E-Antropolog

TATUAJUL ŞI SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ MODERNĂ

18 aprilie 2011 Adrian Majuru Antropologie urbana

Moda tatuajelor în societatea românească o putem considera prezentă încă din evul mediu la nivelul păturilor superioare (element cultural preluat prin filieră orientală) sau probabil la o serie de personaje mai extravagante precum Petru Cercel, Aloisio Gritti sau Ştefăniţă. Odată cu modernitatea, moda tatuajelor s-a răspândit în toate structurile sociale, cu precădere cele urbane. Tatuajul, de la un însemn al unei caste sociale sau un anumit grup de indivizi care se delimitau de restul societăţii, printr-o trăsătură fiziologică sau psihologică, veacul al XIX-lea a semnificat o adevărată ‘explozie’ a numărului mare de tatuaje şi o diversitate a simbolurilor, pe măsura numărului.

Un astfel de demers îl consider necesar pentru istoriografia noastră modernă din mai multe perspective: istoria mentalităţilor, deoarece tatuajele cu simbolurile lor variate se întâlnesc de la delincvenţi la înalta societate(ca şi astăzi); din perspectivă sociologică şi psihologică (care amândouă au o puternică consistenţă imaginară şi mentală), simbolurile tatuate subliind adeseori unele particularităţi ale personalităţii individuale; de asemenea din perspectiva practicii medicale sau din perspectiva istoriei cotidianului urban modern, impactul modernizării accentuate şi rapide în care indivizii sunt asaltaţi de probleme, multe dintre simbolurile tatuate fau fost fie forme de protest faţă de o lume greu de suportat, fie modalităţi de refulare, etc.

Rămâne de discutat alte faţete ale problemei: tatutajul este o artă de ordin urban sau nu; este un produs al subculturii sau o prelungire a rafinamentului persuasiv, de atracţie sexuală, etc.

Prima şi ultima încercare de a trata o astfel de problemă nu a avut-o un istoric ci un doctor legist, Nicolae Minovici în 1898. Lucrarea “Tatuajurile în România” a fost teza sa de licenţă şi este încă de referinţă pentru medicina românească şi ar trebui să fie la fel şi pentru istoriografie.

Societatea bucureşteană modernă a cunoscut întreaga varietate a structurii sociale pe care cotidianul modern l-a construit; o clasă mijlocie de liberi profesionişti, ţărani cu un venit consistent, arendaşi şi cămătari, etc, o societate ‘înaltă’ cu frontiere flexibile în ciuda resentimentelor faţă de noii îmbogăţiţi; o societate marginală foarte variată etnic, confesional, profesional, şi care era pe cale a se urbaniza. Unul dintre elementele comune – ce poate fi definit ca o paritcularitate a personalităţii intime, element ce nu era descoperit în spaţiul public decât arareori – a fost tatuajul, cu întreaga sa simbolistică, desobit de variată la rândul ei.

Exemplificările privind fenomenul tatuajului în societatea bucureşteană a finalului de veac XIX, presentate în lucrarea amintită a doctorului Nicolae Minovici – în privinţa delincvenţilor, au fost luate de pe corpul indivizilor care “au trecut prin serviciul nostru Anthropometric”. Autorul împarte tatuajurile mai puţin după simbolistica lor ci mai degrabă după tipul de grup social reprezentat de aceste simboluri. Cel mai numeros contigent se pare că îl dădeau criminalii (între care şi hoţii, aventurierii de tot felul).

Tatuajele la delincvenţi dădeau noţiuni preţioase “asupra naturii ideilor morale a tatuaţilor, gândirea lor ordinară, imagini care le sunt scumpe, suvenirurile lor intime şi chiar proiectele lor de răsbunare formate într-un mod cinic”.

La criminali – este cazul Franţei cu care doctorul Nicolae Minovici face o comparaţie – au fost găsite inscripţiuni precum “Martir al libertăţii”, “Moarte jandarmilor”, “Moarte ofiţerilor francezi”, “Jur a mă răzbuna”, precum şi variate însemne între care un cap de jandarm ameninţat de un pumn închis.

Obscenitatea era o altă caracteristică privind tatuajurile la delincvenţi. În Franţa fuseseră găsite “11 tatuaje pe penis şi care constau din: cisme cu pinteni, un as de cupă, numărul şorţului, etc; 280 embleme erotice sau mai bine zis lubrice rerpezentate prin 176 busturi de femei, 35 de nuduri, 4 reprezentând actul coitului”. Printre delincvenţii noştri “nu am putut găsi decât trei tatuajuri de acestea din care unul la un individ la care obscenitatea reprezentată prin nudul amamtei sale, făcea un mare contrast cu cadavrul fiului său; iar alte 2 la un individ ale căror obscenitate mă opreşte a le da explicaţie”. Acesta din urmă caz era un individ “de origină Transilvană” care s-a tatuat pe când era în armată.

Doctorul Nicolae Minovici, integrează obscenităţii şi tatuajele pederaştilor, “acest soi de oameni care mai mult ca oricare, ţine a place altora”. Face din nou referire la câteva cazuri din Franţa care s-ar fi putut întâlni şi la noi; pe un astfel de individ s-a găsit tatuajul unei femei goale pe articulaţia antebraţului, femeie “care părea a se masturba când se flexa antebraţul”. Erau întâlnite şi variate portrete : Joana d’Arc, un spânzurat, portretul lui Bismarck, un soldat, “câte un ochi pe fiecare fesă, un şarpe dirijându-se spre anus. La un individ s-a găsit câte un zuav pe fiecare fesă având baionetele încrucişate ţinând între ele o panglică pe care era inscripţia: On n’entre pas”.

O altă categorie de indivizi erau nebunii. În privinţa lor s-au făcut unele obsevaţii pe câteva cazuri pe care le reproducem selectiv: Radu Ionescu zis şi Dumitru Ignat Călăreţu, atins de alcoolism cronic, are un tatujaj ce reprezintă pe amanta sa, şi este datat (1879). Tatuajul a fost executat cu spirt şi iarbă de puşcă. Un altul, Dumitru Mihai, atins de alcoolism, avea un tatuaj executat cu 6 ace şi fum de tămâie; un anume Costache Ionescu, atins de paralisie generală avea un tatuaj “ce consta din mai multe cruci făcute în mănăstirea Golgota, de un călugăr, când era închis acolo pentru furt de cai”, şi era făcut din “iarbă de puşcă, rachiu de drojdie şi 3 ace”.

Prostituatele aduc adevărate noutăţi în simbolistica tatuajului, chiar dacă “după sex, tatuajul e mult mai răspândit la bărbaţi”. În ceea ce le priveşte pe prostituate, în general au fost tatuate “când erau tinere şi de către primul lor amant” şi sunt de cele mai multe ori “suveniruri rele şi neşterse a primei lor greşeli, care se înţelege că trebuie să le jeneze în exerciţiul meseriei lor”. Din povestea unei tinere care avea tatuată inscripţia “Te iubesc Leon” aflăm faptul că “mulţi oameni care sunt la început foarte gentili, văzând însă acest tatuaj se răcesc repede şi mulţi se duc fără a face nimic şi fără a plăti”. Un alt fapt interesant este consemnat de doctorul Minovici: “în general prostituatele bătrâne au tatuajul representat printr’un nume de femee pe când cele tinere presintă nume de bărbaţi, simţul lor nefiind încă pervertit”. În cadrul prostituţiei clandestine, foarte numeroasă, obiceiul de avea mai multe tatuaje pe corp nu era împărtăşit; marea lor majoritate erau tatuate fie de un “artist”, altele de prietene, în închisoare sau de amanţii lor.

La prostituatele bucureştence din final de veac XIX, tatuajul era foarte puţin răspândit. Astfel, “din 80 prostituate examinate la dispensarul din Bucureşti nu am găsit nici unul; iar din 698 prostituate înregistrate în 1897 nu s’au găsit tatuate decât 4 individe după cum ne-a afirmat medicul examinator. Aceste tatuajuri representate la prostituatele noastre, constau mai mult din alunele ce şi-le fac mai ales pe obraz şi mai cu seamă ţigăncile în scop de a fi mai frumoase. Aceste alunele răspândite pe faţă sunt în număr variat. Astfel vestita prostituată şi recidivistă A.M… avea 2 alunele pe obraz; iar la o altă prostituată actualmente servitoare la osipiciul Mârcuţa are 2 alunele pe obraz şi una între sprâncene””

Moda tatuajului era prezentă şi în “Lumea Mare”. Astfel, unul dintre primii tatuori din Londra care “era un om bine crescut, între două vârste, cu o purtare de o ireproşabilă corectitudine” şi care “se exprima cu eleganţă” afirma că “cea mai mare parte din clienţii mei sunt ofiţeri. Este un obicei acum în armată, pentru aceşti domni de a-şi tatua pe braţ numărul şi culorile regimentului din care aparţine”. În ceea ce le priveşte pe doamnele din înalta societate, acestea îşi tatuau jaretiere şi brăţări, “într-un mosaic de culori”. Personajul amintit povesteşte că desenase “pe mâna unei dame din marea societate H… o brăţară care avea atâta strălucire şi relief încât toată lumea i-o lua ca o brăţară sculptată”.

Să-l mai amintim pe generalul Bernadotte (intim al lui Napoleon Bonaparte), fondatorul casei regale suedeze actuale care, grav bolnav fiind, a trebuit să-şi arate nuditatea doctorului său personal care, îi va găsi pe braţ tatuată o căciulă frigiană cu inscripţia “moarte regilor”!

Una dintre numeroasele cauze privind tatuajul este legat de voluptate. Anumite simboluri obscene sau mai puţin dar cu trimitere către un tip oarecare de excitaţie, nu neapărat cu finalitate sexuală (ceea ce pentru societatea românească modernă este atipic încă) au avut un rol determinant. Doctorul Nicolae Minovici menţionează afirmaţiile unui individ italian, tatuat pe întregul corp, asemenea celor şase fraţi ai săi: “Când tatuajul este foarte amusant şi răspândit pe tot corpul, este pentru noi ceilalţi ca o haină neagră cu decoraţii, pentru societate; cu cât suntem mai tatuaţi cu atât ne stimăm mai mult: cu cât un individ e mai tatuat, cu atât mai mult el are autoritate asupra companionilor săi. Din contră acela care nu e bine tatuat nu se bucură de nici o influenţă, n’are stima companiei”. Şi asta se întâmpla către 1860-1870!

Ernest Borneman în “Dizionario dell’ Erotismo” (Biblioteca Universale Rizzoli, Milano, 1988), afirmă faptul că “practica tatuajului are adesea motivaţii erotice şi de aceea recurge la o tematică sexuală atât în culturile de nivel etnologic cât şi în cele evoluate. La anumite populaţii din Oceania numai fetele care au un tatuaj pot încheia un contract matrimonial. În Occident, tatuajul cu subiecte erotice sau obscene a fost şi este foarte răspândit”. (versiunea în limba română N.Merişanu).

Potrivit cercetărilor doctorului N.Minovici la finalul secolului trecut, pe un total de 116 persoane tatuate s-au constatat o serie de rezultate relevante pentru studiul istoric, demografic, sociologic, psihologic, antropolgic şi etnologic. În Bucureşti, după naţionalitate au fost înregistraţi 52 de români(plus două femei), 15 greci, 14 unguri, nouă germani, 6 macedoneni (plus un copil), 6 bulgari (plus o femeie), 6 ţigani (plus o femeie), doi boemi şi un francez care erau tatuaţi cu diverse simboluri. Majoritatea erau delincvenţi (85) iar 17 indivizi erau liberi. După profesie aceştia erau muncitori (30, toţi bărbaţi), servitori (17, între care două femei), vizitii şi plugari (câte 10 peroane de fiecare branşă), şapte militari, şase precupeţi, câte cinci mecanici şi cismari, patru măcelari, trei croitori, doi zidari, un desenator şi 11 fără profesie (între care două femei şi un copil). Marea majoritate aveau vârste cuprinse între 30 şi 60 de ani (85 de persoane) iar sub 30 de ani erau 22 de persoane; au fost însă şi patru indivizi trecuţi de 60 de ani.

După gradul de cultură, 35 aveau cursuri primare absolvite iar două persoane cursuri liceale; restul nu ştiau carte. Între delictele săvârşite sunt amintite: furtul (35 de persoane), omor (6), rănire (8 bărbaţi şi o femeie), vagabondaj (11), ultragiu (4), tâlhărie (2), escrocherie (7 persoane şi un copil), atentat la bunele moravuri (5), contrabandă (5). Cel mai mare număr de tatuaje au fost făcute “în libertate” dar şi în închisoare (24 cazuri), în armată (11 cazuri) sau “în flotilă” (6 cazuri).

În ceea ce priveşte cazul persoanelor care stăpâneau arta tatuajelor în final de veac XIX, pentru Bucureşti, în majoritate erau greci (40 de persoane) în timp ce numai 10 români practicau arta tatuajului. Urmau apoi şase unguri, doi turci, doi macedoneni, germani, bulgari, ruşi, arnăuţi, polonezi, israeliţi (câte unul). Din cele 66 de persoane amintite, 56 erau străini!

După cât se pare, tatuajurile nu intrau în obiceiurile poporului român, ele fiind importate de străini, fiind unul dintre numeroasele tipuri de aculturaţie pe care societatea urbană şi suburbană românească le-a preluat din modelele similare europene. În trăsăturile esenţiale, fenomenul care se petrece cu 1990 este similar deşi numărul românilor care cunosc arta tatuajului este simţitor mai mare faţă de 1898.

Trebuie să se facă o diferenţă clară între cei care se s-au tatuat din motive de intimitate personală , rafinament sexual sau estetic – şi care constituie o pătură subţire din nefercire, şi marea majoritate, snobi prin excelenţă, care-şi etalează false modele, pentru a atrage privirea oricui asupra sa. De regulă, tatuajul nu este făcut pentru privirea oricărui novice sau trecător. Mai mult, de curând a apărut o imitaţie de tatuaj, un cordon probabil din material plastic care, înfăşurat pe gât, pe gamb piciorului sau antebraţ, dă iluzia unui tatuaj. Este un exemplu tipic de prostie, incultură şi snobism într-o simultaneitate care dezarmează chiar şi pe un novice; ceea ce este şi mai interesant este faptul că acest tertip a fost preluat şi de unele crainice TV. Deşi nu le-ar fi stat rău deloc cu un tatuaj autentic.

Chiar dacă tatuajul este întâlnit la nivelul tuturor structurilor sociale, de la cele mai rafinate categorii sociale la prostituate şi delincvenţi, a se reţine faptul că doar un redus număr dintre aceştia sunt tautaţi, ceea ce reprezintă pe de o parte o motivaţie personală, de o trăsătură psihologică care presupune un accentuat sentiment de sensiblitate faţă de un simbol sexual sau mai puţin, context, idee, atingere, imagine, amintire, dorinţă, realitate care nu este deloc un apanaj al subculturii. Devine subcultură când un astfel de simbol este imitat din motive impersonale, doar pentru a se atrage priviri asupra pesoanei respective fără o motivaţie intimă, sau imitaţia cu artefacte care dau iluzia tatuajului deşi în realitate sunt cu totul altceva. Acesta este – după opinia mea – cazul societăţii urbane româneşti, cu precădere pentru spaţiul urban extracarpatic şi în mod cu special pentru Bucureşti, centru cultural de primă mărime dar şi un centru similar al subculturii.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign