E-Antropolog

Atributele sociale ale femeii în Belle Époque(I)

12 mai 2011 Adrian Majuru Antropologie urbana

Rolul femeii în societate începe sã fie pus sub discuţie de la sfârşitul secolului al XIX-lea, când va apãrea acea ,, femme nouvelle’’, femeia modernã, autonomã, cu drepturi sociale înnoite. Încã din 1860 femeile din Franţa aveau acces în universitãţi, studiind alături de bărbaţi, iar din 1885 spitalele acceptau şi doctoriţe. Aceste inovaţii vor fi percepute de cãtre conservatori drept o respingere a rolurilor (sau îndatoririlor) generice, atribuite în mod tradiţional sexelor, acţiune pe seama cãreia vor pune natalitatea în descreştere, fapt cu atât mai îngrijorãtor cu cât în alte ţãri puternice, precum Germania, sporul natural era destul de mare. In România, se va cunoaşte o îmbunătăţire considerabilă a sporului natural până în primul război mondial, insa nici numărul de copii abandonaţi, nelegitimi (printre primele ţări europene) sau cu un singur părinte nu este neglijabil.

Biologi şi antropologi vor aduce nenumãrate argumente şi exemple demonstrative pentru a justifica rolul strict casnic al femeii, iar în urma unui studiu ce analiza dimensiunile craniilor s-a fãcut o apropiere între femei, infanţi şi rasele inferioare în ce priveşte capacităţile intelectuale reduse. Continuând aceeaşi idee, în Psychopathia Sexualis, psihologul Richard von Krafft-Ebing considera masochismul drept o perversitate strict masculinã, întrucât la celãlalt sex supunerea benevolã în faţa sexului masculin este un fenomen inculcat. Aceasta femme nouvelle ameninţa sã rãstoarne toate valorile date ale societãţii, prin pretenţiile sale de a ieşi din interiorul casei pe care trebuie sã o înfrumuseţeze decorativ şi moralmente şi de a intra în sfera activã, combativã şi, mai ales, publicã, desemnatã bãrbatului. Societãţi utopice erau schiţate şi caricaturizate frecvent, în cadrul cărora femeia prelua rolul activ al bãrbatului, devenind un androgin fãrã ,cochetãrie’’ femininã, preocupat exclusiv de profesie, complet independent şi sfidător, dezinteresat de spaţiul domestic sau de creşterea copiilor, pe care îi încredinţa soţului.

Dupã cum afirmã radical anti-feministul Victor Hosè (în asentimentul multor contemporani), femeia este o fiinţã separatã de bãrbat, aparte, înzestratã cu alte funcţii de cãtre Naturã comparativ cu bãrbatul, cu care nu are niciun drept sã intre în competiţie în viaţa publicã. O femeie existã doar prin ovarele ei.[1] Sufragetele, campaniile pentru drepturile civice ale femeilor, gazetele ce le sprijineau demersurile au condus la o schimbare în mentalitatea masculină dominantă, precum şi la o înţelegere mai profundă a ceea ce este, de fapt, femeia, dincolo de posibilităţile sale de perpetuare a speciei.

În ciuda disputelor pe această temă, în artă noul tip de femeie a fost agreat şi reprezentat cu succes, deoarece, mãcar o datã în istoria artei, mina subiectului non-masculin putea exprima profunzimi ideatice, frãmântari interioare şi o bogãţie a spiritului, nu numai a faldurilor rochiilor somptuoase.[2] Art Nouveau-ul franţuzesc[3] scotea femeia din strânsoarea corsetului, a familiei, a regulilor de conduită şi, oferindu-i valenţe simbolice în pozele sale de nimfă sau naiadă eterică, somnambulă, vegetală, o aduce la a personifica idealuri precum Justiţia, Credinţa, Adevărul, Progresul (devine Zâna Electricităţii şi simbolul depăşirii performanţelor secolului al XIX-lea).

,, Nu mã obişnuisem cu spiritul nou, Sophie aparţine acestei generaţii proaspãt venite ce calcã dezinvolt în picioare privilegiile rangului, sexului. Acum a ajuns un fapt chiar banal cã doamnele discuta politicã mai abitir decât domnii!’’[4], mărturisea pentru sine profesorul universitar despre soţia sa modernă, care îl va mai surprinde cu intervenţia, alãturi de alte doamne din societatea înaltã, în diferite proiecte umanitare mai mult sau mai puţin delicate. Doamnele îsi atribuie de acum dreptul de a lua iniţiativa, încep să iasă din tiparul obişnuit al comentării cu voce scăzută, al eventualelor intervenţii voalate, deşi fructuoase, din culise, şi cer un loc la masa discuţiilor, la care oricum ajutau să se întreţină atmosfera. Implicarea în viaţa civică, publică din ce în ce mai pregnantă era o consecinţă a acestei hotărâri de a ieşi, treptat, din umbra soţilor.

Concomitent cu acest suflu de iniţiativă directoare, se observă un amestec ireal de naivitate, imaturitate cu o clară înţelegere a lucrurilor esenţiale, preocupări de adolescentă întârziată coexista cu un real interes pentru cultivarea aptitudinilor de viitoare soţie gospodină (privind femeia din Viaţa începe Vineri). Cititul este perceput ca o lecţie de viaţă transcrisă pe hârtie, nu neapărat substitut pentru experienţe proprii, cât adjuvant, un comparativ ,, mai bine/mai puţin bine” pentru chipul interior, etic. Unele domnişoare precum Iulica (Pe drezină) erau crescute în ideea că un destin bun si fără vicii este cel ce alături de un bărbat, iar educaţia nu era trebuincioasă. Eventualele lecturi romanţate se constituiau în nerealiste lecţii de viaţă pentru fetele naive de acest gen. D. D. Pătrăşcanu consemnează alte atribute neflatante, în Inspecţie şi Condica doamnei Pompiliu: la şcoala de fete se predă la cursul de limba română şi arta de a purta dungi verticale sau orizontale, în funcţie de conformaţie fizică, fete prostuţe şi emotive se luptă cu declinarea unui substantiv, ,,domn” şi eşuează în propoziţii cu conotaţii nepotrivite, însăşi directoare este un monument de neîngrijire şi impertinenţă. Inspectorul, după o luptă pierdută cu sine, nu o destituie pe doamnă, dar îşi depune demisia, într-un gest de onoare şi lehamite. Femeile sunt văzute atât de prost încât nicio telegramă nu pot scrie astfel încât mesajul succint să transmită, clar, ceva concret. Femeia nevrotică, apocaliptică în scenariile închipuite, cu atacuri de panică, se dezlănţuie de neoprit, la citirea telegramei eliptice (Telegramă). Povestea femeilor fără minte, care boceau copilul nevătămat pentru ca o pisică ar fi putut mişca un drob de sare, care să îl lovească mortal, e reluată într-un cadru urban, mai plin de metri de material decât de înţelepciune.

Un alt mod (expus pe un ton indignat, dar cu nuanţe ironice îngroşate si poate vag misogine) de a privi interferenţa feminină într-un domeniu considerat exclusiv masculin, deci de neprofanat de către minţile slabe ale cucoanelor mondene şi atât, este prezentat de către D. D. Pătrăşcanu în schiţa În tren. Conversaţia înfiorător de superficială dintre două doamne pe a căror minte cultura a apucat să prindă doar o pojghiţă subţire este auzită pe tot parcursul ei de către un bărbat îndeajuns de avizat pentru a vedea prăpastia culturală dintre cele două sexe. Noutăţile în vestimentaţia de sezon şi aprovizionarea sărăcăcioasă din provincie sunt subiectele în jurul cărora gravitează cu toată energia vocală şi disponibilitatea sufletească cele două călătoare, iar subiecte politice sunt dezbătute prin spilcuiri haotice din gazete şi consecvente din cotidianul flux verbal al soţilor. Logoreea fără sens îl înfioară pe călător, dar prea mult se dovedeşte a fi acest colaj naiv de frânturi de idei, pe o bază proprie de informaţii practic inexistentă. Cum a spune prea multe despre un subiect masculin era o dovadă certa de lipsă de cochetărie şi, într-un fel, de prevedere (deoarece interlocutorului îi era aproape imposibil să contrazică vehement o doamnă, în cazul în care opiniile politice erau distincte sau eronate), este necesară o răsfoire usoară a manualului de elegantă-purtare nescris, dar omnicunoscut în lumea bună a vremii.

Din capul locului, bărbaţilor li se acordă o mai mare libertate de mişcare, şansa la afirmare, o voce civică şi publică, prin adjuvanţi mediatici, iar comportamentul nu le era la fel de îngrădit precum cel al doamnelor. Insa cerinţele minime comune celor două sexe erau eleganţă în purtări şi un prestigiul social impecabil, ce presupunea administrarea chibzuită a bunurilor materiale şi armonie în cadrul familiei.

Bunele-maniere sunt fie aplicate din reflex, fie autoritar invocate, precum în schiţa Plimbare, de D. D. Pătrăşcanu, unde Doamna este trecutã în braţe peste o baltã noroioasã[5] de cãtre Domn, ca sã nu i se vadã colţunii a jour. Din păcate, Doamna este notată generic, ca exponent al sexului, cu majusculă, pentru a se distinge masca de auto-suficienţă si vanitate pe care şi-o punea în societate, în cadrul intim nefiind nimic asemănător, ci mai degrabă o femeie fără minte, care îşi abrutizează verbal soţul simţitor, critică permanent, e răsfăţată, răuvoitoare si cărtitoare, cu zâmbet fals de purtat pe bulevard, pentru a da iluzia unei familii fericite. Prin contrast, Domnul devine un domn în purtări şi gentileţe, cu o răbdare nesecată în faţa capriciilor şi mofturilor femeieşti şi cu neşansa de a se fi căsătorit extrem de imprudent. Originile mai umile, de provincie, sunt şi ele motiv de umilire, deşi provincial(cu sensul peiorativ oferit de text) sau stângaci se comportă tocmai soţia, când, de exemplu, gustă din toate prăjiturile pentru a le refuza pe toate. Pe lângă soţul ispăşit, dar cu o probitate serioasă, certă, Doamna pare o domnişoară ieşită din pension, unde i s-a făcut numai pe plac şi nu a mai apucat să se maturizeze, să se debaraseze de atitudinea de copil rasfăţat, egocentrist, care ameninţă cu scandal şi lacrimi de crocodil când voia nu îi este împlinită şi cu o bosumflare ridicolă, demonstrativă, ,,de poză”, în caz contrar, pentru că dorinţa nu a fost anticipată.

În nuvela Un caz special de acelaşi autor se exploatează o situaţie fără ieşire, dictată şi limitată de maniere si buna-cuviinţă indispensabile la acea vreme, şi anume obligaţia fiecãrui om bine educat de a fi curtenitor cu prietenii si cunoştinţele, uitatul cuiva fiind o mare nesocotinţã. Chinul domnului Ichimescu de a afla cine era persoana volubilă, ce pãrea cã îl ştie foarte bine şi apelul la subtile încercări de a extrage informaţii minimale de la interlocutor, fără să admită făţiş faptul că îi era necunoscut, se constituie într-un joc al eleganţei verbale si a firii uitat azi, când scena s-ar fi epuizat cu o întrebare directă: ,,cine eşti? “. Deşi comportamentul acesta puternic normat, supus convenţiilor poate părea sufocant şi poate excesiv, delicateţea rezultată menaja firi plăpânde şi orgolii înflăcărate. Un joc al balansului pe graniţa fină dintre comunicarea încifrată a emoţiilor şi vulgarizarea lor prin comunicare făţişă permitea păstrarea distanţei faţă de interlocutor într-un moment vulnerabil şi deschiderea discretă a unei părţi intime, sufleteşti.

Distracţiile în Belle Époque sau ceea ce putea face o doamnă

Balul devine un mod de întreţinere a condiţiei sociale, iar soţia primarului (amanta lui Leonida din Triptic) se supune convenţiilor, deşi era tocmai femeia care nu gusta aceste delicii sezoniere. Pentru bal, de D. D. Pătrăşcanu, descrie pasiunea cu care se dedica pregătirilor minuţionase o femeie tipică, pentru care sfârşitul lumii părea să fi venit odată cu un fir tras de la dresul de o nuanţă imposibil de (re)găsit. La balul dat de Carol I, În sfârşit de veac în Bucureşti, Preşedintele funcţionarilor publici, Urmatecu, îşi priveşte fiica dansând cu un posibil pretendent.

O altă doamnă va mărturisi, cu nostalgie: ,, Mi-a plãcut sã cãlãtoresc, sã dansez, mi-a plãcut la nebunie sã merg la spectacole. Cu Lulu mã duceam la toate balurile de la Cercul Militar, dansam toatã noaptea şi dimineaţa, când mã întorceam cu trãsura acasã, […] stabileam ce avea de gãtit [femeia în casã] in ziua aceea, vedeam ce mai este de fãcut prin casã… Pe urmã ieşeam din nou cu trãsura, fãceam comenzi pentru o sãptãmânã, dupã-amiaza din nou vizite sau la un spectacol.’’[6]

Urmãrind câteva clipe dintr-o zi fãrã evenimente, una dintr-un şir aparent neîntrerupt în aceastã perioadã ,,belle’’, putem zâmbi binevoitor naivitãţii cadrului, a persoanei nepregãtite pentru altceva decât pace şi distracţii uşoare în decoruri bine montate, cu reguli impecabile sau putem aprecia amar distanţa dintre lumea aceasta modernã şi cea care a cunoscut botezul marelui şi dezumanizantului rãzboi; este poate una dintre puţinele clipe în istoria societãţii române când cinismul nu pãrea sã fi fost inventat.

,, Totul la fel , exact la fel, mereu aceeaşi zi, dinainte de Sfinţii Constantin şi Elena, sub umbreluţa roz, uşor decoloratã de soare, Muti trece printre straturile de trandafiri din curte – face câţiva pasi, se apleacã, încearcã cu degetele înmãnuşate sã îndrepte un boboc lovit asearã de ploaie. Iar ea exerseazã la pian, îndreptând prin fereastrã mereu aceeaşi privire iute, nerãbdãtoare: pânã unde a ajuns linia umbrei care taie în douã pavajul curţii? A greşit, din nou d’a capo, un flaşnetar trece chiar acum pe sub ferestre, un flaşnetar bãtrân, rãtãcit cine ştie cum la Şosea, o clipã cutia de muzicã acoperã pianul, Şi care odinioarããã, Da capo, din nou Da capo, Pe când eram pe lume, tu singurã şi eu….’’[7]

Copile-domnişoare lăsau joaca pentru un moment şi îşi construiau un destin idilic, uneori preluat din romane de dragoste, în care existenţa li se învârtea în jurul soţului frumos, inteligent, elegant. Uneori aşteptarea unui Făt-Frumos era mai lungă, iar când o fetiţă necoaptă era aleasă în defavoarea unei domnişoare batrâne, cu zestre puţină, dar altfel excelentă gospodină, precum Anicuţa (Casă grea- I. A. Bassarabescu), orgolii şi sentimente erau rănite. Totul se uită când nevrednicul pretendent, care făcuse cererea în căsătorie departe de ochii părinţilor, dar nu şi de urechile Anicuţei, găseşte un pretendent fără pretenţii băneşti pentru domnişoara cu timpanul fin. Moralitatea, in acest caz, ca şi gesturile elegante, era ocazională şi situaţională.

Momentul primirii vizitelor, alt deliciu permis, este ales de către Caragiale pentru a ilustra fondul limitat de idei şi micimea sufletească din spatele rochiilor parfumate. Five o’clock e ora la care discuţiile a jumătate din oraş provoacă sughiţuri în cealaltă jumătate, mai lentă în a despica ultimele zvonuri şi calomnii până la ultimul fir de insignifianţă trivială. În afara micilor distracţii îngăduite menţionate anterior, ieşirea din tipar sau gesturile de originalitate, precum mersul pe bicicletă la Şosea, neînsoţită,[8] sau obrăznicia de a purta pantaloni (rapid sancţionată de către bărbaţii-martori) erau puternic descurajate. Se dorea ca doamnele să îşi păstreze arealul de virtuţi cuminţi şi să nu depăşească spaţiul sacru al convenţiilor sociale, imperativ dictat tocmai de grupul celor cărora libertatea de mişcare, gândire şi manifestare publică le era atribuită fără îngrădiri. Tiparul comportamental trebuia urmat cu stricteţe, pentru că orice doamnă care îl încălca sau depăşea era totodată un model pentru alte femei doritoare de o augmentare a importanţei sociale a Evei.

autor: Mirela Ianoși


[1] ,,…Will we never make our skirted publishers and sociologists in dresses understand that a woman is neither equal nor inferior nor superior to man, that she is a beig apart, another thing, endowed with other functions by nature than the man with whom she has no bussiness competing in public life. A woman exists only through her ovaries.’’ Victor Jose, apud Art nouveau in fin-de-siecle France: politics, psycology and style, p 72.

[2] Debora Silverman, Art nouveau in fin-de-siecle France: politics, psychology and style, University of California Press, Los Angeles, 1992, pp 67-72.

[3] Gama limitată de atribute interioare pusă la dispoziţie de inventarul simbolist este cel mai bine exprimată de Phillipe Julian, în: ,, Princess or artist s model, sphinx or succubus, the fin-de-siècle insisted that the face should be moulded by the soul, and this was the mask which obtained the greatest success. In order to be desirable in a milieu which had turned its back on materialism, woman had to become a lily if she did not want to be condemned as vulgar by the Aesthetes. If woman could not be childlike and inocent, she was expected to inspire evil desires.”

Alastair Duncan, Art Nouveau, Editura Thames & Hudson, Londra, 2001, pp 188-191.

[4] Gabriela Adameşteanu, op cit, p 190.

[5] D. D. Pătrăşcanu, Plimbare în vol. Candidat fără noroc, Junimea, Iaşi, 1987, p 32.

[6] Gabriela Adameşteanu, op cit, pp 43- 44.

[7] Ibidem, p 76.

[8] Ibidem, p 321.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign