Atributele sociale ale femeii în la Belle Epoque(II)

Spiritualii bãrbaţi

,,Sufletul acestor domni se ascunde sub pălărie, gândurile lor au lavalieră sau papion, sentimentele lor poartă mănuşi de piele, mândria lor bărbătească se sprijină în baston.”[1] Eleganţa interioară a domnilor din belle époque transpare din orice gest, gând sau intenţie faptică. Domnii din Viaţa începe Vineri sunt caracterizaţi de o maturitate calmă, lipsită de amărăciune, greutăţile sunt luate în piept fără auto-compătimire, cu o demnitate şi un curaj în faţa vâltorii vieţii înnăscute. Omul-orchestră apărut acum era implicat în nenumărate proiecte şi activităţi, mereu activ şi informat, în miezul lucrurilor, deschis la tot ce era nou. Ceea ce I. M. Sadoveanu spunea despre personajul său era aplicabil majorităţii bărbaţilor vremii: ,, Darul lui Urmatecu, între altele, era şi acesta: sã rãmânã chiar şi înspre bãtrâneţe deschis pentru toate încercãrile faptelor şi ale gândului.’’[2]

Trecerea de la pubertate la maturitate se petrecea uneori în cadrul pensionatelor, nu doar fetele primeau educaţie în astfel de internate severe, iar oficial tânărul îşi primea drepturile de adult la vârsta de 21 de ani . Felix din Enigma Otiliei, când îşi capătă autonomia financiară, rămâne uimit de capitalul pe care i-l atribuise tatăl său, până în acel moment această chestiune era nediscutată, de parcă moş Costache i-ar fi refuzat acest drept, ca unuia necopt încă. Motivele reale erau mai meschine.

După încheierea studiilor, căsnicia este următorul pas necesar, hotărâtor pentru restul vieţii, deoarece, în funcţie de cât de inspirată este în alegerea consoartei, îşi poate asigura un loc ales în societate şi o complementaritate sufletească. Aşa apar ,, soţii de meserie”, precum cel din Atena (I. A. Bassarabescu), care se îndrăgosteşte la fel de repede pe cât divorţează si este şi ,, bătut la datorie”. Stâlp al familiei în cele mai multe cazuri, soţului îi este imperativ necesară o slujbă nesezonieră politic, prestigioasă şi rentabilă. Stăruinţe şi Ce cere publicul de la un deputat, de D. D. Pătrăşcanu, descriu fuga nesfârşită după propteli, relaţii, vorbe bune de recomandare, după toate scurtăturile către un post bun. Odată instalat, emploaiatul poate începe şirul de compromisuri care l-au adus unde este. Astfel, o Inimă de judecător (AL. Cazaban) ignoră o plângere împotriva nepotului boierului şi află prea târziu că greşise în estimări: boierul scăpătase, iar reclamantul, un ţăran bogat, l-ar fi recompensat mult mai îndestulător. Tipul bărbatului pseudo-îngrijorat, rămas fără slujbă, dar întreţinut de mici economii (I. L . Caragiale) ale soţiei se adaugă şi el, listei.

În afara literaturii, divorţul lui Atanasiu (Hoţul – I. A. Bassarabescu) s-ar fi adăugat acelui procent motivat de părăsirea domiciliului conjugal. Ficţionalizat, impresionează prin libertatea implicită, pe care şi-o putea lua femeia, cu condiţia să se îndepărteze îndeajuns pentru a nu o ajunge blamul public, şi prin duioşia unei scene: din casa golită complet de către sora lui fugitivă, cumnatul lui Atanasiu, venit în vizită şi de dragul lor, ia un corn, de foame. Comisarul pus pe urmele lui datorită acuzaţiei de furt, îi poate trece pe procesul-verbal jumătatea de corn rămasă. Simbolic, doar cu jumătate rămane si personajul – cu un cumnat înşelat, dar înduioşat de loialitatea rudei prin afiliere.

Ca părinţi de fete, doresc să aplice aceeaşi reţetă în demersurile matrimoniale: sunt luate în calcul doar partidele cu avere şi/sau trecere în lumea bună. De aceea, tânărul îndrăgostit (Dintr-o idilă) rămâne bulversat când tatăl iubitei lui de taină îl confundă cu un comisionar oarecare, deşi îi fusese prezentat. Fusese prea sărac pentru a mai conta în marea listă a cunoştinţelor dispensabile. Convenţiile sociale de acest tip sunt regăsibile în varietatea aplicării lor în destule scrieri scurte ale lui Bassarabescu. Un pictor talentat joacă tocmai pe această carte şi îmbracă rolul unui Fane Pomădici ipotetic bărbier cu ziua, care, invitând la dans o domnişoară destul de convenţională, o expune ridicolului prin situaţia lui implicit umilă şi prin comportamentul de mahala prea explicit. Atitudinea acesteia destul de revoltată se temperează când află că în spatele Pomădiciului care o ceruse de soţie era de fapt un tânăr educat, manierat şi, mai ales, cu potenţial social, iar în final, cu un plagiat se ajunge la o originală glumă pe seama slăbiciunilor naturii sociale şi cu o foarte reală logodnă.

Încălcarea convenţiilor se referă şi la căsătoria fără consimţământul părinţilor, ca în Emma, sau la fuga de una, datorită unui sâmbure rătăcit într-o dulceaţă de casă, pe care pretendentul se vede obligat să îl ţină ascuns printre canini, pentru a nu supăra gazda (Sâmburele). Telian, născut sărac, iar la maturitate ajuns inginer, cu o situaţie financiară îndestulătoare datorită zestrei soţiei, refuză să se revolte public împotriva adulterului partenerei cu prietenul lui cel mai bun, pentru a-şi păstra locul social dobândit cu greu ( De pe culme; toate de I. A. Bassarabescu). Odată cu divorţul, soţia îşi reclama zestrea, iar toate pârghiile necesare supravieţuirii sociale cădeau.

Tot o victimă a convenţiilor este şi domnul Tudorache, maior şi negustor cu prăvălie, membru onorific al foaiei ,, Scânteia literaturii române, revistă enciclopedică lunară” ce apărea bianual. Se vede nevoit să dea un dejun în cinstea redobândirii puterii a partidului în care era înscris, pentru aceasta amanetează obiecte de valoare de-ale soţiei, iar membrul onorific semnează cu degetul. Replica soţiei este prea delicioasă pentru a nu fi notată: ,, mai mare ruşinea, Tudorache, când ai sugiuc (sigiliu), să mă faci de râs cu deştu’!”.[3] Următorul pas social, pe lângă ingerarea eticului şi schimbarea stării civile, era obţinerea unei funcţii.

Funcţia cu cele mai multe abordări în literatura vremii este cea a funcţionarului anonim. Acesta pare a exista doar pentru a ilustra imoralitatea, corupţia şi oportunismul, slăbiciunea umană. ,,Adevãrata energie moralã a cuiva o putem cunoaşte şi din tãria cu care ţine la nişte principii morale”, afirma Lucian Blaga, dar goana după funcţii, protecţii şi recomandãri era prea obositoare pentru a păstra o verticalitate morală. Însă pentru prima oară, stereotipul angajatului incorect este contrazis de către administratorul de plasă Braţu (Numai de milă – Caton Theodorian), prototipul bărbatului perfect: soţ iubitor, părinte blând şi grijuliu faţă de fiu, angajat meticulos, aspru şi riguros, dar nu fără inimă, când constată încălcări ale legii. Va fi, bineînţeles, destituit, iar fiul, bănuindu-l că a furat, pentru că i se explicase că acesta era singurul motiv pentru care fostul administrator destituia la rândul lui pe cineva, îl sfidează şi, în tăcerea lui de copil mic, îl reneagă. În cele din urmă îl iartă, doar din milă, dar în continuare nu îl crede.

Ambiţia este deseori confundatã cu vocaţia, iar bãrbaţii care nu au la îndemânã o potenţialã soţie cu zestre frumuşicã, îşi cautã zgomotos o slujbã bãnoasã, cu niscaiva prestigiu faţã de colegii de halbã. La I. A. Bassarabescu se pot întâlni destule personaje masculine în căutarea unei oportunităţi de a-şi urma vocaţia (scrisului, de obicei). Rude care se împotrivesc, dispreţuitoare ( Învins, Muza română), situaţia financiară precară sau prieteni interesaţi, care încurajează un talent inexistent ( Fratele poetului) sunt doar câteva din obstacolele ce le apar, invariabil, în cale.

Cei care îşi împlinesc ambiţiile scriitoriceşti coboară în publicul profan pentru a primi feed-back. Ego-ul supradimensionat al poetului vede atunci lacrimi de sensibilitate pe propriul volum de pe măsuţa gazdei, când ele erau de fapt pete de grăsime. Învins (I. A. Bassarabescu) este tânarul cu ceva talent scriitoricesc, total dependent de relaţiile rudelor deloc îndatoritoare, dispreţuitoare tocmai pentru că sunt în poziţia de putere, de a sprijini pe cel slab socialmente.

Tot o artă a penei, jurnalismul românesc ascundea multe figuri anonime, cu foarte elastice coloane vertebrale. Gazetele cuprindeau ştiri umflate, efemere, cu durată de viaţă minimă şi informaţii de cele mai multe ori ,, încondeiate” de dragul senzaţionalului, demers jurnalistic ce se baza pe acea fervoare în a exploata noul drept civic de a avea o opinie. Groaznica sinucidere din str. Fidelităţii cuprinde, cu umor, o micro-luptă a două gazete de a informa (,,Lumina”), respectiv intriga prin senzaţional (,,Aurora”), abordând acelaşi subiect: o domnişoara trecută bine de prima tinereţe încercase să se sinucidă prin ingerare de fosfor din motive de amor eşuat – tânarul medic pe care îl întreţinuse până atunci fugise mişeleşte. În urma campaniei jurnalistice asupra subiectului, medicul devine si logodnic, iar toată lumea este împăcată.

Asemănător, Obuzul lui Bassarabescu se opunea săptămânalului de provincie Glonţul, dar în definitiv aceeaşi oameni demagogici ce agitau spirite si manşete depindeau de relaţiile, averea şi voturile soţiilor. Centrul de putere era, în mod surprinzator, în mâini delicate, înmănuşate, de doamnă. Redacţia gazetei Universul descrisă în Viaţa începe Vineri pare animată dintr-o joacă, fără să se ia în serios, ca un experiment cu oameni maturi ce calculează reacţiile chimice ale cuvintelor în laboratorul propriilor minţi, pentru publicul deja specializat, cu preferinţe.

Însă în presă era loc şi pentru dezvoltarea unor idei literare şi prezentarea celor mai recente linii de forţă în cultura română, pentru care se găseau partizani sau duşmani redutabili în localurile Regatului. Berării sau cafenele găzduiau literatorii de ocazie, despărţiţi în două tabere: cea a tradiţionaliştilor şi cea a moderniştilor. Ambele conţin oameni boemi, neplãtitori, logoreici. În acest ambient de spumă de idei si de bere se aplică perfect fraza: ,,Cele mai multe prostii nu le spun proştii, ci capetele mijlocii, care vâneazã dupã originalitate” (Lucian Blaga).

,, În genere, intelectualii sunt cei care nu se ocupã cu nimic. Discutã numai ce au fãcut alţii, şi atâta tot. De obicei, discuţiile astea ţin de dimineaţa pânã seara, se întind ca pecinginea de la o masã la alta şi câteodatã continuã chiar zile întregi, fãrã niciun rezultat propriu-zis. Verdictul judecãţii lor este mai totdeauna negativ. Noroc, însã, cã omnipotenţa lor nu merge decât pânã la pedeapsa cu moartea. Altminteri, populaţia planetei noastre ar fi diminuatã în mod simţitor. N-ar mai rãmâne pe lume decât intelectualii de cafenea.’’[4]

Lache si Mache ,,iau parte cu mult succes la toate discuţiile ce se ivesc în cafeneaua lor obişnuită: poezie, viitorul industriei, neajunsurile sistemei constituţionale, progresele electricităţii, microbii, Wagner, Darwin, Panama, Julie la Belle, spiritism, fachirism, l‘Exilee, ş. cl, ş. cl.”[5]. Un martir al higienei (D. D. Pătrăşcanu), Sofroni, discuta cu amicii săi despre progresul aguzilor şi urmările lui pentru situaţia noastră economică, starea ţăranului român, trebuinţa unui cor la catedrală, despre frumuseţile jocului de şah, planurile sioniştilor şi epidemia de scarlatină. Literatori de berărie sunt şi Stâmpineanu, Păunescu et C-nia (I. A. Bassarabescu), demagogi de club semi-docţi, cu expresii în latină şi franceză greşite, introduse la fiecare câteva fraze, pentru a frapa prin erudiţia de împrumut. Discuţiile de berãrie au deseori miez de scandal sau imoralitate, după cum I. L. Caragiale ilustrează în CFR, iar relaţiile ce se cultivă sunt ,,prietenii la foc mic, asemănătoare până la confuzie cu simpla familiaritate, eventualul prieten devenind eternul amic”[6].

O ultimă ilustrare a unui tip aparte de a privi ,, cu dioptrii” lumea contemporană este dată de schiţa Thali a lui Bassarabescu, care descrie drumul sinuos de la apreciere si emulaţie exagerată la renegare a modelului străin, când se observa o imixiune a raselor: tânărul germanofil redevine român când nemţoaica la care ţinea se îndrăgosteşte, fatalmente, de un daco-roman modern. Existau astfel şi acei bărbaţi care preferau mentalitatea şi stereotipurile asociate unei naţii şi îşi renegau rădăcinile româneşti ca pe ceva nedemn şi inferior modelului occidental, dar de obicei erau ridicoli şi ridicularizaţi.

La polul pozitiv, este destul de dificilă o eventuală comprimare a trăsăturilor spirituale comune masculine din belle époque într-un singur spirit-robot, tipic. O încercare timidă ar schiţa un bărbat matur, dar nu prea departe de vârsta majoratului, care se poartă şi pe interior, şi pe exterior, elegant şi discret. Deşi se răcoreşte fizic şi mental la o bere cu guler, nu îşi spală rufele murdare în public(ul amical). Chiar şi demagogia poate fi scuzată drept un exerciţiu perpetuu de oratorie, cu scopul de a ajunge, prin eliminare, la o opinie şi crez politic final. Însă atunci când libertatea de alegere este prea mare, şovăiala şi impasul sunt inerente.

Despre relaţiile cu cei din familie şi ataşamentul familial:

,, O, solidele, mediocrele noastre sentimente familiale, nãscute din obişnuinţã, încredere, comoditate sufleteascã şi toleranţã! Mediocrele şi profundele noastre sentimente familiale care dau vieţii necesara stabilitate, care elibereazã spiritul, lãsându-l sã se dedice lucrurilor mai înalte! Apãrându-l…’’[7] Şi totuşi, din aceastã eliberare rãmâne doar o legãturã inexorabilã faţã de familie, un fel de datorie sufleteascã peste care nu se poate trece, indiferent de trecerea timpului şi a moravurilor. Atunci când această legătură este puternică, rude sărace păşesc în casa celor mai fericite financiar fără niciun sentiment de umilire sau inferioritate. O mândrie cosangvină de a aparţine aceluiaşi filon genetic îi uneşte pe toţi cei pe care Stănică Raţiu îi numeşte ,,familie”.

Când relaţiile sunt nefuncţionale, mercantile, fete bătrâne îşi lasă bunica să moară de foame, pentru a scăpa de o gură de hrănit, sora pândeşte moartea fratelui pentru a-i căpăta averea, în operele călinesciene. Obsesia de a acumula, moşteni şi parveni prin orice mijloc devine maniacală de la o anumită vârstă, când renunţarea la achiziţiile trecutului este imposibilă: ,, aceastã îndãrãtnicie de a cultiva în umbrã obiectele decedate era caracterul esenţial al familiei, compusã mai cu seamã din femei bãtrâne, mai toate celibatare, dar strânse printr-o solidaritate de speţã sub acelaşi acoperãmânt.’’ [8]

Privită mai îndeaproape, familia se compune, la Caragiale, din tatăl împiegat, soţia casnică, o soacră (gramama, mamiţica sau mamiţica mamiţichii puiului) şi un fiu, de obicei răsfăţat. Tatăl mai mult lipseşte din mijlocul familiei, mereu implicat în multiple activităţi cronofage.[9] Copiii simt interferenţa bărbaţilor străini drept iniţierea unei competiţii şi o contestare a autorităţii lor în micul grup de mamiţi protectoare, iar întregul spectacol sonor şi vizual deranjant este dat pentru a le întări acest statut imuabil. Aceasta pentru ca indiferent de ce ar face, este iertat şi scuzat de femeile subjugate de un instinct matern prost înţeles.

În alte cazuri, figurile materne sunt reprezentate de către bunici cu instinctul matern complet epuizat. La Caton Theodorian, o cucoană Zinca era răstită şi scurtă la vorbă cu copiii, ,,întindea mâna la sărutat de cum te vedea intrând pe uşă”[10], alte două bunici nu petreceau mult timp cu nepoţeii, pe care îi ţineau la o distanţă respectuoasă şi rece. Copiii erau mai mult crescuţi de preceptori. Zenobia din Triptic nu este nici pe departe un exemplu pozitiv, îşi dispreţuia propriii copii şi cu atât mai mult pe progeniturile lor.

De regulă, copiii sunt ignoraţi, cresc în umbra adulţilor prea înalţi la vorbă şi la stat pentru a le inspira afecţiune. Nicu din Viaţa începe Vineri îşi creşte şi susţine emoţional şi financiar mama alcoolică, alter ego-ul său adult preia toate responsabilităţile, fără să cunoască vreun pic de compătimire de sine. Meseria, rolul de element de stabilitate emoţională şi psihică şi de aducător de venit sunt luate foarte în serios, şă cu toate acestea, comisionarul Nicu reuşeşte să mai fie şi copil.

Tizul său din Numai de milă (de Caton Theodorian) este poate singurul copil care primeşte o iubire blândă şi înţeleaptă, singurul care aparţine unei familii normale, funcţionale. Atunci când îşi sfidează tatăl (crezându-l hoţ pentru că fusese demis, iar cei pe care îi concedia la rându-i aveau acest unic păcat), nu este molestat nici verbal, nici fizic, ci se încearcă a i se câştiga bunăvoinţa şi încrederea, asemenea unui adult. Un comportament cu adevărat pricipial, ce dovedeşte o iubire părintească întărită de o profundă aprehensiune a psihologiei copilului, demn de urmat.

Nu la fel de demn este comportamentul abuziv al unui jurnalist intrat în impas ideatic. Liniştea absolut necesară pentru încropirea unui articol este întreruptă de către câinele prea zelos din curte, de către ţipetele de foame ale infantului din camera alăturată. Aproape că îşi loveşte copilul, soţia îl ocroteşte, dar câinele îi cunoaşte toată mânia, ca apoi să reia articolul de la titlu: Împotriva celor care bat ( Al. Cazaban). Mâhnirea unui tată ce şi-a aflat copilul lovit de un automobil chiar în faţa casei nu se referă la rănile suferite de către fiu, ci la pagubele pe care i le-a adus tatălui, prin superficialitatea rănilor. Hrăpăreţ, parintele îl dăduse în judecată pe conducătorul automobilului şi contase pe un câştig magnific, iar sănătatea copilului, sperat deficitară, era miza. Neavând decât nişte julituri şi o sperietură, copilul aduce cu el din spital, involuntar, o pagubă însemnată pentru tată şi nu vestea ,,bună” sperată.

Tată serios, preocupat de ultimele ştiri din gazete sau de incidente profesionale, mamă volubilă şi foarte feminină, preocupată de ultimele zvonuri şi tendinţe vestimentare occidentale şi de gospodărie, copil pur şi simplu, preocupat să preia din ceea ce vede şi aude deprinderile uneori viciate, dar voalate ale adulţilor (cărcoteala, preocuparea mercantilă, boala zvonisticii), dar destul de înţelept să păstreze secretul aflării secretelor celor mari – uniţi, alcătuiesc societatea în mic, în belle époque. Separaţi… nu pot fi, burghezia în numele acestei celule acumulează şi prosperă. Cel mult, individual pot reprezenta exponenţial piesele foarte diferite ce alcătuiau puzzle-ul social al vremii.

autor: Mirela Ianosi

---

[1] Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului 19, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p 60.

[2] I. .M. Sadoveanu, op cit, p 452.

[3] I. A. Bassarabescu, Un dejun în vol. Scrieri alese, Editura pentru literatură, Bucuresti, 1966, p 54.

[4] Ion Minulescu, op cit, p 207.

[5] Ion Luca Caragiale, Momente şi schiţe, Editura Erc Press, Bucureşti, 2009, p 11.

[6] Ioana Pârvulescu, În Ţara Miticilor De şapte ori Caragiale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p 10.

[7] Gabriela Adameşteanu, op cit, p 126.

[8] George Călinescu, Cartea Nunţii, p 23.

[9] Ioana Pârvulescu, op cit, pp 30-31.

[10] Caton Theodorian, Povestea unei odăi, Editura Institutului de Arte Grafice, Bucureşti, 1914, p 10.