E-Antropolog

ARDELEANUL ÎN IMAGINARUL BUCUREŞTEAN MODERN

19 mai 2011 Adrian Majuru Mentalitati

Motto: “rugăm pe fraţii noştri de peste Carpaţi să binevoiască a nu se ocupa de noi, decât după ce-şi fi dat onesta silinţă de a ne studia trecutul nostru, aplecările noastre şi relaţiunile în care trăim.”

Ioan Slavici, Bucureşti, 1915

Demersul istoriografic realizat pe scurt în materialul de faţă poate fi considerat un studiu de caz al vastului fenomen reprezentat în istoriografia românească recentă, de raportul mental dintre locuitorii vechiului regat şi locuitorii Transilvaniei.

În ce constau deosebirile comportamentale dintre cele două regiuni aflate în interiorul unui mecanism naţional fezabil? Desigur, acest uriaş eşafodaj, cu mecanismele pe care le alimentează (mental, imaginar, vestimentar, comportamental, patologic, etc) au la bază elemente de educaţie. Aceste elemente sânt tributare unor factori diverşi care la rândul lor, adesea sunt foarte diferiţi între Ardeal şi restul ţării: mediul familial, mediul social extra-familial, mediul şcolar, tipologiile anturajelor, accesul la valorile culturii universale, etc. Pentru românul ardelean, existau repere întâlnite destul de rar în Moldo-Valahia: toleranţă etnică şi confesională, plurilingvismul regional; în Ardeal, ţăranul, deşi nu ştia să scrie, cunoştea elemente de limbă română, maghiară şi germană, prin simplul contact cu purtătorii acestor culturi. Clasele de mijloc, alături de limba română, maghiară şi germană, cunoşteau şi alte limbi de circulaţie europeană, prin simplele contacte cu centre culturale precum Budapesta, Viena, Veneţia, Zagreb, Cracovia sau Berlin.

Aceste realităţi nu erau întâlnite în spaţiul moldo-valah, spaţiu unde nu exista un mediu urban modern ci doar câteva târguri ceva mai mari care înconjurau trei-patru reşedinţe domneşti fortificate şi distruse periodic de turci sau tătari. Limbile de circulaţie prin saloanele aristocratice moldo-valahe erau greaca, turca iar mult mai târziu, franceza şi rusa, urmate pe alocuri de limba germană. Erau însă valori care circulau în cerc foarte restrâns şi nu erau folosite prin viu grai de majoritatea locuitorilor ţării, analfabeţi prin excelenţă.

Ardealul se afla într-un spaţiu care oferea ciclic – în largi pasaje temporale, siguranţa personală şi a averii precum şi certitudini legate de un viitor profesional sau academic, cu ramificaţii de liber acces în toată Europa centrală(de exemplu, ţăranii din Ţara Bârsei, îşi vindeau producţia de cartofi în Austria, la Graz, prin accesul la o piaţă liberă)1

Moldo-Valahia a cunoscut modernizarea precipitat, a trăit experienţe din care a preluat modele la modul superficial iar ceea ce a construit temeinic, a reuşit doar cu forcepsul, prin impuneri şi abuzuri.

Când vorbim de ardelean în imaginarul bucureştean modern, ne gândim la toţi aceia care veneau din Transilvania, români, unguri, germani, secui, armeni, etc. Cel puţin pentru prima parte a veacului XIX-lea, bucureşteanul îi numea pe toţi “supuşi austro-ungari”. Fără nici o deosebire etnică sau confesională. În societatea moldo-valahă, îndeosebi în lumea târgurilor şi a orăşelelor, ardelenii erau foarte căutaţi în variate meserii liberale, de la micii meseriaşi şi servitori la militarii cu soldă. Erau foarte apreciaţi pentru loialitatea faţă de stăpân şi faţă de client, în cazul meşteşugarilor. Ca să nu mai vorbim de importul ardelean de intelectualitate în învăţământul mediu şi superior modern din Moldo-Valahia. Apoi mulţi medici, avocaţi, primii ingineri în topometrie, construcţii, etc.

Către 1830, aflăm în societatea medie bucureşteană, multe slujnice aduse din secuime, de la care, copii lăsaţi pe seama lor deprindeau ungureşte. Erau preferate slujnicele ardelence deoarece acestea nu aveau apucături precum hoţia, înşelăciunea sau trândăveala, de care se bucurau servitorii valahi sau ţigani.2

De acum se conturează imaginea ardeleanului, onest, curat trupeşte şi sufleteşte, perseverent şi calculat. Chiar şi în Secuime, fetele nu aveau succes de mărtitiş fără de câţiva ani de menaj petrecuţi în casele bucureştenilor. Mai mult, pictorul Barabas Miklos, intâlneşte la Bucureşti şi un episcop ortodox care recita în ungureşte dintr-un poet contemporan, Csokonai.

Aceste realităţi se vor păstra până în momentul când începe să se consolideze statul român modern, mai exact după 1867. Schimbarea paradigmei premoderne unde ardeleanul era un om ca oricare altul, indiferent de etnia şi confesiunea sa, se petrece undeva sus, în rândurile elitei politice şi intelectuale româneşti. După dobândirea independenţei în 1879, la Bucureşti începe să se construiască teoretizarea unei noi paradigme, aceea a Ardealului care trebuie recuperat şi asta pe fondul situaţiei românilor ardeleni care căpătase o serie de nuanţări după 1867.

Cum pentru marea masă de români din vechiul regat, ardeleanul continua să fie acela pe care-l ştia de veacuri prin urma schimburilor comerciale sau contacte simple, clasa politică şi intelectuală a considerat necesară schimbarea acestui clişeu de mentalitate colectivă. Prin intermediul învăţământului primar şi secundar, precum şi al presei, zeci de generaţii de tineri au fost învăţaţi sistematic despre falsa situaţie fără ieşire a românilor ardeleni aflaţi sub administraţie maghiară după 1867.3 Acum se formează clişeul prin care maghiarul ardelean este transfigurat într-un fel de monstru care-i hăcuieşte pe români. Astăzi, mulţi români, deşi nu au vizitat Transilvania în viaţa lor, continuă să creadă în acest clişeu propagandistic.

Desigur, aceşti copii de ţărani, care vor trece munţii la 1916, nu ajungeau să citească ziarele româneşti din Ardeal pentru a vedea care era cu adevărat poziţia românilor ardeleni faţă de intenţiile clasei politice româneşti în faţa chestiunii Ardealului.4

Aceşti tineri porneau cu clişeele noii paradigme şi nu puteau realiza contrariul, clinic vorbind.8 Până şi ofiţerii armatei române din anii primului război mondial, au rămas uimiţi în faţa contradicţiei dintre clişeul mental impus şi realitatea satelor de frontieră din Ardeal, cu străzile largi, mai mari decât bulevardele Bucureştiului! Dacă aşa arăta un sat oare cum arătau oraşele? Astfel de reacţii au fost descrise de scriitorul Camil Petrescu.5 Sensul invers al istoriei, a unui oraş ardelean care decade abrupt în numai cinci ani, 1915-1920, este descrisă de Meliusz Jozsef în romanul Oraşul pierdut în ceaţă.6

Dincolo de beletristică, avem şi documentul istoric. Pentru a demonstra veridicitatea ultimei paradigme, am ales o suită de documente inedite. Evenimentele s-au petrecut între 1926-1938 iar protagonistul a fost un preot ardelean, Vasile Moga. Acesta a primit parohia Dămăroaia, pe atunci un cartier nou al Bucureştiului, format în mare parte din veterani de război; mulţi dintre aceia care au trecut munţii în Ardeal, cu bagajele de clişee gata fabricate. Vasile Moga a fost victima acestor clişee. Fostul preot al cartierului, Gheorghe Bărbulescu a reacţionat imediat la numirea lui Moga: “Ce vrea Mitropolia? Nu înţeleg. El este ardelean, cel puţin să fie regăţean, n’aşi zice nimica.”7

Plutonireul de poliţie (deci autorităţile statului român!) îl apostrofa pe preot: “Dumneata eşti un dictator, dar, las că am să iau cu mine zece oameni şi o să te aranjez eu”, şi aceasta “pe tema că sunt ardelean, şi că sunt ungur”.8 O serie de enoriaşi alături de epitrop şi consiliul bisericesc scriau patriarhului Miron Cristea – ardelean şi el, că vechiul paroh, Gheorghe Bărbulescu “încontinuu azvârle intrigi între locuitorii cartierului, când pe tema cimitirului, când pe tema de naţionalitate, că preotul este ardelean, etc.”9 Se poate citi printre rânduri că în mentalitatea oamenilor simpli şi poate a intelectualităţii de clasă medie, românii ardeleni erau de o naţionalitate diferită faţă de aceea a românilor din Regat. Şi erau trataţi ca atare. Dacă nu oficial, mecansimul gândirii lor aşa funcţiona şi realitatea faptelor o demonstrează. La fel erau consideraţi şi românii basarabeni, a căror elită intelectuală a început să cunoască variatele tipuri de blocaje sociale coordonate de la Bucureşti.10

Drama parohului Vasile Moga poate fi desprinsă din rândurile sale către patriarh, pe care-l numeşte “confident sincer”: “(…)veţi avea un tablou fidel al stării mele actuale sub forma unei mărturisiri sincere, căci n’aşi vrea ca posteritatea să afle, că am suferit de foame din cauza enoriaşilor mei. Îi dispreţuiesc neîncetînd însă a-i iubi, – cu acest gest e prea mult pentru un suflet, care nu s-a coborît în mocirla vremurilor de azi…

Ştiu prea bine că marea cauză a nemulţumirii, a tristeţelor mele este tocmai acest dezacord între natura mea prea fină şi cea a mediului înconjurător adeseori grosolane, egosită şi rea. (…)Nenorocit temperament pentru om! Egosimul, materialismul, ipocrizia, mârşăvenia şi prostia oamenilor – oricât de obişnuit ai fi cu infamia omenească. (…)Ce amară decepţiune a urmat munca mea titanică depusă în interesul bisericii şi a enoriaşilor mei de care mă văd astăzi complet părăsit nedându-mi nici măcar o atenţie. În astfel de împrejurări, oricât de copleşit ar fi sufletul meu de scepticism şi pesimism amar, totuşi uneori trebuie să-mi vărs amarul sufletului meu unui confident sincer, unui om cu inimă şi suflet care înţelege că atmosfera tristă, în care sufletul meu este învăluit a fost creată de o înteagă înlănţuire de nenorociri şi mizerii, de care a fost şi este aşa de mult presărată viaţa mea… .”11

Astfel de lucruri, se întâmplau dincolo de o linie mediană care pornea de la structurile sociale de mijloc. În continuare, pentru oamenii simplii şi cei cu simţ practic, ardelenii erau căutaţi şi apreciaţi pentru seriozitatea meseriei lor. Ileana Zamfirescu îşi aminteşte la mai bine de 70 de ani, de “sosirea coşarului, Domnul Carol, un ungur cu mustaţa răsucită şi nişte ochi verzi, care străluceau pe faţa drăcească, înnegrită de funingine!… Nu pot uita o duminică în care ne-a vizitat, venind de la biserică, alb, curat, cu cravată şi palton negru cu guler de blană de lup – un adevărat domn.”12

Adesea, în anunţurile de mică publicitate a ziarelor interbelice, conta se pare dacă erai ardelean, originea ardeleană fiind asociată cu seriozitatea şi onestitatea.13

Aceste repere ale ultimei paradigme sunt valabile şi astăzi, deşi transilvăneanul este considerat în bloc, un personaj demn de toată încrederea, respectabil, mereu atent, mereu altfel.

Cu toate acestea, prin acelaşi mecanism creat în final de veac XIX, şi îmbunătăţit în ultimii 50 de ani, apar disocierile create de clişeele naţionaliste care tranşează chestiunea ardelenilor după repere abstracte: etnie, confesiune, limbă maternă. Deşi, toţi aceştia laolaltă, au avut nu demult convingerea unei identităţi naţionale proprii.14


1 Bunicul se descurca cel puţin în cinci limbi… mânase cirezi din Croaţia în Saxonia şi Italia.” (Meliusz Joszef, Oraşul pierdut în ceaţă, Minerva, Bucureşti, vol.I, Ibidem, p. 9)

2 Adrian Majuru, Barabas Miklos şi episodul său bucureştean(1831-1833), Revista Muzeelor, nr.6, 2000, p. 181

3 “În multe rânduri a trebuit să ne plîngem de uşurinţa, cu care unele din ziarele de peste Carpaţi se pronunţă despre chestiunile ce privesc pe românii din Asutro-Ungaria. Totdeauna au crezut însă că e de datoria noastră ca să trecem cu vederea nişte expectoraţiuni, care nu sunt decât păcate ale tinereţilor.” (Ioan Slavici, Politica Naţională Română – articole scrise de la 1871 la 1881, Bucureşti, Editura Autorului, 1915, p. 37)

4 Ardelenii sunt “oameni deprinşi a calcula cu factori reali sunt interesaţi a şti, care va fi atitudinea Românilor după ce guvernul din Budapesta va fi fost silit a se retrage din Ardeal. Românii înşişi au ţinut la toate ocasiunile să se declare cei mai credincioşi cetăţeni ai Monarhiei, şi această declaraţiune e în deplină concordanţă atât cu trecutul lor, cât şi cu interesele lor de conservare naţională.” (Ioan Slavici, Ardealul – studiu istoric, Bucureşti, 1893)

8 “Ce ştie badea Ion de Ardeal? Acestea sînt discuţii de oraş, articole de gazetă. Discursuri şi întruniri… După ce a aplaudat discursul, publicul merge la grădină şi aplaudă cupletele Dlui Tănase… Iar badea Ion gândeşte că n-are porumb şi blestemă concentrarea care-i smulge flăcăii de la seceră.” (Cezar Petrescu, Întunecare, Albatros, Bucureşti, 1980, p. 41)

5 “(…)am cucerit satul. Coborîm acum pe uliţa principală largă cât două bulevarde din Bucureşti, cu plantaţii îngrădite prin mijloc.” (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Bucureşti, 1960, p. 272)

6 “(…)Împietrit în lumea devenită brusc străină, prăbuşit în mine însumi… devenismem o minoritate… Cât despre români, noi nu le cunoşteam limba, nu le puteam ghici gândurile şi nici ce obiceiuri au. Va trebui să ne obişnuim cu ei.” (Meliusz Jozsef, op.cit., p.219 şi 228)

7 Arhiva parohială Dămăroaia, Adresă către Patriarh, 7 septembrie 1933

8 Arhiva parohială Dămăroaia, Adresă Domnului Comandant al poliţiei, 28 iunie 1933

9 Arhiva parohială Dămăroaia, Adresă către Patriarh, 29 iulie 1933

10 “(…)am avut întâlnire cu un om politic de vază. Dînsul mi-a spus: Nu veţi căpăta aci catedră, …căutaţi aplicarea forţelor Dvs. oriunde, însă nu în România! Aceasta a fost prima supărare serioasă… Situaţia mea morală s-a arătat mult mai inferioară decât aveam dreptul: în ţara mea, după naţionalitate, eu n’am putut să primesc o catedră de profesor universitar, cu toate că în Rusia eu aveam catedră fără nici un merit naţional. Astfel am prăpădit toţi anii mei de servicu de pînă acum.” (Alexandru Boldur, Unirea. Analiza psihologică a evenimentelor, 1928, Chişinău, pp. 3-4)

11 Arhiva parohială Dămăroaia, Adresă către Patriarh, 28 august 1933

12 Ileana Zamfirescu, apud Bucureşti – un oraş pierdut, Simetria, Bucureşti, 1999, pp. 37-38

13 Iată câteva pasaje relevante: “Transilvăneană tânără caută loc menajeră, gătesc foarte bine” (Universul, an.55, nr.329, 2 XII 1938, p.20) sau “Agronom, administrator sas, cu şcoală inferioară şi superioară de agricultură din ţară şi străinătate, 20 de ani practică, caut post. Ioan Ferentz”(Universul, an.56, nr.140, 25 mai 1939, p.14)

14 “(…)Interesele noastre sunt identice cu ale Imperiului şi după convingerea care ne stăpâneşte, viitorul naţiunii române este legat de viitorul acestui imperiu. (…)Nu credem, nu ne temem că vom fi siliţi a le apăra(strâmtorile Carpaţilor) contra fraţilor noştri de dincolo. Dacă însă aceşti fraţi ar nesocoti interesele naţiunii, atunci întreg Imperiul cu deosebire noi avem dreptul de a ne apăra pentru apărarea lor.” (Ioan Slavici, op.cit., p. 41)

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign