E-Antropolog

Dragostea în literatura Belle époque

15 iunie 2011 Adrian Majuru Antropologie urbana

Din câteva gesturi fireşti, discrete, aparent neînsemnate, dar extrem de grăitoare pentru cine ştie să le descifreze taina, intimitatea adulterină a doi tineri, Sophie si Titi, iese la suprafaţă: ,, doar cu un gest, ah, cât de cãutat! Îşi rãsuceşte talia şi se apleacã sã îşi ridice cu douã degete trena rochiei care atârnã în mocirlã. I se vãd gleznele acum, dar ea merge nepãsãtoare mai departe, în timp ce tu continui sã-i oferi zâmbetul tãu neliniştit.’’[1] Dacă soţia capricioasă (din Plimbare, de D. D. Pătrăşcanu) îşi soma imperativ soţul să o ajute să-şi păstreze ascunse gleznele, pentru a nu părea imorală sau fără maniere în faţa lumii, amanta este nepăsătoare la acest aspect, cu atât mai flagrant cu cât se expunea în curtea casei matrimoniale, sub prea multe ferestre pentru a-şi considera în siguranţă secretul.

Acelaşi personaj exprimă acea schimbare în mentalitatea feminină, iniţiativa în dragoste la care avea dreptul şi femeia, fără a-şi pierde prin aceasta integritatea morală: ,,Nemaiacceptând prejudecata, minţile moderne recunosc cã femeia doreşte într-o mãsurã similarã, sau comparabilã, bãrbatul…’’[2] Deoarece şi dragostea era normată, în două moduri putea exista iubire în belle époque: în cadrul căsniciei, prin obişnuinţa firească de-a lungul anilor, o afecţiune implicită sau, mai rar, dragoste adevărată, solidă, sau în afara căsniciei, prin relaţii pasagere cu domnişoare considerate fără moravuri, prin adulter sau prin relaţii incidentale, fără urmări, la case de toleranţă.

Referitor la acest ultim tip de dragoste mai mult trupească, semnificative sunt însemnările personajului lui I. Minulescu, Bucu sau Mihai Băleanu, referitoare la progresul societăţii (în plină lumină şi zgomot al spaţiului public, dar şi în obscuritatea de după uşile închise): ,,vipera [oraşul] s-a civilizat. Strãzile au fost pavate cu asfalt şi luminate cu electricitate… liceenii nu-şi mai dau întâlnire cu modistele şi croitoresele pe maidanele oraşului. Hotelurile au început sã închirieze camere cu luna, cu ziua şi chiar cu ora…’’ [3] Acceptarea acestui tip de micro-industrie a plăcerilor carnale începe cu această aliniere a politicii hotelurilor la cererea clienţilor. Oamenii deveniseră, pe nesimţite, mai permisivi şi mai epicurieni, mai îngăduitori faţă de sine. Aceste escapade erau, de obicei, ascunse şi neştiute, însă chiar şi când se afla despre o figură publică sau despre vreun bărbat anume din orăşelul mic de provincie, cu circuit informaţional închis (cum află Bucu şi Cotan despre profesorul lor de geologie, ,,la faţa locului”),[4], comentariile nu erau pe marginea eticii, ci se situau în zona bârfelor mondene şi a faptului divers. Nici chiar domnişoarele din respectivele case nu erau desconsiderate atât de agresiv pe cât ar fi fost cazul cu câteva secole înainte.

Pentru acest personaj minulescian, Bucu, iubirile şi mai ales, iubirea cea mare, sunt spulberate, acesta îşi pierde încrederea în sexul frumos şi se pierde un pic pe sine; erotismul este unul foarte liber, iar sentimentele par derizorii. Femeile care se succed în existenţa lui, Margareta, Steluţa, Katy şi Lizica, îi perturbã existenţa complet, iar prima experienţă erotică se dovedeşte o pervertire, o iniţiere a copilului ingenuu în lumea senzorială, a adulţilor, cu singurul comentariu: ,, sã nu care cumva sã spui coniţii ceva, cã nu-i frumos!’’.[5] Acelaşi apel la discreţie, deşi inutil într-un spaţiu asemănător unui Big Brother pentru locuitorii săi, pentru o iubire anonimă, instinctivă, fără risipă de sentiment.

Iubirile libere, neîngrădite de contract marital, apar şi în Enigma Otiliei (Felix-Georgeta), în Sfârşit de veac în Bucureşti. In schiţa O blană rară de I. L. Caragiale, femeia este prezentată în cea mai decadentă stare posibilă: mamă denaturată, îşi lasă copilul fostului iubit şi prinde nepăsătoare toate evenimentele mondene ca să fie văzută, dorită şi, mai ales, cerută în căsătorie de către un bărbat înstărit. Blana acesteia dispare odată cu primirea veştii că i se îmbolnăvise copilul, dar lacrimile de părere de rău sunt datorate pierderii accesoriului decorativ inanimat. Copilul devenise un accesoriu inutil la ţinuta nouă.

La fel de acceptat şi recunoscut ca dat social iminent, coexistând simultan cu instituţia căsniciei, este şi amorul extra-conjugal. Divorţul nu era întotdeauna o soluţie posibilă, din cauza dependenţei de venitul soţului (precum soţia avocatului Movileanu din Viaţa începe Vineri) sau o soluţie dezirabilă, preferându-se continuarea mariajului defectuos printr-o complacere afectivă în rolul victimei îngăduitoare (Yvonne din Dimineaţă pierdută). Eforturi mari pentru pãstrarea aparenţelor, un formalism social cu gesturi ritualizate excesiv erau ingredientele unui comportament social rutinat, dar obligatoriu. Pãcatul este îngãduit, atâta timp cât timp nu este dezvăluit public, ceea ce oferă o explicaţie pentru atitudinea lui Trahanache de negare a adulterului soţiei. Acesta n-ar accepta publicizarea faptului, care i-ar compromite persona publică, şi nu atât faptul în sine, care, în intimitatea propriului domiciliu material sau mental, i-ar leza, eventual, doar orgoliul de bărbat.

Chiar si pentru adulter există o regulă de bună-cuviinţă, faţă de soţie şi eventualii copii, pentru păstrarea acelei integritaţi etice necesare în societate: retragerea la un han (precum Zenobia şi Saint-Laurent) sau în camere închiriate cu luna, răspândite prin oraş, (ca Urmatecu si multele amante), nu în căminul conjugal. Când se întamplă aceasta, de obicei este o rătăcire de moment, ca în cazul Sophiei a Gabrielei Adameşteanu, care îşi cheamă amantul cu un pretext oarecare, în locuinţa conjugală, plină de eventuali martori, inclusiv soţul, si a Zenobiei Movilă, din Triptic, care impune prezenţa lui Saint-Laurent în casă, sub rolul de preceptor. Cuconul Nicoliţă[6], al cărui portret completa o involuntară galerie genealogică a infamiei, este acea excepţie de personaj absolut imoral, necunoscător de scrupule sau minimă delicateţe faţă de consoartă, pe care o confruntă cu amanta sub acoperişul căminului conjugal şi chiar în patul matrimonial. În afară de aceasta, niciun om nu era lipsit de atingerile dragostei, pe ascuns sau nu:

,, Se poate preot cu amantã? Şi afarã de asta, eu ştiu cã un om cu oarecare poziţie socialã nu trãieşte cu amanta în aceeaşi casã; o ţine la mahala’’, mărturisea surprins, despre directorul si îngrijitoarea din institut, studentul Bucu.[7]

Neascunse sunt şi avansurile pe care le face în mod sistematic controlorul soţiei doctorului de plasă de fiecare dată când trece pe lângă casa acestora. Pretextul facil este adoraţia faţă de căţeluşa doamnei, Rozica, pentru care se luptă, mai în joacă, mai provocator, pentru a o îmbrăţişa. Doctorul opreşte acest joc ce-l lezează prin transparenţa lui imorală, dar nu îşi ceartă consoarta, nici nu îl provoacă la duel pe înflăcăratul iubitor de câini si doamne indisponibile. Ascunde, goneşte şi, până la urmă, otrăveşte cu mâna lui căţeluşa. Punţile sunt tăiate între amorezaţi si căsnicia trebuie să revină la normal.

În ce priveşte dragostea conjugală, este necesară mai întâi o ilustrare a mecanismelor interioare ale instituţiei căsniciei şi a diferenţierii sociale a sexelor în cadrul acesteia. Astfel, în concepţia legiuitorilor vremii, femeile constituiau un element de stabilitate şi siguranţã în societate, prin atribuţiile sale domestice şi prin contribuţia materială, zestrea, cu care contribuiau la bunăstarea familiei. Fetele se mãritau de tinere, luând seama de pãrerea pãrinţilor şi de averea pretendentului, iar de obicei libertatea de alegere era dictată de ,, amploarea” zestrei, în funcţie de care potenţialului soţ i se cerea fie doar un caracter onorabil, fie şi o poziţie socială remarcabilă şi, opţional, un anumit grad de erudiţie (nu era cazul pentru multe domnişoare burgheze, precum cele din familia lui Stănică Raţiu, pentru care o căsnicie reuşită avea drept liant doar primele două ingrediente).

Cu acest mod de a gândi, indignarea Magdalinei la aflarea veştii logodnei fiului ei, Jim, încheiată fără consimţământul ei avizat, este justificabilă: ,, te-ai întrebat tu dacã are fata zestre ca pentru învãţãtura ta ?’’[8] Pe de altă parte, în Nerăbdătorii lui I. A. Bassarabescu, proaspătul cuplu a căror uniune fusese binecuvântată de către părinţi, se ceartă în seara nunţii din cauza zestrei, ce cunoscuse modificări de ultimă oră. Divorţul este pe buzele amândurora, pe ale domnului pentru că fusese înşelat, pe ale doamnei pentru că îşi vedea fostul pretendent în adevărata lumină.

De multe ori, căsnicia este un mijloc de ridicare socială sau îmbunătăţire financiară, o schimbare pozitivă de pe urma căreia beneficiau şi alţi membri ai familiei, părinţi, dar mai ales surori nemăritate încă. Fiul cel mare, căsătorit cu o femeie mult mai în vârstă (Dânsa, de I. A. Bassarabescu), dar cu avere, îşi poate susţine ocazional familia numeroasă, cu mulţi membri incapabili să se susţină financiar, prinşi fără scăpare într-o sărăcie lucie. Mama acestui ,, fiu rătăcit” renunţă la dojana blândă, cu substrat etic şi o acceptă, simbolic, pe cea care-i era noră şi îi punea o pâine pe masă. Principiile eticii sunt lăsate la o parte, pentru a asigura bunăvoinţa binefăcătoarei şi, pe termen lung, supravieţuirea socială (prin căsătorii rentabile) a restului copiilor ei.

În operele lui I. A. Bassarabescu, Al. Cazaban, D. D. Pătrăşcanu, femeile, zestrea şi căsnicia sunt legate inexorabil, iar atunci când unul dintre elemente lipseşte, este rost de o intrigă îndoită de dramatism. Când doamna moare, lăsând în urmă o zestre generoasă şi un soţ mai mult sau mai puţin îndoliat, amintirea acesteia îl bântuie pe cel rămas în viaţă. Diferenţa constă în modul de a reacţiona în faţa sceptrului consoartei – soţul ce o respectă şi ascultă şi dincolo de mormânt îşi protejează propria existenţă tărăgănând lucrările la construcţia vilei Sophia (dedicată memoriei doamnei) pentru a nu-şi găsi sfârşitul odată cu cel al casei, după cum îi profeţise doamna trecută ,,dincolo”. Moş Costache cel călinescian onorează memoria soţiei preţuind ce îi lăsase după moarte: zestrea, de care ţinea cu dinţii (şi cu toată puterea pe care avariţia i-o putea oferi) şi fiica vitregă, la care ţinea cu tot sufletul. Pentru doliu nu pare să fi rămas loc în chimirul sufletesc al acestuia. Nu la fel se poate spune despre generalul Algiu (Viaţa începe Vineri), incapabil sau nedornic să îşi refacă existenţa după dispariţia aceleia ce îi era complementară în toate acţiunile mărunte, de decor casnic.

Cumulul de virtuţi, morale sau sociale, se constituie, de regulă, în cantitate neglijabilă atunci când se alege o parteneră de… domiciliu conjugal (nu neapărat parteneră de viaţă, pentru că divorţul era destul de cultivat), fapt pentru care zestrea revine în prim-plan: tinere sau bătrâne, prin puterea banului le creşte proporţional şi puterea de seducţie şi gradul de elegibilitate. În gazetele vremii, tinereţea şi frumuseţea erau în inversă proporţionalitate cu punga doamnei. Cea mai frumoasă ilustrare o oferă Zora, mare admirator de flori, care îşi alege o floare în carne şi oase pentru a-şi împodobi casa şi sufletul – pe Corina, plină de seva primilor ani ai exuberanţei tinereşti. Mult mai matur, Zora se teme de fiorii dragostei specifici vârstei ei primăvăratice şi crede că aude dintr-o cameră alăturată fuga acesteia cu un ofiţer. Un vis angoasant, doar, dar care demonstrează că pasiunea nu trebuie să fie neapărat ilicită (Răpirea Corinei- Caton Theodorian).

Atunci când primele două ingrediente literare sunt viabile, femeia şi zestrea, dar căsnicia nu este posibilă, se desfăşoară relaţiile neconstrânse de lege, dar ilicite (adulter) sau considerate imorale (concubinaj), puţin flatante pentru femeile implicate (Jurubiţa, Sophie, când se află idila cu Titi). Bãrbaţii puteau cunoaşte şi experimenta iubiri ilicite înainte de cãsãtorie, dar, de obicei, domnişoarele de familie bună erau total ignorante în ce priveşte sexualitatea. Blam public primea şi căsătoria, dacă pretendentul era evreu, deoarece societatea, deşi nu era antisemită, sancţiona eventuala uniune din cauza confesiunilor religioase divergente. În sens invers, blamarea era mai blândă, de unde se poate deduce o nouă mărturie a discriminării pozitive a sexului tare.

Iubirea conjugală, în tihnă şi armonie, este posibilă, deşi mai rar. În special la I. A. Bassarabescu apar cupluri de bătrâni ce împărtăşesc o afecţiune aşezată, cumpănită, dar solidă. Cuplurile tinere sunt prea necoapte, preocupate de mercantil şi distracţii imediate pentru a le urma exemplul. Un domn între vârste, Domnul Dincă, foarte temut de angajaţii din subordine din cauza inimii lui negre, nutreşte o dragoste de negrăit pentru cea care îl aşteaptă acasă. Privind încheierea contractului marital, conform statisticii din 1900, cuplurile fãrã profesie se despãrţeau cel mai des, alãturi de funcţionarii plãtiţi de stat, comercianţi şi meseriaşi – categorii care tolerau prea puţin contestarea autoritãţii patriarhale şi reacţionau prin rupturã la atitudinile emancipate ale femeilor şi copiilor[9]. Pe hârtie, cauzele divorţurilor erau, în procent de 62,4%, insulte grave, respectiv 13,4% – cruzimi sau pãrãsirea domiciliului conjugal.[10]

În mediul urban, numãrul copiilor nelegitimi creşte datoritã sporului demografic în dezechilibru faţã de posibilitãţile medii de supravieţuire, precum şi datoritã modificãrii statutului profesional al femeii. Unele manufacturi de stat angajau şi femei, ca funcţionare sau secretare, dându-le posibilitatea acelui trai independent[11] ce ameninţa, aparent, bunul mers al societăţii. Al. Cazaban oferă un portret complet imoral al femeii independente, angajată ca funcţionară, în Ore suplimentare. Autonomă financiar, este complet sfidătoare în faţa soţului devenit fără coloană vertebrală, iar sub pretextul unor ore suplimentare îşi ia libertăţile ,, nocturne” pe care numai un bărbat şi le-ar fi putut lua până atunci.

autor: Mirela Ianoși


[1] Gabriela Adameşteanu, op cit, p 175.

[2] Ibidem, p 207.

[3] Ion Minulescu, Corigent la limba română, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p 24.

[4] Ibidem, p 61.

[5] Ibidem, p 35.

[6] Caton Theodoreanu, Povestea unei odăi, din vol. Povestea unei odăi, Editura Imprimeria pentru Arte Grafice, Bucureşti, 19, p 19.

[7] Ibidem, p 130.

[8] George Călinescu, Cartea Nunţii, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p 153.

[9] Adrian Majuru, Copilăria la români Schiţe şi tablouri cu prunci, şcolari şi adolescenţi, Compania, Bucureşti, 2006, p 14.

[10] Albert Baer, Mişcarea populaţiunei României în anul 1900: date definitive, Ministerul Agriculturei şi al Domeniilor, Serviciul Statisticei Generale, Bucureşti, 1909, p LVII.

[11] Adrian Majuru, op. cit, p 3.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign