E-Antropolog

Monumentul – fenomen cuprins între conceptele istorice şi ipostaza prezentului

04 aprilie 2011 Adrian Majuru Moldova

Monumentul[1] prin sensul termenului fiind legat direct cu timpul şi memoria popoarelor, este elementul în care coexistă atât trecutul cât şi viitorul, în mod afectiv. În Franţa există o diferenţă fundamentală între monument şi monument istoric (definite de A.Riegl) corespunzând noţiunilor de memorial pentru cel dintâi şi historic building pentru al doilea.

Se pare că percepţia valorii istorice a unui obiect sau monument depinde de gradul de cunoaştere al fiecărui individ, în timp ce valoarea atribuită vechimii poate fi mai lesne recunoscută de oricine.

Începând din a doua jumătate a secolului al XIX către începutul secolului XX, istoricii Boito[2] şi Riegl[3] consideră şi impun ca disciplină conservarea monumentelor istorice, iar prin acest tip de abordare a domeniului, aceştia delimitează aria monumentelor istorice, cu precădere a celor religioase şi civile. Destinul vechilor oraşe a constituit subiectul teoriilor restaurării în secolele trecute, dealtfel des reluat şi în prezent, probabil doar numărul monumentelor în discuţie era altul. G.Giovannoni[4] a văzut oraşele vechi incluse în aria urbanismului modern, susţinând dimensiunea estetică a oraşelor şi refacerea relaţiei patrimoniului vechi urban cu viaţa socială. A prevăzut în teoria sa şi momentul ,,anti-urbanizării’’[5], spunând că patrimoniul urban trebuie tratat ca un organism viu, căreia să i se dea valoarea de actualitate şi valoare socială, acesta coexistând într-o stare de echilibru cu oraşul modern. Contrar viziunii propuse, au existat tendinţe de înlocuire a unor porţiuni semnificative din oraşele vechi cu edificii complet diferite esteticii urbane din trecut. Un exemplu emblematic este planul arhitectului Le Corbusier în 1925, care ,,propune raderea ţesutului vechilor cartiere ale Parisului, înlocuirea lor cu zgârie-nori standard, şi păstrarea doar a câtorva monumente heterogene, Notre Dame din Paris, Arcul de Triumf, Sacré–Coeur şi Turnul Eiffel: inventar care anunţă deja concepţia mediatică a monumentelor semnal. Această ideologie de tabula rasa, aplicată tratării centrelor vechi în timpul anilor 1950, nu a încetat în mod oficial să prevaleze în Franţa decât prin crearea, de către André Malraux, în 1926, a legii asupra sectoarelor salvgardate.’’[6]

Oraşul modern apare deseori ca fiind imaginea opusă oraşului vechi, istoric, prin caracteristicile sale supărător de precise: arii mari cu blocuri de locuinţe cu forme şi dimensiuni aproape identice, standardizate, din care este evidentă uniformitatea, simetria, lipsa grădinilor generoase, sentimentul puternic al timpului care se derulează prea repede într-un peisaj urban intens, agitat, şi totuşi cu aceeaşi rutină cotidiană. În cazul viziunilor radicale de urbanizare care apar, trebuie să recunoaştem că rolul decoraţiilor de orice tip sau al zonelor pline de vegetaţie este redus sau de multe ori exclus. Este un fenomen surprinzător, dar valoarea de artă şi patrimoniul vegetal (monumento vivente cum este definit în Carta di Firenze[7] din 1982) par a nu fi necesare în acele condiţii de reducere a zonelor vegetale în favoarea construcţiilor din beton şi sticlă. O grădină istorică este denumită monument, avându-se în vedere compoziţia sa arhitecturală şi vegetală, două caracteristici care contribuie la dimensionarea valorii sale artistice şi istorice. Expresie a legăturii umanităţii cu natura, grădina a păstrat întotdeauna sensul iniţial şi anume de imagine idealizată a lumii – ,,(…)un paradiso nel senso etimologico del termine, ma che è testimonianza di una cultura, di uno stile, di un’epoca, eventualmente dell’originalità di un creatore.’’[8] Recunoaşterea valorii şi implicit a semnificaţiei unui obiect, edificiu, sau formă peisagistică este primul pas către conservarea sa, un act bine definit de Cesare Brandi[9] în 1965. El considera esenţială recunoaşterea operei de artă, aceasta fiind parte din procesul conservării şi baza acţiunilor viitoare: analiza critică, identificarea degradărilor şi tratamentele necesare.

Foto 1. Centrul istoric al oraşului Dorohoi, front de clădiri datând din secolul al XIX-lea (dintre puţinele care se mai păstrează încă), construite din cărămidă, în stare avansată de degradare, cu risc de prăbuşire, întrucât nu s-a realizat nici o intervenţie de conservare; mari arii din suprafaţa pereţilor şi acoperişului sunt fracturate sau prăbuşite. Imagine din octombrie 2010, un exemplu de pierdere lentă dar definitivă a unei perioade ce documentează istoria oraşelor.

Foto 2. Dorohoi, detaliu din frontul de clădiri, o latură din care a rămas doar faţada, iar spaţiile casei s-au prăbuşit.

Păstrarea valorilor este direct legată de nivelul cultural al unui popor, de educaţia sa. După aproape jumătate de secol de la apariţia teoriei lui Brandi, Carta de la Cracovia din 2000 reia ideea educaţiei şi a respectului pentru patrimoniu, considerând că formarea şi educarea în spiritul conservării patrimoniului construit necesită un larg proces care să includă implicare socială. Acest proces trebuie integrat în sisteme naţionale de educaţie, la toate nivele sale.

Este dovedit faptul că educaţia culturală cu deschidere către diversitate şi fără limite teritoriale, garantează în timp respectul pentru valorile proprii şi ale umanităţii în ansamblu. Fiecare cultură are propria spiritualitate, relaţii stabilite în raport cu natura şi un mod propriu de apreciere estetică. În acest sens, conservarea picturilor murale – parte semnificativă a patrimoniului cultural, a constituit subiectul pentru redactarea unor principii într-un document ICOMOS 2003, în cadrul cărora se menţionează: ,,Împărtăşirea grijii pentru moştenirea comună este acceptată naţional şi internaţional ca un concept.’’[10]

Aceeaşi cartă stabileşte reguli privind utilizarea monumentelor şi siturilor cu picturi murale, în vederea menţinerii unui microclimat necesar conservării: evitarea folosirii necontrolate şi inadecvate a monumentelor; limitarea numărului vizitatorilor dacă se consideră o măsură favorabilă; închiderea temporală a accesului publicului în unele cazuri particulare. În managementul siturilor este absolut necesar să fie bine controlat atât accesul cât şi modalităţile de folosire, pentru că de acestea depinde în mare măsură conservarea pentru timp îndelungat a patrimoniului, la care se asociază apoi intervenţiile minime eficiente ale specialiştilor din domeniu pentru asigurarea echilibrului necesar.

Foto 3. Casa Sofian din Botoşani – monument istoric cu valoare arhitecturală aparte, ansamblu cu starea gravă de conservare a edificiului în 2009. Până acum câţiva ani clădirea a funcţionat ca centru de protecţie al minorilor, urmând să devină un centru cultural. Degradarea elementelor decorative şi a scărilor este în stadiu avansat, agravându-se vizibil în ultimii ani, după ce edificiul nu a mai fost utilizat.

Foto 4. Casa Sofian din Botoşani. Detaliu cu aspectul uneia dintre cele patru intrări principale ale casei, baricadate în acest mod nefast în aşteptarea finalizării proiectului de restaurare. Uneori se pare că momentul restaurării unor monumente vine prea târziu în raport cu gradul accelerat de degradare al acestora, pentru ca recuperarea lor să mai fie posibilă în forma şi cu valoarea unitară a ansamblului.

Monitorizarea permanentă a monumentelor se impune pentru a avea o situaţie clară a stării de conservare a acestora în raport cu evoluţia valorilor climatului (temperatura, umiditatea, poluarea etc.). Conservarea este un proces complex ce include: identificarea, înţelegerea, interpretarea şi prezentarea patrimoniului. Acestea impun o serie de etape[11] care se referă la documentarea patrimoniului – datele sale istorice, mediul fizic dar şi cultural; examinarea prin metode ştiinţifice necesare pentru a diagnostica cu precizie structura materială şi starea de conservare; elaborarea unor programe de conservare şi monitorizare, menţinerea climatului intern echilibrat al monumentului, inspectarea la intervale regulate de timp, consemnarea şi analizarea datelor.

Referindu-se la perspectiva integrării în viaţa contemporană a edificiilor, fie ele decorate sau nu, Françoise Choay vede refolosirea ca un proces dificil: ,,(…) monumentul este sustras în acest fel riscurilor dezafectării, pentru a fi expus uzurii şi uzurpărilor uzitării: a-i atribui o destinaţie nouă este o operaţie dificilă şi complexă, care nu trebuie să se întemeieze doar pe asemănarea cu destinaţia originală. Ea trebuie, înainte de toate, să ţină cont de starea materială a edificiului care, astăzi, se cere apreciată în funcţie de fluxul utilizatorilor săi potenţiali.’’[12]

Foto 5. Centrul istoric al oraşului Iaşi, clădire construită în secolul XIX, situată pe strada Cuza-vodă; Starea sa în septembrie 2010, când edificiul are diverse funcţiuni, spaţii comerciale şi locuinţe: este evidentă modalitatea de tratare a parterului clădirii care a fost acoperit cu tonuri de gri, fapt ce a dus practic la împărţirea faţadei în două arii complet diferite din punct de vedere vizual şi la pierderea unităţii edificiului.

Foto 6. Centrul istoric al oraşului Iaşi. Detaliu cu partea superioară a clădirii, element statuar care a suferit intervenţii în timp: completări grosiere cu diverse reparaţii ce au alterat brutal formele originale ale statuii; decoraţiile de factură Art Nouveau de pe faţadă prezintă lipsă de aderenţă, desprinderi locale, tinzând să se piardă iremediabil.

Realitatea unor cazuri ne confirmă această idee a uzurii care s-a accentuat în mod evident din momentul exploatării masive a monumentului. Un edificiu căruia i s-a aplicat un alt ritm de folosire, mult amplificat, utilizat permanent fără a se ţine seama de fragilitatea climatului interior mai ales când există şi decoraţii murale sau obiecte de patrimoniu, este înlăturat treptat din regulile unui destin muzeal.

Nu trebuie uitat faptul că este o parte din ,,the common cultural heritage’’ şi identitatea culturală a unui popor depinde direct de păstrarea valorilor tangibile şi intangibile, a autenticităţii acestora.

Cazurile în care se încearcă rentabilizarea patrimoniului nu sunt puţine, în special monumentele şi siturile foarte accesibile, sau cele cărora li s-a creat destul renume în memoria turiştilor, în aşa fel încât să trezească interes din punct de vedere afectiv. Chiar o serie de monumente religioase au acest destin actual, în care se produc următoarele fenomene: rularea unor mase mari de turişti sau credincioşi fără a se lua în calcul efectele produse, implantarea de boutique-uri cu suveniruri (fie acestea chiar obiecte de cult, pliante, cărţi etc.) în interiorul lăcaşului, denaturându-se dimensiunea spaţiului. Exemplele există atât în mediul urban cât şi în cel rural.
Monumentul poate fi deopotrivă suport publicitar, sursă de furnizare a unor suveniruri şi memorie a civilizaţiei?

Foto 7. Centrul Vienei, spaţii comerciale, instituţii, construite din sticlă şi structuri metalice inserate între edificiile din secolul XIX; pe suprafaţa vitrată se reflectă ca o imagine captivă – expresia unei biserici baroce situată pe partea opusă.

Şi în prezent viaţa unora dintre monumente este un balans necontrolat între posibilitatea de a avea un destin muzeal, de a fi puse cu adevărat în valoare, fără tendinţa nefastă de exagerare până la transformarea într-o sursă rentabilă, şi pe de altă parte utilizarea lor cu riscul uzurii, prin exploatarea edificiilor. La fel de abrupt se transpune procesul ,,modernizării’’ în corpul edificiilor vechi. Înlocuirea de ferestre şi uşi schimbând materia originală, de multe ori şi forma acestora: uşile pot căpăta goluri de sticlă, deşi cele originale erau masive, compacte; ferestrele pot deveni fixe, prea etanşe, deşi iniţial erau prevăzute cu posibilităţi de ventilare a aerului. Nu este doar o alterare a aspectului specific, ci o inserare nefirească a unor implanturi din viitor în corpul trecutului, care se produc totuşi în pofida regulamentelor existente. Identificarea integrităţii unui edificiu istoric trebuie să ia în considerare şi impactul timpului istoric căruia îi aparţine, alături de specificul său arhitectural. Orice intervenţie la un monument trebuie să se bazeze pe o judecată de valoare şi impune alegerea priorităţilor pentru fiecare situaţie în parte.

În 2001, UNESCO a emis ,,Universal Declaration of Cultural Diversity’’, a cărei temă a constituit-o recunoaşterea valorilor tuturor culturilor. Sunt introduse noţiuni noi precum cultural landscape şi intangible heritage, care au fost absolut necesare în domeniu. O serie de formulări precum expresia nord-americană historic presevation trebuie să corespundă cu conservation of historic buildings din United Kingdom, de asemenea cu restoration of monuments din ţările latine.

În noţiunea de heritage definită deja în a doua jumătate a secolului XX, au fost incluse recent patrimoniul industrial, arhitectura modernă, întinderi geografice (landscapes) alături de tipurile de patrimoniu recunoscut. Se pune problema conservării istoricităţii materialelor, continuarea tehnicilor tradiţionale pentru regiunile care păstrează un patrimoniu de structuri istorice construite sau situri naturale, uneori mixte, acestea fiind incluse în Lista Patrimoniului Mondial[13].

Apoi în 2003, a fost adoptată ,,Convention for the Safeguarding of the Intangible Cultural Heritage’’, care a derivat din ,,Proclamation of Masterpieces of the Oral and Intangible Heritage of Humanity’’ din 1997. În ce priveşte ariile rurale în special, este subliniată ideea ca schimbările să menţină elementele tradiţiei şi integritatea locului, condiţii obligatorii pentru salvarea patrimoniului intangibil. Se ştie că edificiile tradiţionale din zonele rurale sunt un proces continuu care înseamnă adaptare sub presiunea vieţii sociale moderne. Menţinerea tradiţiei este mereu asaltată de presiuni economice, culturale, chiar arhitecturale impuse de procesul actual al omogenizării, ceea ce face dificilă garantarea conservării tradiţiilor în viitor.

Conferinţa de la Nara[14] din 1994, a dezbătut conceptul autenticităţii în condiţiile diversităţii culturale, având ca scop crearea unui echilibru între criteriile de evaluare a patrimoniului din aria euro-centricităţii şi situaţiile culturale din afara lumii occidentale. În acest document au fost reunite două direcţii dezbătute şi anterior în cadrul altor conferinţe, dar care la momentul acela nu au accentuat cu fermitate necesitatea judecării valorilor specifice patrimoniului în mod diferit de la o cultură la alta cu condiţia ca autenticitatea să fie definită şi recunoscută în baza unor surse de informaţie credibile. Direcţiile conceptuale au făcut referire la: 1. autenticitate şi 2. importanţa diversităţii culturale şi continuarea tradiţiei. Caracteristicile societăţilor din Asia de exemplu, au determinat flexibilitatea formulării şi aplicării unora dintre principiile restaurării. S-a subliniat faptul că există diferenţe în ce priveşte motivaţia culturală, în timp ce statele vestice dezvoltă principii bazate pe direcţia estetică (aesthetically oriented), culturile Asiei estice sunt legate de relaţia dintre spiritual şi natură. Aşadar forma culturii este determinată de diversitatea bio-geografică şi creativitatea umană, din care rezultă diversitatea culturală a patrimoniului.

Pentru conservarea autenticităţii s-a impus principiul respectului diversităţii culturale, care înseamnă nu doar acceptarea altor forme de cultură decât cea specifică poporului sau a etniei căreia aparţii, dar şi înţelegerea trăsăturilor sale ce o definesc ca moştenire comună a întregii umanităţi:

,,Art. 6. Cultural heritage diversity exists in time and space, and demands respect for other cultures and all aspects of their belief systems. In cases where cultural values appear to be in conflict, respect for cultural diversity demands acknowledgment of the legitimacy of the cultural values of all parties.’’[15]

În cadrul larg al patrimoniului, toate culturile şi societăţile au responsabilitatea de a conserva moştenirea culturală pe care au generat-o, iar judecarea valorilor specifice ar trebui să aibă loc în contextul cultural specific fiecăreia, pentru a nu afecta dimensiunile artistice, istorice, sociale şi ştiinţifice proprii (principiu enunţat în cap. ,,Valori şi Autenticitate’’din The Nara Document on Authenticity).

Respectul diversităţii cere evitarea aplicării unor principii rigide sau proceduri standard valabile pentru anumite arii culturale, dar incompatibile cu altele. Sunt necesare o serie de abordări în contextul comunitar, dar care să poată facilita cooperarea internaţională pentru conservarea moştenirii culturale şi să deschidă posibilităţi de cunoaştere a acestuia pentru public. Transmiterea tehnicilor şi materialelor tradiţionale este o politică inclusă în salvarea patrimoniului nordic-european şi cu precădere al Asiei estice, făcând parte din specificul formelor de transmitere a construirii şi decorării edificiilor religioase, ale clădirilor tradiţionale, a elementelor specifice unor comunităţi etc.

Foto 8. Liverpool, vechiul port cu clădirile din cărămidă aparţinând secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, conservă o perioadă istorică din trecutul oraşului, iar între acestea este amplasat de curând muzeul civilizaţiilor cu o arhitectură spectaculoasă şi forme sintetice; prin introducerea formelor specifice prezentului, contradictorii în raport cu elementele de arhitectură din secolele trecute, s-a urmărit evident marcarea saltului de viziune care s-a produs în secolul XXI, şi care reflectă de fapt tipologia societăţii actuale şi impulsul de a o exprima puternic. Imagine din 2009 în momentul construirii muzeului, care a fost finalizat şi deschis în 2010.

Principiile indicate de Cartele restaurării trebuie urmărite ca un ghid general, iar metodologia de aplicare a cestora nu este dependentă de naţionalitate, de tipologia sau vârsta patrimoniului. Fără o recunoaştere critică şi înţelegere a caracteristicilor, a semnificaţiilor particulare ale valorilor ce-i sunt atribuite, nu poate fi cunoscută în mod real importanţa diversităţii culturale. Ideea autencitităţii – ca expresie a identităţii culturale a fost reluată în alt context, după documentul elaborat deja la Nara, şi anume vizând cultura americană: ,,The authenticity of our cultural heritage is directly related to our cultural identity’’[16], unde este pusă în discuţie importanţa respectării rolului pe care monumentele, siturile, peisajele culturale, alte tipuri de valori, îl au în societatea contemporană.

Definirea valorilor – valoare istorică şi valoare de artă – clar argumentată în documentele emise de organismele de cultură, în realitatea societăţilor industriale pare să piardă din stricteţea justificărilor sub avalanşa de imagini de orice factură, informaţii amestecate şi deseori prea agresive care însoţesc într-o presiune mediatică continuă fiecare zi a acestor societăţi contemporane. Revenind la prima formă de memorie inventată şi cea mai firească – reproducerea fotografică, pe care Malraux a văzut-o ca pe o posibilitate salvatoare pentru a aduna toate operele umanităţii, prin intermediul acesteia erau anulate distanţe. Fotografia a constituit şansa vizualizării patrimoniului – posibilitate facilă şi la îndemâna publicului larg, un ,,muzeu imaginar’’ accesibil oricând. Dar exploatarea imaginii şi promovarea ei a evoluat nu numai în sensul intuit la apariţia fotografiei – ca mijloc de documentare fidelă, există atât de diverse şi multiple maniere de captare şi transmitere a imaginii încât societatea actuală are în faţă o viziune mult diferită despre percepţia operelor de artă, în raport cu cea de la mijlocul secolului XX.

,,Oamenii societăţilor industriale avansate nu mai învaţă pe dinafară nici datele, nici textele, nici, de altfel, tabla înmulţirii. În toate domeniile practice sau teoretice, memoria lor este tot mai bine asistată, suplinită şi în final înlocuită de proteze din ce în ce mai performante, în măsură să înmagazineze şi să restituie de îndată, la cerere, o informaţie enciclopedică, quasi nelimitată, privind trecutul şi prezentul, sub formă de cuvinte, cifre şi imagini.’’[17]

Dar s-au pus în practică şi forme de reproducere care au constituit cele mai eficiente metode pentru a opri degradarea şi a salva patrimoniul: exemplul picturilor rupestre din grota de la Lascaux, care a fost închisă publicului, întrucât fenomenele de degradare accelerate erau evident datorate prezenţei turiştilor. Pentru a fi totuşi vizualizate imaginile picturilor, s-a realizat o replică a sitului în apropiere (Lascaux II deschisă în 1983) şi imaginile au fost reproduse fidel. La fel sunt o parte din mormintele din Valea Regilor şi mormintele etrusce din Tarquinia care pot fi vizionate doar din exteriorul lor. Exploatarea excesivă riscă să se transforme în consumare, acesta fiind rezultatul unei puneri eronate în valoare a monumentelor.

Opus consumului turistic există un pericol care afectează în special patrimoniul românesc: uitarea în degradare a monumentelor sau la fel de gravă, tratarea cu aceleaşi materiale şi metode, indiferent de factura, epoca, structura lor, intervenţii repetate standardizat fără a le diferenţia[18], funcţie de natura şi specificul fiecărui monument. În condiţiile evoluţiei accelerate a memorizării artificiale care domină societatea actuală, ignorarea principiilor ştiinţifice atât de riguros gândite în documentele domeniului, pare un paradox de neconceput. Deşi reuşim să refacem în variante computerizate imaginea virtuală complexă până la maximum de fidelitate a monumentelor, în mod paradoxal nu reuşim la fel de eficient să intervenim real pentru a opri căderea acestora în ruină. Ajunse în forme grave de degradare, monumentele pierd mare parte din repertoriul lor de date. Şi atunci se iveşte o problemă psihologică, în ce priveşte reconstituirea[19] formelor: evident aspectul original detaliat nu se mai cunoaşte, ba mai mult o reconstrucţie oricât de profesionist ar fi fost realizată nu poate fi niciodată considerată o copie ce înlocuieşte originalul. Raporturile noastre cu spaţiile, memoria şi timpul depind direct de comportamentul şi mentalităţile celor care se intersectează în salvarea patrimoniului, a mediului nostru construit şi mediul natural.

Tendinţele lumii contemporane includ din ce în ce mai evident şi aceste acţiuni: rurbanizare[20] sau periferizare şi deconstruire prin care centrele şi limitele oraşelor se dizolvă; au apărut clădiri – gigant (mega-construcţii) inserate lângă edificii vechi de două-trei secole cu proporţiile lor care păstrează scara umanului; sau clădiri uriaşe ce devin tot mai numeroase la marginile oraşelor, sau sunt introduse în centrul acestora, prin etape ce se succed rapid determinând dispariţia limitei oraş-spaţiu rural, cu tot ce implică aceste schimbări.

Monumentul are totuşi rolul de a aduce în permanenţă timpul trecut pentru a trăi prezentul, chiar şi în secolul XXI. Uitarea şi degradarea înseamnă pierderea memoriei, implicit pierderea identităţii popoarelor, a culturilor. Prin prezenţa sa fizică, monumentul reprezintă memorie vie, organică.

autor: conf.univ.dr.Carmen Cecilia Solomonea, Facultatea de arte Plastice, Decorative si Design, Universitatea de Arta „George Enescu” – Iasi

Abstract

The evolution of societies has brought new concepts of tangible and intangible world heritage, but also it was necessary the reformulation of some directions of approach to heritage and acceptance of cultural diversity.

The specificity of the monument is built by the relationship of time with memory and can be called the element which guarantees the sources of humanity’s origin, by its very anthropological function. But its initial role which was originally built for, in contemporary

Bibliografie:

BRANDI, Cesare, Teoria restaurării, ed. Meriadiane, Bucureşti, 1996;

CHOAY, Françoise, Alegoria patrimoniului, ed. Simetria, Bucureşti, 1998;

JOKILEHTO, Jukka „Preservation theory unfolding”, în Future Anterior, vol.III, nr.1, summer 2006;

JOKILEHTO, Jukka „Conservation concepts”, cap.1, pp.3-9, în Conservation of ruins, John Ashurst, ed. Elsevier, 2007;

*** CARTA di Firenze, Dei giardini storici, ICOMOS, 1982;

*** CARTA di Cracovia 2000, Principi per la conservazione ed il restauro del patrimonio costruito, cap. Formazione e Educazione 13, La Rivista Trieste Contemporanea, no. 6-7, novembre 2000;

*** Conservator-Restaurator : o definiţie a profesiei, Codul de etică, ICOM, Copenhaga, 1984.

*** Declaration of San Antonio, Cap.B. Considerations and analysis, 1.Authenticity and Identity, ,,InterAmerican Symposium on Authenticity in the Conservation and Management of the Cultural Heritage’’, San Antonio, Texas, United States of America, 27-30 march, 1996;

*** Principles for The Preservation and Conservation/ Restoration of Wall Paintings, ICOMOS, Vicoria Falls, Zimbabwe, october 2003;

*** The Nara Document on Authenticity, cap. Cultural Diversity and Heritage Diversity, Conference on ,,Authenticity in Relation to the World Heritage Convention’’, Nara, Japan, 1994.


[1] monumentum original din latină.

[2] Camillo Boito (1835-1914) – inginer, arhitect şi istoric al artei, la cumpăna între două secole crează principii pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice, care au fost incluse în legea italiană din 1909. Viziunea sa asupra autencitităţii, este preluată şi dezvoltată de la Ruskin şi Morris, considerând că este necesar a fi conservată nu doar partea originală a monumentului, ci şi părţile ce i-au fost adăudate în timp. Dar partea restaurată, probabil cu porţiuni înlocuite sau completate trebuia marcată vizibil în raport cu originalul, prin materiale şi culori diferite. De aceea propune tratarea diferită a edificiilor, cele antice prin restaurare de tip arheologic la care se ia în considerare precizia ştiinţifică, eventual se poate reconstitui materia şi volumul dar să fie tratate în alb suprafeţele şi ornamentele; cele medievale –gotice o restaurare pitorească ce pune accent doar pe consolidarea structurii şi fără a se interveni asupra decoraţiilor de orice fel; iar pentru cele clasice şi baroce considera necesară o restaurare arhitecturală.

[3] Alois Riegl (1858-1905) – istoric de artă vienez, conservator de muzeu, a fost preşedintele Comisiei austriece a monumentelor istorice; acesta a tratat monumentul din punct de vedere social şi filosofic. Este primul care defineşte monumentul (care prezintă valori legate de contemporaneitate) şi monumentul istoric (legat de trecut, cu rol de aducere aminte şi încărcat cu valoarea vechimii impusă de trecerea timpului). De asemenea explică şi valoarea de artă: 1. creaţia artistică veche văzută ca fiind relativă, expusă sensibilităţii lumii moderne şi 2. valoarea de noutate interesantă în percepţia maselor. Subliniază că valoarea desemnată vechimii anulează valoarea de noutate şi apoi pe cea de folosinţă. Meritul său constă în faptul punerii în evidenţă a contradicţiilor existente deseori între valoarea de folosinţă, valoarea de artă relativă şi valoarea istorică.

[4] G.Giovannoni (1873-1943) – arhitect şi inginer italian, un teoretician al urbanismului de la începutul secolului XX, continuator al lui Boito, are meritul de a acorda oraşelor vechi funcţionalitate dar şi valoare muzeală. Denumeşte oraşul vechi – patrimoniu urban, astfel introduce oraşul vechi în doctrina urbanizării, impunând reguli ce vizează respectarea valorii de patrimoniu în demersul organizării vieţii moderne.

[5] ,,Termenul se va transforma mai târziu în dezurbanizare. Aproape cel dintâi, el percepe spargerea şi dezintegrarea oraşului, în folosul unei urbanizări generalizate şi difuze. Mai devreme cu cincizeci de ani, el vede deja deschizându-se noua eră pe care Melvin Webber o va numi the post city age, ,,era de după oraşe’’. Françoise Choay, Alegoria patrimoniului, cap. ,,Inventarea patrimoniului urban’’, p.146.

[6] idem. p.142, p.145.

[7] ,,Come monumento il giardino storico deve essere salvaguardato secondo lo spirito della Carta di Venezia. Tuttavia, in quanto monumento vivente, la sua salvaguardia richiede delle regole specifiche che formano l’oggetto della presente Carta.’’ ICOMOS, CARTA di Firenze, Dei giardini storici, art. 3, 1982.

[8] Idem. din art.5.

[9] Teoria lui Cesare Brandi publicată în 1965 cu titlul Teoria del restauro, a fost numită în Italia ,,restauro critico’’ întrucât acesta considera că judecata critică conduce la o identificare corectă a valorilor culturale şi la realizarea unei restaurări corecte bazate pe judecata critică.

[10] Principii pentru păstrarea şi conservarea/restaurarea picturilor murale, Ratificat de ICOMOS la a 14-a Adunare Generală, la Vicoria Falls, Zimbabwe, octombrie 2003. Acest document, în forma sa prezentă, a fost redactat în Copenhaga între 28 octombrie-1 noiembrie 2002. A fost editat şi completat la Tesalonic între 8-9 mai 2003.

[11] Survey, definition, analysis, strategy and implementation – sunt etapele menţionate de J. Jokilehto, Conservation concepts, p.7.

[12] Françoise Choay, Alegoria patrimoniului, cap. „Vârsta industriei culturale”, p.165.

[13] ,,Din 2005 sunt 812 situri în total în Lista Patrimoniului Mondial, incluzând 628 culturale, 160 naturale şi 24 mixte (ambele valori culturale şi naturale)’’. Jukka Jokilehto Preservation Theory Unfolding, în Future Anterior, volume III, number 1, summer 2006, p.5.

[14] The Nara Document on Authenticity, Conference on Authenticity in Relation to the World Heritage Convention, Japan, 1994.

[15] idem. cap. ,,Cultural Diversity and Heritage Diversity’’.

[16] Declaration of San Antonio, Cap. B.”Considerations and analysis”, 1.Authenticity and Identity, InterAmerican Symposium on Authenticity in the Conservation and Management of the Cultural Heritage, San Antonio, Texas, United States of America, 27-30 march, 1996.

[17] Françoise Choay, Alegoria patrimoniului, p.176.

[18] idem. p.206. ,,De acum, nu se mai pune decât rareori problema unor monumente în ţările occidentale, în afară de cazul comemorării unor evenimente deosebit de monstruoase. De atunci, monumentele menite a perpetua amintirea lor pentru generaţiile care vin sânt de natură particulară, ceea ce le înrudeşte şi mai mult cu relicvele. (…) Dimensiunea simbolică a monumentului este absentă. Dacă nu mai edificăm monumente, nu e pentru că nu mai avem, sau credem că nu mai avem nevoie de ele, ci mai ales pentru că nu mai ştim nici să le facem, nici să le facem să funcţioneze.’’

[19] ,,And even when it was possible to determine with absolute certainty the original state of the building, the lack of original finishers, of originals details, of original colours would give the reconstruction an artificial and unreal appearance.’’ Gionata Rizzi în ,,Conservation of ruins”, prefaţa.

[20] Ibidem. p.213. Se produce degradarea satelor, nefolosirea terenurilor agricole. Rurbanizare şi periferizare sunt termeni inventaţi în 1970, pentru tendinţa de a uniformiza teritoriile.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign