E-Antropolog

JOCUL DE CUBURI. PROCEDEUL TRANSLATARII CLADIRILOR ÎN ROMÂNIA LUI CEAUSESCU

26 aprilie 2011 Adrian Majuru Muntenia

Una dintre obsesiile comunismului a fost timpul, cel de care este legată schimbarea, căreia îi era subordonată fiinţa, cea care în schimbările succesive din viaţa sa pe care si le asuma şi în care este de fiecare dată ea însăşi, la care ca fiinţă socială contribuie, participă şi trăieşte în schimbările operate în curgerea timpului şi care are amintiri. Fiinţa nu trece de una singură prin schimbările şi modele timpului, ea este în această lume alături de ceilalţi. Acesta este timpul înţeles ca temporalitate, un anumit moment dat al timpului, unic, ale cărui condiţii şi forme materiale şi spirituale sînt irepetabile şi la care nu ne putem întoarce decît ca memorie.

Daca adoptăm teoria lui Martin Heidegger despre timp, temporalitate, istorie şi memoria atunci ar trebui sa afirmăm că timpul comunismului este unul caracterizat de atemporalitate deoarece intenţionalitatea din spatele oricărei acţiuni umane urmăreşte un singur scop: al atingerii stadiului final al istoriei, al sfîrşitului acesteia. Temporalitatea timpului în comunism este ceva fără sens atîta vreme cît timpul cosmic, cel natural, al existenţei vieţii materiale şi supunerea la legile sale imuabile are valoarea soteriologică cea mai înaltă. Din aceasta perspectivă şi natura relaţiei regimului comunist cu istoria ca reprezentare a acţiunilor omului din cele mai vechi timpuri şi pînă în prezent poate fi mai bine înteleasă. Mai mult decît ieşirea din istorie şi din atenţia acordată vreunei temporalităţi a timpului, ideologia comunistă are dubla ambiţie a ieşirii din timpul eternităţii divine şi din cel filosofic. Pentru ea numai timpul fizic contează, şi anume cel măsurabil. Aceasta deoarece argumentul duratei lungi a timpului ca depozitar al legilor transformării si succesiunii formaţiunilor social-economice a fost unul de rezistenţă în descrierea modelului devenirii omeneşti. Odată atinsă societatea fără clase, fără stat, fără antagonisme, fără bunuri în proprietate privată, timpul îşi pierde şi el valoarea de întrebuinţare: justeţea cauzei finale.

Timpul comunismului devine ceva mult mai serios atunci cînd intră în arenă fantezia istorică, cea care guvernează descrierea trecutului şi legitimează proiectul de viitor. Din punctul de vedere al raportării la durata şi la justeţea proiectului său societal, comunismul nu operează cu incertitudini şi cu orizonturi de aşteptare tangibile. El este etern, el este stadiul final al căutarii febrile a spiritului uman şi găsirii esenţei vieţii în aspectul său material. De aceea, fantezia istorică are o singură funcţie, cea de confirmare a căii alese către societatea perfectă. El este istorie şi memorie: istoria ca ştiinţă şi memoria ca mărturie vie a măreţului plan de salvare universală. Istoria ca metodă de cunoaştere trebuie să fie complementară memoriei ca experienţă personală înregistrată şi ca proces colectiv de asumare a timpului, ambele, rigoarea şi sentimentul împlinirii, fiind atribute ale cunoaşterii şi fericirii ca eliberare de orice tiranie. Timpul socialismului nu are o dimensiune existenţială, nu se concentrează asupra fiinţei, a trăirilor ei şi universului pe care îl creează împreună cu ceilalţi ea fiind irelevanta din punct de vedere materialist-dialectic.

Considerarea locului pe care îl ocupă timpul în socialism ca şi a locului ocupat de fiinţa umană este punctul de pornire în evaluarea a ceea ce însemna durabil în anii guvernării regimului acestuia. Timpul, istoria si memoria sînt cele trei coordonate imateriale care au creat dificultăţi utopiei comuniste şi ele au fost supuse intensului proces de materializare prin sistematizare. Din grandiosul plan al socialismului de creare a omului nou şi a societăţii fericite făcea parte şi reconfigurarea urbană a habitatului, a interacţiunii sociale a membrilor săi. Dar înţelegerea mecanismului care a făcut posibilă aplicarea spectaculosului proiect al comunismului nu ţine numai de metodologia unui singur domeniu: ce anume i-a îndrumat pe teoreticieni şi practicieni în conceperea sa este şi o chestiune de filosofie dar mai ales este şi una de psihologie. Cum s-a făcut că intenţiile bune au devenit realităţi sumbre? Comparînd regimul nazist cu cel comunist, François Furet spunea în Trecutul unei iluzii că nazismul a transformat nişte oameni răi în oameni şi mai răi, în timp ce comunismul este odios deoarece a transformat nişte oameni buni în oameni răi. Numai înţelegînd aceste mecanisme ale răului şi ale urii care l-au generat, cultivat şi perpetuat, numai făcînd efortul anamnetic al rememorării şi stimulînd imaginaţia se ajunge la o explicaţie raţională cu privire la ceea ce s-a întîmplat cu o bună parte a trecutului Bucureştiului şi a multor oraşe la sfîrşitul anilor 1970 şi în anii 1980.[1]

Tema demolărilor, a sistematizării oraşelor şi satelor din România socialistă este destul de cunoscută pentru a mai insista asupra valorilor inestimabile care s-au pierdut. Dar procedeul translatării, considerat astăzi o soluţie salvatoare pentru unele clădiri condamnate la demolare, o soluţie care a redus proporţiile dezastrului[2] prin păstrarea unor biserici cu preţul ascunderii lor în spatele unor blocuri mai înalte, beneficiază de o memorie pozitivă, abuziv pozitivă aş spune. El trebuie analizat în contextul existenţei unei idei a recreării oraşului, a sistematizării teritoriului pentru o armonioasă dezvoltare a forţelor de producţie. În general, proiectul sistematizării este considerat o realitate a anilor 1970, însă el a început mai devreme. Imediat după consolidarea regimului, în 1948, sînt concepute primele proiecte de sistematizare pentru 46 de oraşe urmat, în anul următor, de primul proiect experimental de sistematizare a teritoriului început pentru judeţul Hunedoara, zonă industrială de minerit. Cele 46 de oraşe erau parte “din seria ce avea să contureze urbanismul românesc socialist.”[3] Etapa care a coincis cu anii 1950 durează pînă pe la finele anilor 1960 şi a fost denumită etapa procesului de industrializare, cea de-a doua, de la începutul anilor 1960, fiind denumită procesul de modernizare a ruralului.[4]

La sfîrşitul anilor 1960 se conturau însă şi primele luări de poziţie privind noul urbanism preconizat de proiectele de sistematizare şi integrarea moştenirii arhitecturale în noua viziune artistic-edilitară a socialismului. Momentul ce poate fi considerat începutul dezastrului pentru Bucureşti a fost anul 1974. Construcţiile anterioare de noi cartiere creaseră probleme mari în ceea ce privea regimul de înălţime a clădirilor noi care contrasta cu cel al clădirilor vechi şi în armonizarea stilistică a noului cu vechiul. Dinu Giurescu identifica un complex de trei cauze pentru distrugerea de patrimoniu din anii 1980: proiectul de lege privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale votat de Marea Adunare Naţională pe 29 octombrie 1974, cutremurul de pămînt de pe 4 martie 1977 şi desfiinţarea Direcţiei Monumentelor Istorice în noiembrie 1977. Prin urmare, există suficiente motive să credem că o amplă sistematizare a Bucureştiului şi a altor localităţi ar fi urmat chiar şi fără producerea seismului din 1977. Însă putem lua ca rezervă ipoteza că fără distrugerile provocate de acesta evoluţia la nivel decizional ar fi fost alta. Dar intenţia forţării dezvoltării sociale a existat fără îndoială şi Congresul al XI-lea a fost piatra unghiulară în acest sens.

Programul PCR de la Congresul al XI-lea din 25-28 noiembrie 1974, unul dintre documentele teoretice fundamentale ale politicii de partid şi de stat, trasa noul drum al României de la socialism la comunism. Rezoluţia congresului, care prelua masiv discursul lui Nicolae Ceauşescu fără vreo altă adăugire de fond, stipula explicit acest nou curs care anunţa încheierea etapei de construire a socialismului şi de trecere la etapa de edificare a comunismului. În luările de cuvînt din Marea Adunare Naţională în şedinţa de votare a proiectului de lege care a avut loc numai cu o lună înainte de Congres, Iosif Uglar, preşedintele Comitetului pentru Problemele Consiliilor Populare şi cel care a prezentat proiectul, spunea: “proiectul acestei legi este conceput pe baza Directivelor Conferinţei Naţionale a Partidului Comunist Român din iulie 1972 şi reflectă, în esenţă, prevederile documentelor programatice ale celui de al XI-lea Congres al partidului privind făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi trecerea la comunism a ţării noastre; el a fost elaborat sub îndrumarea directă şi nemijlocită a tovarăşului Nicolae Ceauşescu.”[5] În toate documentele de partid care vor urma se vor face referiri constante la Conferinţa din 1972 şi la Congresul al XI-lea din 1974, accentul va fi pus pe “edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate,” proces în care era angrenat întregul corp social.

Dar reacţiile echilibrate nu întîrziau sa apară. Era perioada de început a aşa-numitului “liberalism” pe care îl experimentase Nicolae Ceauşescu pînă în 1971. În 1967, arhitectul Gheorghe Curinschi publica volumul Centrele istorice ale oraşelor în care se oprea asupra a trei aspecte: protejarea şi restaurarea clădirilor de patrimoniu, sistematizarea şi reconstrucţia acestora şi valorificarea urbanistică a monumentelor de arhitectură. Tratarea unui centru istoric trebuia să fie diferenţiată, de la oraş la oraş, pe baza unor criterii ca: valoarea acestui centru, gradul de conservare, funcţiile actuale şi mai ales cele viitoare pe care acesta le va îndeplini, gradul de închegare al nucleului său. Schiţa de sistematizare a centrului istoric trebuia să aibă în vedere “selecţionarea şi valorificarea trăsăturilor sale pozitive şi reluarea lor pe o treaptă superioară în cadrul oraşului restructurat, pe de altă parte respingerea (eliminarea sau atenuarea) celor negative.”[6]

Curinschi pledează pentru o sistematizare restrînsă atunci cînd aceasta intra în contact cu centrul istoric al unui oraş. Poziţia sa este una echilibrată, de păstrare a clădirilor valoroase din punct de vedere estetic şi din cel al materialelor de construcţie, de intervenţie restrînsă acolo unde era necesară “plombarea.” Nota volumului este una de prudenţa în abordarea zonelor şi clădirilor de patrimoniu, de maximă rigoare în combinarea vechiului cu noul, şi de o abordare care tina de durata lungă a transformării, cuvinte şi expresii ca limitat, treptat, dificil, în afara centrului istoric, valoare, raporturi stilistice şi de scară între vechile monumente şi noile clădiri, ş.a. fiind adesea folosite. Autorul are şi accente critice mai ales faţa de ameninţarea pe care o reprezentau blocurile înalte, nota dominantă a noilor cartiere, şi care se apropiau de zona centrului istoric, aşa cum o face în cazul oraşului Suceava: “este necesar însă a se face o menţiune privind aspectul pe care l-au căpătat noile construcţii. Astfel, trebuie semnalat ca blocul liniar plasat către nord-vestul ansamblului mănăstirii Sf. Ioan creează, în raport cu monumentul, contraste de scara nefavorabile. Recurgerea masivă la blocuri liniare în zona de sud-est a oraşului, blocuri care, de altfel, nici nu sînt potrivite reliefului accidentat, sporeşte aceste contraste şi atenuează în anumită măsură rolul pe care monumentele îl joaca în determinarea siluetei atît de caracteristice a Sucevei.”[7]

Autorul simte nevoia să revină la aceleaşi precizări şi în cazul oraşului Iaşi, semn că ridicarea mediei de înălţime a noilor clădiri ameninţa originalitatea celorlalte cu care intra în relaţie şi contrazicea chiar ceea ce se făcuse pînă în acel moment: “succesiune de blocuri liniare, dintre care cele mai multe au o lungime de 120 m, dispuse în forma de pieptene între mănăstirea Golia, biserica Sf. Sava şi biserica Barboi, nu numai că ar provoca puternice contraste de scară în raport cu monumentele istorice arătate, dar ar fi concurat chiar cu scara noilor ansambluri orăşeneşti cu caracter reprezentativ în curs de închegare: piaţa Unirii şi piaţa Tineretului.”[8]

Dar aceste voci se pierdeau pe măsură ce anchilozarea regimului creştea, iar ambiţiile constructive şi remodelatoare ale regimului depăşeau cu mult vocea raţiunii. Demolările ce vor debuta în anii 1980 se impuneau ca soluţii rapide de satisfacere a orgoliilor edilitar-urbanistice ale cuplului prezidenţial. În aceste condiţii, translatarea clădirilor de pe un amplasament pe altul a fost percepută ca una salvatoare.[9] Dar exista însă diferenţe fundamentale în ceea ce privea motivaţia execuţiei procedeului translatării. Dacă se poate admite o legitimitate a folosirii sale urmînd logica răului celui mai mic, şi anume în cazul unor urgenţe, a unor situaţii speciale ori al unui pericol iminent la adresa continuării existenţei sale iar alegerea se pune între a avea un edificiu lipsit de poziţia sa originală şi cu un grad oarecare de risc în execuţia procedurii şi pierderea sa completă prin neintervenţie, atunci legitimitatea poate fi contestată în cazul absenţei oricărei situaţii de mai sus. În SUA de exemplu, în 1997, au fost translatate cîteva faruri din cărămidă din largul coastelor statului Carolina de Nord ameninţate de creşterea nivelului apelor Oceanului Atlantic. Atunci, existenţa acestora a fost supusă unei alegeri capitale: să fie relocate sau să fie pierdute întrucît ele nu ar fi rezistat acţiunii forţei apelor în creştere ale oceanului. Adepţii intervenţionismului au cîştigat şi farurile au fost păstrate prin reamplasarea lor spre tărm. În cazul clădirilor din România anilor 1980, translatarea nu a fost întotdeauna legitimă şi o tipologie a acestei proceduri clarifică în ce măsură ea a fost o soluţie salvatoare pentru clădirile condamnate, cît de mult a folosit planului de sistematizare, cum a fost folosită ideologic de regim ca răspuns la criticile străinătăţii prin oferirea de exemple de protejare a monumentelor istorice, dar şi a exaltării spiritului naţional şi a inteligenţei româneşti şi cît de mult a fost agreată de putere ca soluţie alternativă.

Procedeul translatării la care mă voi referi se distinge în cel puţin doua aspecte: ca realizare tehnică şi ca soluţie de ieşire din impas pentru clădirile condamnate la demolare. Din punct de vedere tehnic de el si-a legat numele inginerul Eugen Iordăchescu, artizanul procedurii de translatare, fost director tehnic la Institutul de Proiect “Bucureşti,” instituţie însărcinată cu conceperea, coordonarea şi execuţia sistematizării capitalei. Procedeul fiind deja cunoscut, inovaţia lui Iordăchescu era realizarea unei platforme de beton care trebuia să păstreze clădirea într-un plan perfect orizontal. Ideea i-a venit văzînd un chelner care ţinea pe o tavă un număr de pahare arhipline cu lichid şi care mergea printre musafiri şi lichidul nu se vărsa. Inginerul a propus următorul procedeu: subzidirea fundaţiei, ridicarea ei pe cricuri, montarea şinelor de cale ferată şi introducerea sub clădire a unor vagoane pe roţi pentru susţinere şi deplasare, şi turnarea platformei de beton, nedeformabile, în spaţiul rămas liber între vagon şi clădire. Procedeul inventat de Iordăchescu avea o singură problemă, şi anume cea a securităţii muncitorilor, critică formulată de un specialist american atunci cînd i s-a prezentat soluţia, o critică acceptată ca atare de inginerul român.[10]

Translatarea clădirilor trebuie evaluată fără a porni de la această premisă a unei realizări tehnice de succes ce poate fi transferată unui punct de vedere care o consideră salvatoarea unei părţi a patrimoniului în România lui Ceauşescu. Însă o distincţie între tipurile de clădiri supuse mutării trebuie operată pentru a avea o mai mare claritate asupra utilităţii translatării şi a păstrării valorii nealterate a clădirilor de patrimoniu. Cel mai cunoscut caz si cu cel mai mare impact asupra opiniei publice din România şi din străinătate la vremea lor a fost cel al bisericilor din zona Pieţei Unirii, zona cel mai afectată de planul de sistematizare urbană şi de construire a viitorului Centru Civic. Asociat cu cazul mult mai tragic al demolării a douăzeci şi două de biserici-monumente artistice, cazul bisericilor translatate a fost considerat versiunea soft a demolărilor de lăcaşe de cult. Istoricul Dinu C. Giurescu menţionează un număr de nouă biserici mutate de pe vechile lor amplasamente şi anume: Biserica Buna-Vestire “Schitul Maicilor,” prima mutată în vara anului 1982, Biserica Olari, Biserica Sf. Ion-Moşi de pe Calea Moşilor, Mănăstirea Sf. Nicolae “Mihai vodă,” mutată între 1984-1985, Biserica Sf. Ioan Nou-Piaţă din apropierea Pieţei Unirii, Biserica Sf. Ilie-Rahova, tot din apropierea Pieţei Unirii aflată acum lîngă liceul “Mihai Eminescu,” Palatul Sinodal al Mănăstirii Antim, Biserica Sf. Gheorghe-Nou “Capra” din cartierul Pantelimon, Biserica Sf. Ştefan-Cuibul cu Barză aflata pe strada Berzei.[11] Din discuţiile cu inginerul Iordăchescu aflăm că între 1980 şi 1989 doisprezece biserici din Bucureşti şi una din Reşiţa au fost mutate de pe locurile lor.[12]

Cel de-al doilea tip de clădiri translatate au fost blocurile de locuinţe reintegrate într-un alt aliniament şi alte clădiri de utilitate publică. Pentru blocurile de locuinţe, exemplul clasic este al celor trei blocuri de pe Şoseaua Ştefan cel Mare din Bucureşti, eveniment transmis la televiziune în anul 1983 ce poate fi încadrabil la categoria propagandă. În 1987, în Alba Iulia, au fost translatate două blocuri de locuinţe, A1 şi A2, pentru a se crea o esplanadă pe bulevardul Transilvania. Performanţele echipei conduse de Iordăchescu se înmulţeau. La Miercurea Ciuc a mutat clădirea Băncii Naţionale pentru a face loc pieţei centrale, a centrului civic şi a clădirii teatrului din localitate. Performanţa este cu atît mai laudabilă cu cît această tanslatare, ca şi aceea de la mănăstirea Mihai vodă,[13] a fost realizată în pantă avînd un grad sporit de dificultate. Iordăchescu a mai realizat un turn de 275 de tone pentru un puţ de mină care se săpa în paralel, lîngă gura puţului, care, după finalizarea lucrărilor de săpat, a fost apoi translatat deasupra puţului.

Ca si în cazul farurilor din SUA, o întrebare cere răspuns: erau acele clădiri ameninţate de un pericol natural iminent? Răspunsul este negativ. Dacă ele au fost relocate, aceasta s-a produs ca urmare a unei situaţii fără ieşire care ţine de însăşi natura cea mai profundă a regimului comunist, de o patologie a exercitării puterii în cea mai severă formă. Răul cel mai mic a fost îmbrăţişat în absenţa unei opoziţii ferme în fata distrugerii patrimoniului ca formă de autoconsolare cu o dublă funcţie: de încălcare a unei voinţe despotice printr-o manevră colaterală şi de mulţumire pentru că cel puţin o parte a ceea ce trebuia demolat putea fi păstrat. Inginerul Iordăchescu a consimţit că soluţia a fost una de urgenţă, neconformă cu spiritul urbanismului: “prea multe obiective iarăşi nu am îndeplinit pentru a spune că prin tehnologia asta au fost salvate foarte multe.”[14]

Tot din mărturiile inginerului Iordăchescu mai este de reţinut inutilitatea unor translatări, efectuarea lor fiind necesare numai la deschiderea de mari artere. În aceasta situaţie s-a aflat Biserica Sf. Ioan Nou-Piaţă, care avea nevoie de o mică deplasare pentru a fi aliniată cu celelalte clădiri fiind prea ieşită în trotuar, şi de a fi, ea însăşi, un element constitutiv al ansamblului Pieţei Unirii. Decizia finală a fost însă ascunderea ei în spatele unor blocuri. În cele mai multe cazuri din Bucureşti, nu acesta a fost scopul principal al translatării, ea fiind mai degrabă o concesie făcută celor ce se încăpăţînau să gîndească în mod creativ.

Translatarea a fost un procedeu tehnic care a folosit regimului pentru o dublă propagandă: superioritatea tehnologiei socialiste şi grija regimului pentru patrimoniu menite să dezmintă criticile care acuzau regimul de încălcarea drepturilor omului. A fost un act tolerat nefiind considerat cu grad ridicat de pericol pentru planul de sistematizare. Atunci cînd ceva stătea cu adevărat în calea planului propriu-zis sau capriciile dictatorilor ordonau, nici translatarea nu mai era o soluţie în calea distrugerii totale a clădirii. A fost o metodă permisă şi pentru a testa noua tehnologie deoarece, indiferent de rezultatul final, Ceauşeştii ar fi profitat: în caz de reuşită ar fi folosit-o în scop propagandistic, iar în caz de eşec ar fi fost un prilej excelent de umilire a specialiştilor şi un precedent de invocat. Exemplele care dovedesc că şi translatarea a fost pentru Ceauşeşti şi pentru clica lor un joc de-a şoarecele şi pisica sînt numeroase. Inginerul Iordăchescu îşi aminteşte despre o întîmplare la mutarea bisericii schitului Maicilor, care a fost un favor acordat de Nicolae Ceauşescu. Elena, care nu voia să permită execuţia procedeului, a fost îmbunată de soţul ei cu cuvintele: “lasă-i dragă să încerce, că tot nu vor reuşi.” Iar răspunsul ei a fost unul cu năduf, după ce a vizitat şantierul şi a văzut reuşita operaţiunii: “ai văzut mă că au reuşit”?[15]

Cu cinism, la lucrările complexe de mutare a Palatului Sinodal de la mănăstirea Antim, Nicolae Ceauşescu, vizitînd şantierul, a dat ordin ca acesta să fie din nou relocat deoarece nu îi plăcea noul amplasament. Tot aşa au stat lucrurile şi la biserica Olari, remutată pentru a fi ascunsă în spatele blocurilor după ce fusese deplasată pe marginea Căii Moşilor. Cu un cinism cel puţin egal cu cel al soţului ei, Elena Ceauşescu a dat ordin ca la aceeaşi mănăstire Antim să fie demolat turnul-cuhnie, după ce inginerii îl aranjaseră pentru a fi simetric cu celălalt turn. Un alt caz în care soluţia translatării nu a contat deloc ca variantă la demolare, ba chiar demolarea a fost preferată de Elena Ceauşescu tocmai pentru a călca în picioare cu brutalitate ingenioasa soluţie a translatării şi a-şi dovedi bunul plac, a fost Biserica Sf. Vineri. În interiorul Primăriei Bucureştiului existau două tabere în privinţa sistematizării: moderaţii, cei care erau de partea lui Ceauşescu, adepţi ai mutărilor, şi radicalii, cei din tabăra Elenei Ceausescu, adepţi ai demolării. Tabăra ei a fost mai rapidă şi a dat ordin ca biserica, după ce fusese repictată, consolidată şi pregătită pentru a fi translatată, să fie demolată. Capriciile, indicaţiile contradictorii şi caduce, lipsa de încredere în ceilalţi, suspiciunea faţă de cei care spuneau ceva, faţă de cei care dădeau un sfat care ar fi avut un scop ascuns, contrar celui exprimat, lipsa exprimării admiraţiei, recunostinţei şi recompensării pentru performanţele tehnice ale inginerilor şi muncitorilor au fost trăsături profunde de caracter ale cuplului Ceauşescu pe care le menţionează multe mărturii şi care au îngreunat considerabil climatul de activitate în construirea centrului civic în anii 1980.

Dar şi în cazul clădirilor laice capriciul a funcţionat în luarea deciziilor finale. Două exemple sînt ilustrative în acest sens. Casa Vernescu, situată pe Calea Victoriei şi care avea nevoie de o corecţie de 9 metri în adîncime pentru a permite existenţa unui trotuar, nu a putut fi translatată deoarece Elena Ceauşescu a dorit ca personalul organizatoric al unui festival al tineretului să fie cazat acolo. Preşedintele festivalului era Nicu Ceauşescu, mezinul familiei. Al doilea exemplu a fost cazul clădirii Direcţiei de Paşapoarte de pe Calea Rahovei care se afla în faţa unei alegeri capitale: translatarea sau demolarea. Ceauşescu a acceptat translatarea în octombrie 1983 şi Iordăchescu a căzut de acord cu şeful instituţiei să amîne cu cîteva luni începerea procedurii deoarece aceasta se desfăşurarea mai greu iarna din cauza vremii dar şi pentru a face un favor personal şefului paşapoartelor care obiectase că lucrările la clădire vor afecta activitatea. Nefiind conştienţi de presiunea timpului scurt, atît şeful paşapoartelor, cît şi Iordăchescu au stabilit luna februarie pentru declanşarea operaţiunii. Ceauşescu a venit în vizită şi văzînd clădirea nemişcată, înfuriindu-se, a dat ordin ca aceasta să fie demolată. Era o clădire căreia i se făcuse protecţie antiseismica pe izolator, un tratament special care nu se mai făcuse pînă atunci în România.

Aşa cum recunoaşte şi inginerul Iordăchescu, în cazul bisericilor translatarea s-a făcut pe amplasamente improprii. Dar mai grav este faptul ca regimul a tratat bisericile ca pe clădiri oarecare şi nu ca pe lăcaşe de cult. ”Din punct de vedere spiritual, biserica mutată nu mai există. Locul sacru e acolo unde a fost sfinţit altarul. Faptul că mai exista nişte ziduri, cu o formă similară bisericii iniţiale, nu înseamnă ca acea biserică mai există”, spunea arhitectul Augustin Ioan.[16] Mai ales ca avem exemple care arată clar cum o biserică a fost distrusă nu numai prin schimbarea locului său, a peisajului în care exista, dar şi că ea însăşi este un ciot dintr-un ansamblu pierdut: din spectaculoasa mănăstire Mihai vodă, fostul sediu al Arhivelor Naţionale, acum a rămas numai biserica; la fel şi din Schitul Maicilor care, aşa cum îi spunea şi numele, era o mănăstire din care a rămas tot numai biserica. Incinta mănăstirii Antim a fost drastic micşorată. Faptul ca biserica există astăzi, mutilată de translatare, este teoria răului celui mic dar care nu va deveni niciodată un bine.

Chiar şi corectarea clădirilor greşit amplasate încă de la ridicarea lor, a intervenţiei limitate, stă sub semnul dubiului. Este ea oare pe deplin justă? Părerile sînt împărţite. Adversarii susţin că şi defectul are o originalitate proprie, dar adepţii spun ca translatarea poate fi o soluţie acceptabila de ajustare, dar nu şi de reconfigurare a unui spaţiu bine închegat, avînd o tradiţie îndelungată. Un exemplu de intervenţie raţională a fost biserica mănăstirii din Râmeţi, din judeţul Alba, realizată de Iordăchescu în 1988. Biserica ce datează din 1375 a fost înălţată cu 2,04 metri de la nivelul solului deoarece se afunda din cauza aluviunilor aduse de rîul Geoagiu. Poate ca translatarea este un procedeu de corecţie care folosit după planuri urbanistice bine întocmite este benefic. Din păcate, ea a fost gîndită ca soluţie de compromis pentru salvarea parţială în locul neantizării. Ea a avut partea ei de contribuţie la distrugerea unui habitat consolidat în decursul timpului şi numai un efect pozitiv limitat. În cazul bisericilor a fost o soluţie a neputinţei, a prăbuşirii psihologice, a fricii şi a conformismului, a jumătăţii de măsură: nici distrugere completă, nici păstrarea integrală ca o victorie a unei opoziţii clare la abuz. Iar în cazul celorlalte clădiri publice precum şi a refacerii raţionale a părţilor necorespunzătoare ale oraşelor, ar fi fost o soluţie potrivită dacă s-ar fi conceput şi urmat o strategie coerentă.

autor: Steliu Lambru


[1] Dinu C.Giurescu insistă asupra unei alienări a regimului şi în ceea ce priveşte noua faţă a oraşelor sub comunism: un scop declarat, acela de a îmbunătăţi condiţiile de muncă, de locuit şi odihnă pentru întreaga populaţie, şi un scop real, cel al construirii colhozului urban. Din păcate, chiar această alienare a fost una reală nu se poate afirma întru totul că decidenţii politicii de sistematizare au avut două scopuri, unul declarativ care să-l mascheze pe cel real; ar fi avut măcar scuza rătăcirii (vezi Dinu C. Giurescu, Cuvînt Înainte la Gheorghe Leahu, Distrugerea mănăstirii Văcăreşti, Bucureşti: Ed. Arta Grafica, 1996, p. 5). Aceasta ar fi însemnat însă un examen de conştiinţă, o asumare a valorilor pe care le dădeau pieirii. Din păcate, scopul a fost unul singur, cel în care au crezut nelimitat toţi cei care au participat la punerea sa în practică: superioritatea modelului comunist. Vezi în acest sens stenograma procesului intentat Elenei şi lui Nicolae Ceauşescu pe 25 decembrie 1989, Procesul Ceauşeştilor, Bucureşti: Ed. Excelsior C. A, 1991, p. 35: “Preşedintele (imitînd): “Avem programe minunate!” (revine) Probabil că de programul ăsta era vorba “minunat”: una să scrii pe hîrtie şi alta să se facă în realitate. Aşa ai vorbit şi despre sistematizarea localităţilor care, în fapt, a însemnat distrugerea ţărănimii române, a plaiului nostru strămoşesc… E. Ceauşescu (lui N. Ceauşescu, în şoaptă): Nu s-a cunoscut o asemenea dezvoltare. N. Ceauşescu: Niciodată în satele româneşti nu s-a realizat o asemenea dezvoltare li nu de distrugere a satelor româneşti, dimpotrivă, de consolidare, de a asigura brutărie… ”

[2] Folosesc alternativ termenii distrugere şi dezastru pentru a desemna unul şi acelaşi lucru, deşi ei nu sînt sinonimi: pierderea ireparabilă şi incompensabilă a unor valori inestimabile ale patrimoniului românesc la nivelul micro, a clădirii sau a unui ansamblu propriu-zis, şi la nivel macro a fizionomiei unui cartier sau a unei zone bine definite înainte de programul de sistematizare. Prin distrugere definesc acţiunea deliberată de demolare şi de translatare a clădirilor şi ansamblurilor de patrimoniu, a cartierelor anterioare perioadei comuniste, cît şi redesenarea lor după o concepţie nepotrivită spiritului lor originar, care nu prezentau urme de degradare şi nici nu erau lipsite de valoare artistică, ce nu prezentau disconfort, prin decizii după bunul plac sugerate, susţinute si încurajate de grupuri de specialişti şi politruci ai aparatului superior de partid şi de stat, cu complicitatea pasivă a membrilor comunităţii.

[3] Mioara Matei, Ioan Matei, Sociologie şi sistematizare în procesele de dezvoltare, Bucureşti Ed. Tehnică 1977, p. 46.

[4] Trebuie menţionat că dincolo de denumirile bombastice, ele au însemnat în practică studii şi lucrări de specialitate pe teren: topografie, geografie, cercetări agricole, cercetări în domeniul construcţiilor de drumuri şi poduri, de îmbunătăţiri funciare, de studii privind amplasarea de noi unităţi economice.

[5] Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, partea a II-a, Anul X, Nr. 9, Joi, 31 octombrie 1974, p. 2.

[6] Gheorghe Curinschi, Centrele istorice ale oraşelor, Bucureşti: Ed. Tehnică, 1967, p. 79. Caracteristicile pozitive ar fi, în opinia autorului, următoarele: structura stradală, spaţiile istoriceşte constituite ale străzilor şi pieţelor cu profilul şi regimul lor de construcţie, ansamblurile urbane, monumente de arhitectură şi artă plastică, clădirile care reprezintă interes istoric şi arhitectural, modul caracteristic de percepere al unor clădiri din interiorul oraşului, silueta centrului văzută din exteriorul său, modul de utilizare a reliefului, raportul cu natura înconjurătoare. La rîndul lor, caracteristicile negative sînt: traficul de vehicule impropriu în raport cu trama stradală, suprapopularea şi lipsa de salubritate şi confort, clădirile parazitare fără valoare istorică, alterările spaţiilor urbanistice şi ale monumentelor care au intervenit de-a lungul timpului prin introducerea clădirilor lipsite de valoare sau prin refacerea necorespunzătoare a celor vechi, atenuarea expresivităţii siluetei centrului istoric, folosirea improprie a unor clădiri sub raport funcţional sau al eficienţei economice (p. 82).

[7] Ibidem, pp. 206-207.

[8] Ibidem, p. 217.

[9] Practică apărută în Europa Occidentală încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, cînd clădiri publice din spaţiul german şi din Marea Britanie au fost relocate de pe locurile de origine, translatarea a fost o metodă controversată. Criticile au venit mai ales din partea celor care asociau valoarea estetică a clădirii cu amplasamentul ei. În SUA, adversarii mutării clădirilor de pe un loc pe altul denumesc procedeul revizionism istoric, conotat complet negativ, o încălcare grosolană a voinţei celui care a ales locul pentru ridicarea construcţiei. Raţiunea mutării clădirilor vizate a avut la baza un plan urbanistic şi, în linii mari, a urmat aceeaşi procedura tehnică: subzidirea fundaţiei şi amplasarea sub clădire a unui sistem de susţinere format din bîrne cu ajutorul căruia să poată fi ridicată şi transportată de pe vechiul loc pe cel nou.

[10] Cîteva performanţe ale echipei inginerului Iordăchescu au fost: viteza de translatare la început era cuprinsă între 1,80 metri şi 2,20 metri pe oră, la biserica Capra ajungîndu-se la 12 metri pe oră, aceasta fiind cea mai mare viteză atinsă. Din cauza unor crăpături apărute în pereţii bisericii, prudenţa i-a obligat pe ingineri să renunţe la a creşte viteza de deplasare. În medie, aceasta a fost de 3-3,5 metri pe oră, argumentul siguranţei primînd în faţa repeziciunii execuţiei. De asemenea, cea mai mare clădire translatată a fost Palatul Sinodal de la Mănăstirea Antim pe cea mai lungă distanţă: 289 de metri.

[11] Dinu C. Giurescu, Distrugerea trecutului României, Bucureşti: Ed. Museion, 1994, p. 53.

[12] Silvia Iliescu, Interviu cu Eugen Iordăchescu, Arhiva Centrului de Istorie Orală din Societatea Română de Radiodifuziune, Caseta nr. 1723, Număr de inventar 3399.

[13] Biserica mănăstirii Mihai vodă a fost ridicată pe un deal care azi nu mai există, în locul său fiind un platou. Ea a fost coborîtă de la o altitudine de 6,20 metri şi rulată pe o distanţă de 290 de metri. Coborîrea a fost asistată prin frînare din spate cu trolii electrice şi din faţă cu cricuri hidraulice. Vezi Silvia Iliescu, Interviu cu Eugen Iordăchescu, Arhiva Centrului de Istorie Orală din Societatea Română de Radiodifuziune, Caseta nr. 1721, Număr de inventar 3397.

[14] Silvia Iliescu, Interviu cu Eugen Iordăchescu, Arhiva Centrului de Istorie Orală din Societatea Română de Radiodifuziune, Caseta nr. 1720, Număr de inventar 3396.

[15] Ibidem.

[16] http://www.culte.ro/RevistaPreseiDetalii.aspx?id=2917; Internet; accesat 29 septembrie 2009.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign