusul (paternul) este efigia regenerării fizice… <Dacică>, înjurătura de mamă cheamă spre pământ.Trimiterea falică – semn de latinitate spermatică – ţine de ritualitatea fertilizantă a primăvarii, a însămânţării.” [16].

Însă, dincolo de interpretările antropologice, filosofice, morale etc., nu trebuie neglijat aspectul literar sau „artistic” al înjurăturii. La urma urmei, folosind prin excelenţă limbajul figurat, ea aparţine categoriei figurilor de stil, fiind una dintre cele mai diverse / bogate / expresive. Dicţionarele româneşti de specialitate o trec sub tăcere sau o subsumează – o ascund, mai direct spus – în variante cu sensuri mai mult sau mai puţin colaterale / înrudite, precum „imprecaţia”, „blestemul” ş.a. (v.exp. Gh.N. Dragomirescu, Mică enciclopedie a figurilor de stil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975). Ori, pe de altă parte şi tot greşit, înjurătura e anexată argoului, datorită vocabularului obscen pe care-l implică adesea (v.exp. Anca şi George Volceanov, Dicţionar de argou şi expresii familiare ale limbii române, Ed. Livpress, Bucureşti, 1998; George Volceanov, Dicţionar de argou al limbii române, Ed. Niculescu, Bucureşti, 2006). În schimb, în literatură, pe versantul opus marilor stilişti care au cultivat cu obstinaţie frumosul canonic, acceptabil / acceptat şi oficializat prin convenţie, au activat totdeauna rebelii, căutătorii expresivităţii şocante, incomode, derutante. E semnificativ, de pildă, elogiul pe care unul dintre cei mai controversaţi (cenzurat multă vreme în SUA) şi mai citiţi scriitori din secolul XX, Henry Miller, îl aduce Bibliei traduse sub Regele James (monument literar de la 1611, covârşitor pentru operele unor J. Bunyan, J. Milton, H. Melville, J. Dryden sau W. Wordsworth): „Vreau o puritate clasică, unde rahatul e rahat şi îngerii sunt îngeri. De pildă Biblia Regelui James. Nu Biblia lui Wycliffe, nu Vulgata, nu cea grecească, evreiască ci glorioasa Biblie a morţii, creată pe când limba engleză era în floare şi un lexic de douăzeci de mii de cuvinte era suficient pentru a construi un monument nemuritor /…/ Versiunea King James a fost creată de o rasă de luptători. Ea face să renască misterele primitive, reînvie violul, crima, incestul, reînvie epilepsia, sadismul, megalomania, reînvie demoni, îngeri, dragoni, leviatani, face să renască magia, exorcismul, molima, incantaţia, reînvie fratricidul, regicidul, paricidul, suicidul, reînvie hipnoza, anarhismul, somnambulismul, reînvie cântecul, dansul, reînvie divinaţia, chtonicul, esotericul, reînvie puterea, maleficul şi gloria care este Dumnezeu. Totul oferit la o scară colosală, şi atât de sărat şi de piperat încât va rezista până la următoarea eră glaciară.” [17].

Sub un arc de timp de câteva secole, până la cărţile lui Henry Miller, stau o sumedenie de scriitori care au vrut să-şi înnoiască expresia prin redescoperirea limbajului frust. Şi, în această întreprindere, înjurătura şi împrejurimile „buruienoase” le-au fost de un folos real. Peste Canalul Mânecii, în Franţa, chiar înainte de apariţia Bibliei lui King James, un ex-călugăr franciscan şi doctor în medicină, pe numele lui Francois Rabelais, publică Groaznicele şi Înspăimântătoarele Fapte şi Isprăvi ale Preavestitului Pantagruel, Rege al Dipsozilor, Fecior al Marelui Uriaş Gargantua (1532) şi Viaţa extrem de înfricoşătoare a marelui Gargantua, Tatăl lui Pantagruel (1534), ambele la Lyon şi sub pseudonimul Alcofrybas Nasier (anagrama lui F.R.). Scandalul nu a întârziat să izbucnească şi, cu toate retuşurile şi autocenzura autorului, ediţia din 1542 este interzisă de Parlamentul de la Paris! În epocă, reproşurile aduse lui F. Rabelais priveau mai degrabă înţepăturile satirice la adresa bisericii şi mai puţin limbajul obscen. Ciudat e că, de-a lungul timpului, vigilenţa cenzurii şi-a schimbat obiectivul: după epuizarea simţului umorului din secolul XVI şi prima jumătate a secolului XVII, opinia anti-pornografică a moralistului La Bruyère se impune şi în secolul XVIII încep să fie suspectate cuvintele. Cercetătorul rus M. Bahtin explică: „Pornografia, care ocupă un loc imens în paginile lui Rabelais, are o rezonanţă complet diferită pentru La Bruyere şi contemporanii săi decât aceea din epoca rabelaisiană. Relaţionarea ei cu aspectele importante ale existenţei şi concepţiei filosofice, cu sistemul organic, unitar în imaginile carnavaleşti popular-festive s-a risipit. Obscenitatea a dobândit o nuanţă strict sexuală, izolată, particulară şi a fost exclusă din noul sistem filosofic şi imagistic oficial.” [18] În consecinţă, pornesc să se succeadă ediţiile „epurate” („expurgate” – cu indicaţia „Rabelais modernizat”!) ale celor două romane. Până şi George Sand, despre care nu se poate spune că a suferit de exces de pudoare, a alcătuit o asemenea versiune („pentru tineret”), concepută în 1847 şi tipărită în 1888. Cu o frecvenţă mai redusă, e adevărat, povestea se repetă şi azi, confirmând ceea ce scriam mai înainte despre presiunea culturii scrise („alese”) asupra limbajului popular / oral.

3.

Modalităţile de constituire / coagulare a imaginarului şi limbajului obscen (inclusiv a înjurăturii) în cadrul culturii orale şi în cadrul culturii scrise sunt deosebite şi ele ţin de specificul fiecăreia. Fapt care marchează, la rândul lui, şi aria de răspândire, diversitatea, expresivitatea etc. Dacă într-o parte contează mai degrabă substratul lingvistic, simbolistica, motivele folclorice şi tradiţiile răspândite (în decursul timpului şi în anumite condiţii istorice) printre populaţiile care au convieţuit într-o zonă (v. înjurătura de mamă în Balcani, de pildă), în cealaltă parte vectorul determinant e textul. Acesta trebuie înţeles în spiritul limbii originare şi apoi transpus, cu fidelitate, în spiritul limbii gazdă. Şi nu e deloc simplu să găseşti echivalenţele unor înjurături sau ale unor termeni obsceni într-o altă limbă, în aşa fel încât ei să fie pecepuţi exact. Îmi povestea cineva, cândva, că i-a tradus unui francez mot-a-mot înjurătura noastră de mamă şi s-a ales cu exclamaţia „Quel raffinement!”. Oare ce-o fi înţeles respectivul? În asemenea condiţii, munca traducătorului devine un adevărat proces de creaţie artistică, dar şi o demonstraţie de acribie filologică.

Şi, ca să nu mă depărtez de referinţele menţionate anterior, mă opresc la cea mai cunoscută versiune din Gargantua pe care o avem în româneşte. Ea aparţine lui Romulus Vulpescu şi datează din 1962 (Editura pentru literatură universală, Bucureşti). Iată cum este redat un fragment care ilustrează perfect imposibilitatea de a separa textul de bază de notele explicative din subsolul paginii: „Of, de ce nu-s eu regele Franţei numai optzeci, o sută de ani, acolo, nu mai mult! Sfinte Dumnezeule, mi ţi i-aş lăsa ca pe nişte javre ciutace pe toţi fugarii de la Pavia! (nota: <CIUTACE: fără coadă şi urechi. PAVIA: localitate din nordul Italiei, în Lombardia, lângă Milano, unde Francisc I a căzut prizonier în 1525, părăsit fiind de generalii săi în toiul unei bătălii.>) Băga-s-ar frigurile-n ei! Mai degrabă să fi murit cu toţii, acolo, decât să-şi părăsească ei la anaghie prinţul! Nu-i mai bine şi mai onorabil să mori cu vrednicie luptând, decât să trăieşti fugind mişeleşte?.. N-o să mai mâncăm deloc gânsoci anul ăsta… Hei, prietene, blagosloveşte-mă c-un hărtănaş din purcelul cela… Drace! n-a mai rămas pic de caras: germinavit radix Jesse / o făcut ochi şi toiagu’ lui Iese /. Te miri? Of, acu’ ş’ toi…agului i-e sete! (notă: <CARAS: peşte de apă dulce / Carassius auratus gibelio /; într-un sens liber şi argotic, membru viril. Citatul din Biblie / Isaia XI, 1 / are aici un înţeles echivoc, bazat pe felul în care citesc francezii cuvintele latineşti: germinavit – jerminavi, rostire care datorită unei metateze, se citeşte jernimavi, adică ‘je r’nie ma vie’, imprecaţia franceză tălmăcindu-se prin echivalentul românesc ‘fi-mi-ar viaţa-afurisită’. JESSE, numele personajului biblic, se citeşte ‘je se’, rostire populară arhaică echivalentă cu j’ai soif’ – mi-e sete. Latinescul radix / citit radis / are înţelesul obscen al românescului ş’ toi…agul. OCHI: în terminologia botanică românească – mugur; pe de altă parte evocă orificiul ş’ toi…agului. Sintagma ‘o făcut ochi’ trebuie înţeleasă ca expresie metaforică, existentă în limba noastră, pentru a spune că cineva ‘s-a sculat’ din somn. Acestei complicate combinaţii acrobatice pe care-o execută cuvintele latineşti rostite franţuzeşte şi înţelese pe latura lor obscenă şi arhaică, de-olaltă cu vorbele franţuzeşti, versiunea românească a încercat să-i ţină piept într-o replică la fel de căznită ca originalul.>) Fi-mi-ar viaţa-afurisită, da’ mie… Vinişoru ăsta nu-i chiar aşa de lepădat.” Avem aici, iată, o variantă din ceea ce numim „vorbirea în dodii”, dar şi aprecieri / informaţii valoroase despre limbajul obscen.

Adaug un alt pasaj care nu e decât o sinteză exemplară a vorbirii directe în mediile populare ale secolului XVI francez, o colecţie întreagă (multietnică) de înjurături, tot în traducerea / prelucrarea lui Romulus Vulpescu: „… Grijania mă-sii! Văz’t-ai, bă? Născătoarea cui l-o făcut! Hătu-i şeara! Tunie dracu-n folele mumă-sa! Das dich Gots leyden schend! / Bătu-l-ar crucea! / Sictir! Pote di Cristo! / Cristosu’ mă-sii! / Hananîma mu! ‘Tu-i buricu-n cur! ‘Mnezăii moaşe-sa! Dar-ar frânţu-n el! Carnaxi! Pe moaş’ ta sfintii Paraschive! Sfinte Traiane! ‘Tu-i Adamu’ lui! Blagosloveştea mă-sii! Sfinte Sulă! Paraipaştele mă-tii! Joimăria moaşe-ta! Fir-aş al dracu’! Fi-mi-ar boeria de râs! Cărăbăni! Cărăbănea! Cârnatu’ mâne-sa! Mânca-l-ar căcarea! Băga-s-ar Sân Futacu-n el! Calşie-l vaca şie neagră! }âpe crumpe când să punie! Dar-ar benga-n ţâşca lui! Nea, die! Ho, dea! ‘Tu-i Preceasta!” Cu siguranţă, talentul traducătorului şi mulţimea echivalenţelor româneşti întrec originalul… Reamintesc anul în care s-a tipărit această variantă prima dată: 1962. Adică exact în umbra „obsedantului deceniu” proletcultist. Precizare importantă pentru contextul cultural românesc, dacă ne gândim că după şapte ani, în 1969, acelaşi Romulus Vulpescu va tipări şi excepţionala antologie Ubu de Alfred Jarry (tot la Editura pentru literatură universală, Bucureşti): simbolic, putem spune că aceste două traduceri marchează începutul şi sfârşitul a ceea ce s-a numit „perioadă de destindere”, în care cenzura a lăsat garda jos măcar în privinţa vocabularului (dar nu şi a ideologiei). Câteva expresii / înjurături preferate ale personajului „patafizic” – în forma găsită de Romulus Vulpescu – au intrat în circulaţie, ulterior, mai ales în mediile intelectuale, folosirea lor fiind considerată de bon-ton: „Căcart!”, „Cornuburţii!”, „Cornubucii!”, „Lumânaşterea mea verde!”, „Cacapişa!” ş.a.

Desigur, dacă limba română s-a dovedit atât de generoasă în oferte când a fost vorba despre traduceri, se pune întrebarea: cum stăm cu literatura originală în domeniu? Din capul locului (şi datorită unor clişee critice aplicate relaţiei Rabelais-Creangă), toată lumea se va gândi imediat la „povestirile corozive” ale humuleşteanului. Deşi, în cazul acesta, problema principală pare să fie a limbajului „licenţios” şi nu a înjurăturii. Am precizat mai înainte că vorbele slobode din limba populară (devenite „cuvinte” prin trascriere), ţineau de normalitate, dobândind un caracter imprecativ sau licenţios abia după instaurarea „literarităţii”. Între ţăranul venit la târg (şi care, totuşi, nu pridideşte să se scuze) şi cucoana văduvă se poartă, de fapt, un dialog între două culturi (cea orală / populară şi cea scrisă / cultă), fiecare atribuind o valoare specifică „obiectului” în dispută: „- Apoi dă, milostivnică cucoană, zise ţăranul scărpinându-se în cap. Să ierte cinstită faţa dumneavoastră, ce să facem? Ia nişte p…le ni-a dat Dumnezeu şi le-am adus şi noi la târg, să vedem n-om pute prinde ceva parale pe dânsele, că ne mănâncă şi pe noi o mulţime de angării şi nevoi de tot felul… – Măi ţărane, eşti nebun, ori cum eşti, de vorbeşti pleve de faţă cu mine?” [19] Şi ne lămurim imediat cum s-a transformat limbajul neaoş / firesc în nefiresc / obscen dacă citim calcul făcut după Creangă în (post)modernitate (1988) de un scriitor optzecist, Mircea Nedelciu: „Profesoara Marta P. Ieşi din şcoală pe la ora cinci, cu pardesiul pe umeri, şi se îndreptă spre Piaţa de Floci. La colţ o văzu pe colega ei Silvi S.P. venind dinspre piaţă şi o întrebă: – Ce s-a băgat? – S-a băgat o p… În chip uluitor, Marta chiar de acest produs avea urgenţă şi firească trebuinţă. Dar ştiţi cum? Mai ceva decât de aer. Şi-i era dor de aşa ceva mai abitir decât de mă-sa. Grăbi pasul cât putu şi ajunse să se instaleze la coada de p…le, cam în poziţia 501…” [20] etc.

Frecvenţa bip-urilor (inutile) şi a punctelor de suspensie (sic! – v. şi mai sus) din mass-media ne semnalează „cota” ridicată pe care o au înjurătura şi vocabularul licenţios în limbajul curent, indiferent dacă ne referim la comunicarea orală sau la cea scrisă. Fenomenul se petrece în cadrul unui proces mai larg de re-oralizare / popularizare a comportamentului cultural, în care se amestecă atât mijloacele (rostirea, scrisul, imaginea ş.c.l.) cât şi tradiţiile. Pare că asistăm la o revanşă a marginalului tocmai cu armele care au acţionat de-a lungul secolelor din urmă la crearea limbajului „ales”. Numai că, totodată, putem constata cum cantitatea omoară calitatea! Înjurătura e standardizată, gratuită, inexpresivă, asexuată chiar. Bineînţeles, ca să ieşim din absurd, orice se poate explica. De pildă, afirmaţia răstită a unei liceence în parc („Îmi bag p…la!”) ne trimite la moda „unisex” ori la operaţiile transsexuale! Trebuie să acceptăm faptul că lumea îşi schimbă „conformaţia” şi că, într-o zi, toată va sta cu capul în jos. Atunci vom avea alte repere / referinţe şi vom aprecia altfel raportul dintre bine şi rău. Deocamdată însă nu avem la îndemână decât o întreagă bibliotecă de studii de psiholingvistică (o ştiinţă a defunctului secol XX!), cu ajutorul cărora încercăm să înţelegem ce se întâmplă. Iar în ele ni se spune că automatismele de limbaj (inclusiv „înjurătura automată”, nemotivată afectiv, spiritual sau faptic) ţin de patologia comunicării.

autor: muzeograf Emil Nicolae, Casa Memorială „Calistrat Hogaş” – Complexul Muzeal Judeţean Neamţ

lucrare prezentată în cadrul Conferinței Naționale de Antropologie Urbană, ediția a II-a, Roman, ocotmbrie 2010


[1] Foreign Bodies. A Guide to European Mannerism, Simon & Schuster, Londra, 1993;

[2] Structuri ale invectivei în româna actuală de Iulia Grigoraş;

[3] Enciclopedia Română, tomul II, red. Dr. C. Diaconovici, Sibiu, 1898;

[4] idem;

[5] 1652, Târgovişte, sub Matei Basarab;

[6] 1646, Iaşi;

[7] v. ed. rom. la Ed. „Cartea creştină”, Oradea, 1995;

[8] Despre câteva absurdităţi folositoare, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1971;

[9] cf. Sidonius Apollinaris, 475 d.H.;

[10] Pascal Quignard….

[11] idem;

[12] Ed. Minerva, 1979;

[13] Geoffrey Hughes, Swearing (Înjurând), Blackwell, Oxford, 1991

[14] cf. William Hazlitt, „Merry England” (Vesela Anglie), în New Monthly Magazine, nr. 14/2/ din 1825;

[15] A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii….

[16] Dan C. Mihăilescu, „De mamă. Ludicul şi iniţierea ei de viaţă”, în rev. Dilema, nr. 63 / 25-31 mart. 1994;

[17] Henrz Miller, Black Spring (Primăvara neagră), 1935

[18] M. Bahtin, Francois Rabelais şi cultura populară în Evul Mediu şi în Renaştere, Ed. Univers, Bucureşti, 1974; trad. S. Recevschi; ed. rusă 1965;

[19] v. „Povestea poveştilor” în vol. Ion Creangă, Povestiri corozive – Addenda la <Opere>, Ed. Crigarux, Piatra-Neamţ, 2006; reproducerea ediţiei G.T. Kirileanu din 1939;

[20] Mircea Nedelciu, Aventuri într-o curte interioară. Antologie de autor, Ed. Paralela 45, Piteşti-Bucureşti, 1999;

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign