E-Antropolog

Intimitatea domesticã în literatură

12 mai 2011 Adrian Majuru Moldova

interior masculin

Pentru cã dorinţa de bunãstare materialã nu exclude dorinţa de confort sufletesc şi nici nu anihileazã capacitatea de a aprecia frumuseţea artisticã, urmeazã câteva fragmente ce, în ciuda informaţiilor obiective, expun conţinutul intim, sufletesc al proprietarilor.

Asadar, nimic mai edificator cu putinţă decât îngheţarea unui decor într-o ramă fotografică, decor ce, în acest caz, reprezintă biroul unui profesor universitar:

,, Lambriuri lucioase, noi, din lemn de nuc. În dreapta, douã uşi: între ele, o mãsuţã cu picioare înalte, cu tãblia în formã de inimioarã. Deasupra, pe o placã de marmurã, o pendulã de masã obişnuitã: un cadran rotund, mare şi alb, pe care literele romane se disting de departe. Pe peretele din stânga o canapea de mahon. Speteaza, formatã din trei semiovale, se terminã cu un chenar de ghirlande. […] În dreapta canapelei, altã mãsuţã înaltã cu trei picioare. Pe mãsuţã, într-o ramã latã, fotografia unei tinere perechi – regele Carol şi regina Elisabeta. Spre mijlocul salonului, un gheridon acoperit cu o feţişoară de masã, gris-vert, de catifea, lotuşi sau nuferi îmbobociţi, brodaţi în degradé. Un şnur de mãtase rãsucit o tiveazã, înnodându-se la fiecare colţ cu funde mari şi ciucuri pufoşi, albi şi aurii, care ating covorul. […] Pe gheridon o tabacherã de tutun, un ţigaret încrustat cu fildeş, un coupe-papier, tot de fildeş, minuţios încrustat; imediat alãturi, un Papierkorb şi o pomierã de bronz cu picior şi cu toarte mici, rãsucite. În pomierã un teanc de hârtii, plicuri, extrase, reviste. Ora corespondenţei.’’[1]

Preferinţele politice, viciile îngãduite şi delectãrile intelectuale zilnice detectabile din observarea acestui spaţiu masculin nu acuzã un caracter searbãd şi neprimitor, dupã cum considera soţia profesorului universitar, Sophie. Însã dramatismul relaţiilor dintr-o cãsnicie nu transpare întotdeauna dintr-o aşezare anume a mobilierului.

Cu o altã privire aruncatã în camerele personajelor din perioada belle epoque se vor observa ,,pereţii tapetaţi cu hârtie dungatã, [că] de tavan atârnau lãmpi electrice cu abajururi plisate, […] picturi murale alegorice, sonerie electricã, elemente de décor turcesc: panoplie de arme vechi, mãsuţã turceascã, tablouri din Bosfor’’ din apartamentul rafinatului Pascalopol[2]. Originile orientale şi preocuparea pentru nou, modern, cât şi pentru păstrarea legăturilor cu trecutul românesc general (prin influenţele orientale de până la jumătatea secolului al XIX-lea) şi personal sunt ceea ce predomină în mesajul transmis de puzzle-ul decorativ (şi, implicit, al preferinţelor intime). Tehnologia recentă (soneria, lămpile electrice – electricitatea) aruncă o nouă lumină asupra obiectelor perimate temporal, aparent lipsite de utilitate, afară de un anume confort vizual şi sufletesc. Pascalopol nu îşi uita originile boiereşti şi nici statutul aristocratic, mâna fermă gestiona moşia, iar gesturile gentile facilitau relaţiile sociale.

La polul opus îl găsim pe moş Costache din Enigma Otiliei, care îşi întâmpină nepotul cu cea mai sincerã declaraţie despre sine, odatã cu desluşirea anticamerei în bezna nopţii: ,, o scarã de lemn cu douã suişuri laterale forma un soi de piramidã, în vârful cãreia un Hermes din ipsos, destul de graţios, o copie dupã un model clasic, vopsit detestabil cu vopsea cafenie, ţinea în locul caduceului o lampã cu petrol cu glob de sticlã în chipul unui astru.’’[3] Intenţia de a executa grandiosul clasic cu materiale atât de nepotrivite, ,,astrul’’ gazos inexplicabil din moment ce electricitatea era disponibilã în camerele de închiriat, rentabile îl anunţa pe moş Costache drept un om strâns la pungã, pentru care sclipirea cea mai de preţ nu este cea din urmã, în trecerea spre cealaltã lume, ci cea a banului zornãitor. Arta frumosului nu este regãsibilã la acest agonisitor, ci mai degrabã arta cumpãtãrii maxime. Deşi este văduv, deci fără o soţie care să se îngrijească de gospodărie, nu se scuză paragina în care stă, cu mono-obsesia lui asupra banilor obturându-i orice fereastră spre realitatea în care trăia si se complăcea. Zgârcit faţă de menajeră, neîngrijit, deci, de ea, alege un trai redus la minim pt a agonisi oricât şi din orice, iar din această cauză este, după cum profetic recunoaşte, aproape scos din viaţă (,,aici nu locuieşte nimeni”).

Ieşind pentru moment la exterior, merită menţionat faptul că în curtea Aglaei din Enigma Otiliei[4] se găsesc hârdaie de oleandri, pentru care are un adevãrat cult un personaj al lui Bassarabescu, ce îşi alege şi, în final, alungã consoarta în funcţie de afecţiunea pe care o avea şi oferea acestor plante de decor (vizual şi sufletesc).

interior feminin, gospodăria

La o analiză mai amănunţită a interioarelor domestice belle époque se poate observa societatea la o scală redusă: mobilele, obiectele de valoare de dimensiuni mari, tonul general în decorarea casei îl comunică pe bărbatul-aducător de venit şi stâlp al familiei, in timp ce micro-universul casnic este orânduit de către soţie, pornind de la bucătărie, până la aranjamentul specific fiecărei camere.

Neconform obiceiului doamnelor din societatea englezã, care trebuiau sã lase treburile casnice pe mâinile servitorilor, soţiile românce îşi însuşeau atribuţiile (pe deplin sau partial) unei gospodine vrednice, cât şi îndeletnicirile complicate în domeniul relaţiilor publice, nu de puţine ori facilitând obţinerea unor (promisiuni de) avansãri ierarhice sau îmbunãtãţirea situaţiei financiare. Împiegatul lui Al. Cazaban care şi-a primit destituirea în loc de avansarea doritã, tocmai de Crãciun (O veste de Sărbători), pesemne cã nu avea o soţie abilã în comunicare.

Stereotipul femeii exclusiv gospodine este reprezentat cu succes în Vulturii ( I. A. Bassarabescu), unde înaripatele hrăpăreţe apără cu străşnicie un frate de o altă pasăre de pradă- o fată cu gânduri de măritiş. Acestea îşi dezlănţuie întreaga posesivitate sub un unic pretext, îndestulător pentru cel în cauză: nimeni nu îl putea îngriji, hrăni, gospodări la fel de bine precum surorile lui, iar in fata acestui argument voinţa reprezentantului slab al sexului tare sucombă.

Sophie (Sfarsit de veac…) este un hibrid între doamna mondenă şi gospodina exemplară. Fostă soţie de profesor universitar, cu destui servitori, era voluntarã şi îşi întreţinea familia nu doar cu cântece şi replici isteţe chiar în domeniul politicii, ci şi preluând unele responsabilităţi menite servitorilor, precum grãdinãritul. Natalie a lui I. M. Sadoveanu este prototipul domniţei aristocrate, iar gospodãria încape în mâinile pricepute ale servitorilor ei. La polul opus, Miţa, nevasta lui Urmatecu, nu ştie şi nu vrea sã se ocupe cu altceva, iar fiica ei, deşi prin educaţie şi mãritiş doreau sã o punã pe un alt palier socio-cultural, se complace în a-i călca pe urme. Însă chiar şi aceasta aprecia distracţiile dansante, animate de muzică, de oameni cu sufletul deschis bucuriilor nopţii şi de conversaţii lejere, potrivite cadrului.

autor: Mirela Ianosi


[1] Gabriela Adameşteanu, op cit, pp 115-117.

[2] George Cãlinescu, Enigma Otiliei, pp 57-58.

[3] Ibidem, p 7.

[4] Ibidem, p 24.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign