E-Antropolog

Muzica povestită altfel…

13 mai 2011 Adrian Majuru Editorial

Editura Oscar Print și Cercul Militar Național au onoarea de a vă invita la lansarea cărții lui Adrian Majuru, Șaptre variatiuni pentru flautul fermecat.

Prezintă:

Georgeta Dimisianu – redactor șef al revistei Istorie și Civilizație

Adrian Naidin – compozitor și violoncelist

evenimentul va avea loc în Salonul de protoocol al Palatului Cercului Militar Național , în ziua de joi, 19 mai 2011, orele 18.30, intrarea din strada Constantin Mille nr.2

Despre carte:

În acest oraş sunt asemenea unei vechi clădiri ruinate, cu miezul prăbuşit, hrănind câte un oţetar singuratic din zeama cărămizilor şi praful zidăriei pulverizate de ploi şi vremuri. Un suflet vegetal, vertical şi neaşteptat într-o lume obişnuită să agreseze frumosul.

Aş vrea să scriu despre vremuri când ar fi putut să fie altfel, despre destine meteorice, mizere şi fragile, geniale, marginalizate, aruncate în groapa comună a întârziaţilor prin viaţă. Dacă ai întârziat în propria ta viaţă întinzi mâna ca un orb pe străzile înţesate de mulţime, cautând un peisaj pe care percepţiile tale îl decupează dintr-un cândva.

Oraşul ăsta, simt eu adeseori, este plin de vieţi neconsumate la timp. Destine lăsate de izbelişte pentru că trupurile lor au fugit neasumându-şi povara până la capăt. Au fugit de cum au dat de greu.

În oraşul ăsta mai sunt răzvrătiri de trunchiuri fragede cu rădăcini încăpăţânate ce se prind de ziduri sparte, devenind acoperişuri ce stau să crească în locul celor prăbuşite. Tot aşa şi sufletul ocroteşte ceea ce peisajul uman nu digeră.

Am multe întrebări rămase fără răspuns pentru aceşti 40 de ani de viaţă. Sunt întrebările copilăriei pe care adolescenţa le-a îngreunat cu alte neîmpliniri lăsate anilor din urmă povară spre desluşire. Numai că limpezirea sufletului meu nu pare să ţină de prezentul insipid al acestei lumi. Ce fel de cuvinte să folosesc pentru a povesti despre această lume? Şi dacă le găsesc, oare tot acest adevăr care mă macină, odată rostit, va ajuta pe careva? Vor fi de folos cuvintele unui însingurat proptit în mijlocul vieţii şi zecile de întrebări fără de răspuns? Vă invit să visaţi în acest oraş. Să porniţi de la întâmplări vechi, aproape reale legate de case, oameni. Asta dacă vă este uneori greu să trăiţi în prezentul acestui oraş. Asta încerc şi eu… Mereu alături de alt destin, apropiat cu al meu, dintr-un alt trecut, rătăcit şi el, atomizat de plictis şi ratare.

Undeva pe străzile acestui oraş-copil, mare şi naiv, prea încrezător cu toţi aceia care-i mărşăluiesc prin vintre, am văzut cele dintâi umbre de poveste. Acolo, mai ales noaptea, prin zidurile caselor împodobite de îndrăzneala şi credinţa oţetarilor, încă mai foşnesc vieţi venite din trecut.

invitatie

citește mai departe una dintre variațiunui:

Cea care aşteaptă…

1815

În ziua aceea, zorii s-au apropiat neaşteptat de repede, văzduhul absorbind vălul de care pământul s-a lăsat despuiat, de somn şi de dorinţe. De la înălţimea privirii sale, generalul urmărea cum armatele sale se topeau în braţele altora. Şi-a amintit apoi, în acest final de lume şi de suflet, de muzicianul acela ciudat, cu fruntea înaltă şi privirea atât de pătrunzătoare. Când l-au văzut, generalii au început să râdă de părul lui neglijent, strâns vâlvoi, adunat parcă în vârful capului. Numai Bernadotte a dus degetul la buze cerând tăcere. Doar acest ofiţer banal în felul lui a avut gestul de a-l opri pentru a înţelege mesajul. Atunci a intrat în balconul operei, în oraşul care tocmai capitulase şi a păstrat tăcerea. A păstrat-o aşa cum numai un «imperial» ştia să o facă, atunci când trebuia să asculte. Şi a ascultat. Muzica lui îl chema şi acum pentru a-i împlini destinul. Destinul îi era împlinit încă de atunci, cu ani în urmă. Când întreaga Prusie a îngenuncheat în faţa sa iar Berlinul a devenit noua floare pe care se pregătea să o prindă la reverul tunicii. Atunci a fost invitat să asculte un concert care îi era dedicat, chiar lui, de către muzicianul acela…

Acolo era cuprins un adevăr pe care nu a îndrăznit să-l privească deschis. Nu voia să-l cunoască în clipa aceea. A vrut să-şi păstreze gloria în buzunarul tunicii. Să se uite la ea din când în când iar uneori să o arate şi altora. Zadarnic însă. Pasajul acela ar fi trebuit să-l zguduie, să-l îngenuncheze pe el, gloriosul de atunci. Pianul acela care tresărea ferm şi muribund pe glasul viorilor şi al violelor care-l chemau, îl preveneau, îl dojeneau, şi l-au arătat neputincios în faţa chemărilor sale, care-i arătau limitele dincolo de care…

… dar le-a ignorat cu bună ştiinţă. Atunci, ca printr-un hublou, şi-a zărit armata de acum decimată de nehotărârile sale. S-a trezit dintr-o dată într-atât de singur încât, iată-l, pe el, acest colos, cum îşi coboară privirea de la zenit către sine şi priveşte în interiorul său pentru cea dintâia oară. Şi descoperă acolo ceea ce nu bănuia că ar putea să existe în sufletul său. O mare întinsă şi într-atât de liniştită încât îşi visa valurile iar pe ţărmurile ei se afla chiar el îmbrăţişând-o. Şi ea îi zâmbea într-un oarecare fel cum nu mai văzuse până atunci. Şi, privind toate acestea, l-a cuprins disperarea pentru că se afla într-un prea târziu ca să-i mai treacă pragul, să pătrundă în muzica ei.

Sau poate încă nu era într-atât de târziu. Peste două săptămâni de retrageri silite, pe când trupele sale abia mai rezistau pe străzile Parisului sau prin împrejurimile acestuia, în reşedinţa de-acum tăcută şi însingurată de la Fontainebleu, a strâns în grabă, – cu siguranţă a fost poate cea din urmă poruncă imperială care i-a fost ascultată – câţiva instrumentişti, care au cântat muzica aceea care-l descătuşase.

Aşa l-au găsit urmăritorii. Stând pe un scaun şi privind pierdut pe clapele pianului şi pe corzile viorilor. Câteva lumânări aruncau palide lumini printre partiturile deschise la pasajul acela pe care-l asculta necontenit. Nu se mai zărea nimic la capătul lui. Se sfârşise. Muzicianul întâlnit la Berlin a intuit atât de bine şi l-a prevenit chiar. L-a prevenit când încă putea schimba forţa lucrurilor. «De ce Josephine? Ce i-a trebuit un imperiu când acesta se afla deja înlăuntrul său? Să legitimeze ce»? «O dezamăgire» – îşi răspunse. Josephine a fost preţul pentru aceea care poate îl aşteaptă şi acum pe undeva. Şi nu va mai putea să-i mângâie chipul rămas în aşteptarea lui. Şi s-a simţit dintr-o dată teribil de stânjenit. Ce l-a putut orbi atât de mult? De-acum nu mai putea porni în căutarea ei. Era prizonierul banalului pe care a crezut că îl va schimba din temelii. Făcuse, fără să o ştie pe de-a’ntregul, o alegere. Previzibilă şi tocmai de aceea, uimitor de banală.

Două sute de ani mai târziu

Se simţea de parcă doi bărbaţi s-au întâlnit în sufletul lui, după foarte mulţi ani, la colţul unor străzi pustii. Se apropiau tare miraţi unul de altul. Mai întâi au plonjat într-un deja vue simţind că locurile le erau comune, obişnuite, iar chipul pe care-l priveau fiecare dintre ei, apropiindu-se, le părea într-atât de familiar amândorura, încât tăinuita depărtare din priviri s-a risipit în văzul clipei. Apoi, pe măsură ce se apropiau, paşii li s-au oprit preţ de câteva clipe şi s-au privit, fiecare cu depărtarea cu care venise. Depărtarea bărbatului care se apropia din stânga sufletului său era întotdeauna în căutarea visului care-l hăituia prin toate amintirile posibile. Era întotdeauna nemulţumit de sine şi se simţea lovit de neputinţă. Această neaşteptată întâlnire, a unei imagini dintr-un trecut uitat, i-a dat speranţe. În acest timp, depărtarea bărbatului care se apropia din dreapta era neobişnuit de tăinuită. Reuşise să o păstreze doar pentru el şi nimeni nu putea bănui că îşi împlinise visul. Trăia cu el pretutindeni, într-o deplină seninătate cu viaţa trăită.

În cele din urmă, cele două depărtări într-atât de diferite s-au apropiat şi s-au îmbrăţişat în sufletul lui. «Treizeci de ani»? – a fost prima întrebare rostită de buzele lor, îndată ce s-au privit cu luare aminte. «Treizeci şi nouă», le-a răspuns el. Dar răspunsul lui nu a fost luat în seamă. De fapt răspunsurile lui nu ajungeau niciodată acolo unde ar fi dorit să le vadă sângerând. Avea treizeci şi nouă de ani şi trăia adesea cu sentimentul unei stranii defazări sufleteşti. Îşi simţea sufletul rupt în două depărtări şi îşi închipuia că, la un moment dat, se vor întâlni pe neaşteptate într-o poveste. Şi s-au întâlnit într-adevăr amândouă şi iată-le sosite în odaia lui pentru a face o alegere.

Pe care dintre ele o va îmbrăţişa în cele din urmă şi ce fel de bărbat va deveni? Şi-a acoperit privirea cu mâinile şi s-a rugat îndelung tăcerii din jurul său pentru a-i vorbi într-un fel de care nu-şi aminteşte. Căci în visul trăit, în noaptea ce a urmat tăcerii, a simţit că îşi pierduse vederea ochiului drept. Apoi a avut senzaţia că se află în spatele ochiului pierdut, unde era beznă, iar ochiul acela, a devenit sau era asemenea unei oglinzi transparente, rotunde, prin care putea vedea desfăşurându-se un exterior neclar. Printre forme şi culori, de acolo, îi zâmbi cineva într-un oarecare fel cum nu mai văzuse până atunci. Asta în timp ce cu ochiul stâng vedea lumea obişnuită, banală, în care crezuse şi de care îşi legase toate speranţele de viitor. S-a trezit sfârtecat într-acest adevăr inversat. De fapt lumea arată altfel, şi se află într-atât de aproape încât o poate atinge cu mâna. Dar, cum ar putea să-i deschidă porţile? L-ar putea primi tocmai pe el, această lume pe care a purtat-o cu sine dar a ignorat-o? Îl va putea ierta, îl va mai primi acum, după treizeci şi nouă de ani de renunţări comode ale unui exil voluntar în penitenciarul obişnuitului şi banalului?

Şi-a amintit de lucruri trecute: caietele cu poezii, muzica pe care o devora în ceasuri de noapte. Zâmbetul acela atât de senin trebuia să fi rămas ascuns printre toate acele lucruri de demult, pe care le-a închis prin cufere, dulapuri, sertare sufleteşti. Acum trebuie să fi ajuns şi el, zâmbetul acela, pe chipul unei femei, probabil plictisită sau dezamăgită în aşteptarea alegerii lui. Ea, cu luciditatea întinsă pe chip, probabil că mai stătea la poarta penitenciarului unde intrase el şi promiţându-i că îi va pândi întoarcerea. Numai că timpul curge într-un alt fel dincolo de porţile unde a pătruns el. Este mai leneş faţă de obsesiile lucidităţii de dincolo. Şi astfel ea a consumat mai multe suflete faţă de timpul în care el fugise. Cum o va găsi întoarcerea lui?

Şi-a dus mâna la frunte. Discul de vinil s-a oprit de ceva vreme iar prin fereastra deschisă au apărut razele timide ale unei dimineţi însorite. S-a ridicat şi a privit în drum. În faţa sa, ca din întâmplare, ea s-a oprit scotocindu-şi geanta, într-atât de preocupată, încât şi-au întâlnit privirile aproape fără să se vadă. Dar el de-acum o descoperise. Piciorul drept era uşor ridicat pentru a sprijini geanta grea, de care atârnau tot felul de nimicuri gata să cadă pe caldarâm. Se oprise şi ea descoperindu-i privirea care nu mai contenea să plece. «De ce mă priveşti aşa?» l-a întrebat mirată. «Aşa simt» – a răspuns el. Chipul ei se însenină dar se ascunse în palme, în timp ce printre degete-i scăpă răspunsul: «mă stânjeneşti!»

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign