E-Antropolog

Viaţa socială bucureșteană. Familia şi casa

07 aprilie 2011 Adrian Majuru Mentalitati

În decursul celor aproape patru secole, care pot fi urmărite în documentele inedite din secolele XVI – XIX, viaţa socială a oraşului Bucureşti a avut o evoluţie foarte interesantă şi plină de pitoresc. Spre deosebire de populaţia satelor, în marea ei majoritate legată de pământul boieresc, mănăstiresc sau domnesc, pe care trăia ca să muncească stăpânilor, orăşenii au avut o viaţă mai liberă, ei formau o comunitate privilegiată de oameni liberi. Această libertate le-a permis să-şi organizeze gospodării proprii, să-şi mărească aceste gospodării şi să-şi asigure o viaţă care nu-i obliga să se supună comunităţii şi să-şi piardă libertatea şi independenţa. Aceştia formau un patriciat orăşenesc, un fel de „nobilime orăşenească”, compusă din negustorii bogaţi sau meseriaşi, cu ateliere proprii şi cu salariaţi, care şi-au adunat averi imobiliare nu numai în oraş, dar şi în afara oraşului, unde şi-au cumpărat moşii şi vii întinse.[1] În Bucureşti, mai ales în secolele XVII şi XVIII numărul acestor negustori şi meşteşugari bogaţi crescuse mult, încât se poate spune că alcătuiau o categorie socială atestată documentar. Însă exceptând aceşti oameni, cea mai mare parte a populaţiei orăşeneşti o alcătuiau oamenii săraci, care-şi agoniseau viaţa cu greu şi care erau obligaţi să-şi închirieze braţele celor bogaţi pentru a-şi putea asigura existenţa lor şi a familiilor. Întinderea oraşului, creşterea populaţiei şi dezvoltarea vieţii orăşeneşti prin comerţ şi meşteşuguri a făcut ca din secolul XVII să se poată distinge în Bucureşti o stratificare socială care se va contura din ce în ce mai mult în decursul timpului. Exceptând clasa boierească, pe care oraşul nu a atras-o decât mai târziu, către sfârşitul secolului XVI, şi de acel „patriciat orăşenesc”,[2] apar orăşeni fără drepturi depline, din rândurile sărăcimii orăşeneşti, care îşi câştigau existenţa muncind la negustori şi meseriaşi. Mai exista de asemenea o altă parte a populaţiei, constituită din cei mai săraci, care duceau o viaţă deosebit de grea şi pe care terminologia vremii îi numise mişei sau calici.

Această stratificare socială, foarte accentuată în Bucureştii secolului XVIII evidenţiază faptul că viaţa socială din Capitala Ţării Româneşti nu prezenta condiţii perfecte de omogenitate. Fiecare dintre aceste categorii sociale îşi avea viaţa ei, cu specificul ei social-economic, care o deosebea de celelalte. Existau totuşi momente în care viaţa Bucureştilor se solidariza într-o acţiune comună, care depăşea graniţele sociale ale categoriilor. Noţiunea de familie în sensul obişnuit al cuvântului corespundea în secolele XVI-XVII noţiunii de neam, acel genus latin care se explica prin legătura de sânge. Toţi componenţii unei familii, adică toate rudele de sânge alcătuiau ceea ce se numea neam, familie. Pe baza acestei rudenii se stabileau toate drepturile care decurgeau din legătura de sânge: moşteniri, despăgubiri , răscumpărări de suflet, priorităţile etc.[3] Baza oricărei familii era proprietatea, averea. Mai mică sau mai mare, averea era sâmburele de viaţă al tuturor familiilor orăşeneşti. În secolele XIV-XV, la începutul organizării vieţii orăşeneşti, când Bucureştiul era mic, activitatea principală a locuitorilor săi era munca pământului. Acest fapt le-a dat posibilitatea să agonisească bunuri materiale, să strângă avere, de care putea să dispună la libera voinţă, s-o vândă sau să o lase moştenire. Condiţia principală pentru întemeierea unei familii orăşeneşti consta în aceste bunuri individuale care ofereau independenţa faţă de comunitate şi stabileau obligaţiile fiscale faţă de domnie. Din această cauză, la intrarea în căsătorie trebuia adusă averea personală, care reprezenta un element esenţial în constituirea unei familii. Aceste bunuri individuale, numite într-un cuvânt zestre,[4] sunt atestate documentar începând cu secolul al XVI-lea. Numeroase foi de zestre ni s-au transmis din secolul al XVI-lea până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, confirmând astfel importanţa averii pentru formarea familiei. Practica foilor de zestre nu era numai un obicei domnesc şi boieresc, acesta s-a răspândit şi în cadrul celorlalte categorii sociale orăşeneşti. Meşteşugarii şi negustorii pretindeau zestre la însurătoare nu numai ca o modă a timpului, fiindcă în secolul al XVIII-lea acest obicei era perceput ca o modă orăşenească, dar mai ales ca un mijloc efectiv de organizare a meseriei şi a negoţului. Colecţiile de documente conţin numeroase foi de zestre a fiicelor de meşteşugari şi negustori, care aduceau la căsătorie case sau prăvălii, locuri, bani, vii, pivniţe sau alte bunuri materiale. În momentele dificile ale vieţii, când negoţul sau meseria mergeau prost, sau chiar la începutul unei afaceri, aceste bunuri de zestre erau vândute din nevoia de a face faţă greutăţii. Împărţirea averii între moştenitori a fost de cele mai multe ori cauza principală ce a dus la apariţia nemulţumirilor şi proceselor. Au existat totuşi şi împărţiri pe cale amiabilă, realizate prin înţelegere şi consemnate în acte simple, semnate de beneficiari la care se adăugau semnăturile martorilor. Astfel în cadrul familiei şi după obiceiurile care s-au păstrat din vechime, s-au rezolvat multe din problemele vieţii sociale în Bucureştii acelor ani de continue frământări şi schimbări. Tot în cadrul familiei principiile juridice care vor reglementa viaţa se vor clarifica şi se vor fixa normele care deschid drumul justiţiei la începutul secolului al XIX-lea. [5] Bucureştiul secolului al XIX-lea reflecta parfumul unei epoci apuse, dar atât de fermecătoare prin amploarea evenimentelor, a elitelor, culturii şi obiceiurilor. Nu trebuie să uităm însă de moda acelor ani. Dacă pentru unii ţinutele erau prea sobre, prea puţin îndrăzneţe, pentru alţii ele încă reprezintă un izvor de inspiraţie şi asta cel mai bine o pot confirma creatorii de modă. [6]Pe atunci rochiile erau ample, mari, cu multe volane, care mai de care mai fine, din materiale scumpe, o notă a puterii financiare. Doamnele se plimbau elegant pe străduţe, etalându-şi ţinutele lor, cochetând cu domnii sau doar pentru a participa la diverse sporturi, în vogă pe atunci, care scoteau pe oricine din casă… dar poate cele mai importante erau accesoriile. Umbreluţele de soare făceau furori oferind o notă distinctă rafinamentului şi feminităţii, completate excelent de pălăriile mari, cu franjuri, panglici sau fundiţe. Femeia acelor ani era femeia elegantă, manierată, emancipată, atentă la imaginea ei şi deschisă la orice noutăţi.

S-au schimbat multe lucruri de atunci până azi, de la mentalitatea oamenilor până la modul în care aceştia se îmbracă. Dacă pe atunci nu existau foarte multe stiluri din care să poţi alege, acum există stiluri adaptate în funcţie de tipologia persoanei, evenimente etc. Un proverb spune: „nu haina face pe om”,[7] însă acum acest proverb este demitizat, acum cu cât haina este mai scumpă cu atât omul valorează mai mult pentru cei din jurul său. Îmbrăcămintea a devenit o dovadă a puterii financiare a omului. Imaginea contează foarte mult şi se vinde la fel de bine. Un om care investeşte în imaginea lui este o persoană care ţine cont şi de impresiile celor din jur, ce vor zice ei, ce vor crede etc. Imaginea este rezultatul modului în care o persoană se îngrijeşte, reflectă cât de mult aceasta se respectă pe sine însăşi. Fie că este vorba despre o persoană dedicată afacerilor, mereu elegantă, îmbrăcată în costum sau despre o persoană sportivă, mereu tonică, fresh, care adoptă o ţinută sportivă, un lucru este clar şi anume faptul că omul a început să investească mai mult în imaginea sa.

autor: Simona Sălceanu


[1] Leila Zamani, Oameni şi locuri din vechiul Bucureşti, Ed. Vremea, Bucureşti, 2008, p.19.

[2] Ibidem, p.20.

[3] Iulian Voicu, Bucureştiul de altădată, Ed. Alcor, Bucureşti, 2000, p.33.

[4] Ibidem, p.34.

[5] Ibidem, p.35.

[6] Leila Zamani, op.cit., p.23.

[7] Ibidem, p.24.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign