E-Antropolog

Inchipuirile Oraşului in Literatura Inceputului de Secol (I)

26 iunie 2011 Adrian Majuru Antropologie urbana

Motto: De multe ori arta e un sanator în care se vindecă rănile pe cari ni le-a dat viaţa…[1]

1. Introducere

Intr-un eseu anterior[2] am discutat similitudinile dintre cultura şi politica românilor transilvaneni şi realităţile sfârşitului de secol budapestan. La acel moment asemănările au fost fără îndoială accentuate în favoarea argumentului. Totuşi, există şi alte aspecte care merită a fi luate în considerare. Datorită unui aceluiaşi peisaj cultural şi politic împărtăşit, diferenţele au importanţa lor.

Acest eseu este preocupat de două modele de inchipuire a oraşului. Unul este acela susţinut de Ady Endre, celălalt de Octavian Goga, amândoi constituind cele două cazuri studiate în eseul deja amintit. Oraşul este Budapesta. În ciuda condiţiilor similare în care cei doi şi-au început cariera literară, Ady şi Goga au dezvoltat perspective interpretative sociale şi politice redical diferite. Ady era dezamăgit de capitala ungară din punctul de vedere al unui modernism radical. Pentru el Budapesta nu era încă pregătită să joace rolul unei metropole fiild legată prea mult de naţionalismul îngust al politicienilor contemporani lui (Casina Maghiară). Ady, care a scris că “naţionalismul este într-adevăr o alianţă internaţională a întunericului, prostiei şi egoismului maleficelor autorităţilor,”[3] nu şi-a putut permite o bună imagine a Budapestei în mod special deoarece ea reprezenta capitala statului naţional ungar aşa cum era el imaginat de politicienii ungari. Din acest punct de vedere, Budapesta era mai mult un centru politic decât un oraş ca atare. De aceea Ady a încercat să-l ocolească sau să scape de el. El era îndrăgostit de Paris şi acolo dorea el să trăiască departe de capitala feudală şi înapoiată.

In contrast, Goga, întâlnind aceleaşi realităţi, a dezvoltat o cu totul altă aditudine. El a dorit să se răţărănească. Răspunsul lui a fost reinventarea satului său natal ca o alternativă pentru modernitatea urbană a Budapestei. Unul dintre motivele principale pentru care repudia Budapesta a fost acelaşi rol jucat de acest oraş in politica naţională, dar de această dată naţionalismul a jucat un rol total opus. Goga nu a fost un internaţionalist şi un modernizator aşa cum Ady a fost. Tocmai dimpotrivă, el a fost un arhaist, şi, atingând ultimile concluzii logice ale acestu arhaism, el a devenit un scriitor proto-nazist.

Opinia celor doi asupra altor oraşe va completa prezenta analiză. Unul dintre aceste oraşe este Parisul unde amândoi Ady şi Goga au fost, şi unde au fost profund impresionaţi. Parisul are avantajul că indică mult mai clar atitudinea lor faţă de oraş dincolo de problema naţională. Un alt caz este Bucureştiul împreună cu alte oraşe româneşti după primul război mondial. Din păcate, de aici în colo analiza continuă unilateral cu doar evoluţia postbelică a lui Goga datorită dispariţie lui Ady în 1919, înaintea deplinei realizări a statelor naţionale în Europa centrală şi de est. Acestă parte este totuşi relevantă deoarece urmează una dintre căile principale care a condus la emergenţa extremei drepte româneşti şi nu numai. Cazul lui Deszsõ Szabó vine să contra-balanseze pe cât posibil această unilateralitate păstrând perspectiva comparativă iniţială. El a fost considerat un epigon al lui Ady, a fost o figură importantă în dezvoltarea populismului în Ungaria şi a jucat un rol extrem de ambiguu atât politic cât şi cultural. In plus exemplul lui relaxează în bună măsură diferenţele ce vor fi fost menţionate.

Punctul de plecare pentru acest eseu îl constituie articolul lui Carl E. Schorske, “The Idea of the City in European Thought: Voltaire to Spengler.”[4] Urmând acest articol, cele două cazuri studiate ilustrează două poziţii majore în a considera oraşul. Una este oraşul ca viciu şi ea estimează atitudinea lui Goga în reprezentarea oraşului. Mai mult, cazul lui Goga indică traectoria care leagă vechiul răspuns arhaistic de secol nouăsprezece dat modernităţii urbane cu literatura proto-nazistă de secol douăzeci, neo-arhaistă. El va arăta că acest model nu este unul exclusiv german, cu alte cuvinte Sonderveg. Cea de a doua poziţie majoră este oraşul dincolo de bine şi de rău şi este o bună descriere a poziţiei lui Ady relativ la oraş. Ady a indicat preţul teribil al “detaşării de confortul psihologic al tradiţiei şi de orice sens al participării într-o societate integrată ca un tot.” [5]

In continuare, un alt cadru interpretativ va fi adus în discuţie. Este vorba despre emergenţa populismului ca o mişcare intelectuală în Europa centrală şi de est. Acest fenomen a depăşit limitele Rusiei şi a apărut în alte multe ţări datorită aceloraşi condiţii ale unei modernităţi provocatoare sau ale tentaţiei intelectuale exercitate de gânditorii ruşi. Pentru un început de discuţie asupra populismului rus, lucrarea lui Andrzej Walicki, The Controversy over Capitalism. Studies in the Social Philosophy of the Russian Populists[6] şi Joseph Held (ed.), Populism in Eastern Europe, Racism, Nationalism, and Society, sunt deosebit de folositoare.

O concluzie preliminară a acestei lucrări este aceea că o aceeiaşi experienţă a modernităţii urbane, fie ea Fin-de-Siècle Budapesta, poate susţine reacţii diferite şi uneori chiar opuse. Cele două cazuri considerate, Ady şi Goga, arată cum o similară criză de identitate dezvoltată în mediul urban a putut fi rezolvată în moduri diferite.

2. Dispoziţiile antiurbane ale populismului.

Schorske identifică trei loci classicus în a gândi oraşul, toate trei apărând într-o succesiune temporală. Ele sunt oraşul ca virtute, oraşul ca viciu, şi oraşul dincolo de bine şi de rău şi ele sunt strâns legate de importante fenomene socio-culturale, şi anume filosofia iluministă, industrializarea, şi noua cultură subiectivistă. [7] Două din aceste tipare sunt potrivite pentru a iniţia discuţia asupra subiectului de faţă. [8]

Primul, într-o ordine inversă, este oraşul dincolo de bine şi de rău. Aşa cum Schorske zice:

Cândva în jurul anului 1850, în Franţa a apărut un nou mod de găndire şi simţire care încet dar sigur şi-a extins autoritatea asupra conştinţei Occidentului. Nu există acord asupra naturii marii schimbări în cultura noastră ce a putut conduce la apariţia lui Baudelaire şi a impresioniştilor francezi, şi care a primit formularea filozofică a lui Nitzsche. Noi ştim doar că pionierii acestei schimbări au provocat explicit validitatea moralei tradiţionale, gândirii sociale, şi artei. Primatul raţiunii umane, structura raţională a naturii şi înţelesul istoriei, au fost toate aduse în faţă tribunalului experianţei psihologice personale pentru a fi judecate. Această mare reevaluare a atras inevitabil ideea de oraş în cursul său. Aşa cum virtutea şi viciul, progresul şi regresul şi-au pierdut claritatea înţelesului, oraşul a fost plasat dincolo de bine şi de rău.”[9]

Acesta e cazul lui Ady. El a mers dincolo de bine şi de rău interpretând nu numai oraşul dăr şi modernitatea, viaţa, şi arta. Nu este locul potrivit pentru analiza locului lui Ady în literatura modernă.[10] Ceea ce este important în acest context este natura provocării ridicate de Ady. Ea a fost o revoltă individuală deaorece Ady a refuzat orice clasificare a operei lui şi orice înregimentare într-un grul cultural sau politic. Aşa cum Birnbaum a spus, “unicul său habitat a fost spaţiul său sufletesc, orice altceva era doar o proiecţie.”[11] Fiind dincolo de bine şi de rău, el nu a putut şi/sau nu a vrut să construiască o utopie. In fapt, el a creat o altă lume, o lume a cărui unic exponent era doar el. Bine şi rău, trecut şi viitor converg în personalitatea lui. El a cerut regenerare naţioală şi internaţioanlism; el a susţinut programul social democrat şi a argumentat continuitatea cu liberalismul anilor ’60; el “a celebrat vechile virtuţi ungureşti şi rebelii eroi unguri” [12] şi “a făcut aceasta în ideea de a crea în unguri credinţa în posibilitatea unei noi Ungarii;” [13] el s-a numit pe el însuşi anti-Crist şi “a crezut că suferă precum Cristos pentru binele poporului ungar;” el a rămas singur între lumea sa şi realitate. El a dorit acesta. “Eu nu am nimic în comun cu aşa numţii modernişti unguri, şi presupusa mea revoltă literară nu este o revoltă” a scris el în 1908. “Nu cunosc nimic despre revoluţia care se spune că a izbucnit în numele meu” şi “eu nu am vrut niciodată să fiu altceva… decât un nou om autentic, Endre Ady.”[14] El a fost singur şi poate că acesta a fost motiful pentru fascnaţia magnetică pe care a exercitat-o asupra contemporanilor săi.

Ady nu a devenit niciodată poetul Budapestei.[15] El a încercat să ocolească acest oraş. Nu i-a placut dar nici nu a criticat capitala Ungariei. In schimb, a fost bun prieten cu mulţi dintre aceia care în mod repetat au apărat dezvoltarea urbană. Ignotius unul dintre ei. Inca o dată, oraşul nu este explicit Budapesta datorită aceluiaşi motiv: presiunea imobilităţii politice a imperiului şi chestiunea naţionalităţilor. Pentru aceşti reformişti sociali[16] Occidentul (Nyugat) a epitomizat viitorul.

Cel de al doilea model este oraşul ca viciu.

Pentru emergenţa acestei viziuni a oraşului ca viciu, răspândirea industrializării în primele decade ale secolului al nouăsprezecelea a dat un nou şi foarte punernic impuls. Aşa cum promisiunea în rolul benefic al legilor naturale în viaţa economică s-a transformat în găsirea “ştiinţei mizerabiel,” tot aşa speranţa în identitatea mutuală de interes a celor bogaţi şi a celor săraci, oraş şi provincie, s-a întors într-o stare de război dintre cele “două naţiuni” ale lui Disreali, dintre bogaţii fără de griji şi depravaţii locuitori ai mahalalelor.[17]

Două fenomene au fost paralele cu această transformare[18] a virtuţii în viciu. Una este deprecierea condiţiilor urbane datorită enormei rate de urbanizare. Cealaltă este eroziunea moştenirii iluministe datorita dezamăgiri speranţelor sociale în progresul urban. Aceste două fenomene diferenţiază în timp demonizarea fiecărui oraş european[19] şi nu numai. In cazul Budapestei acestă mişcare culturală a apărut atunci când primele rezultate ale perioadei Compromisului au început a fi observate.

Budapesta, crescând de două ori mai repede decât Viena şi de trei ori decât Paris şi Londra, şi-a schimbat dramatic poziţia în ierarhia urbană europeană în cei cinzeci de ani ce au urmat stabilirii monarhiei dualiste. Al şaptesprezecelea oraş al Europei, Budapesta a ajuns sa fie al şaptelea în 1910.

Această extraordinară rată de creştere l-a făcut pe un geograf german să remarce în anii ’20 că Budapesta a fost unică în Europa, dovedind o “caracteristică americană” ce creştere.[20]

Acesta este exact contextul în care Goga a venit în Budapesta. In opera sa, Budapesta este elementul cheie pentru înţelegerea relţiei intime dintre oraş, everei, capitalism, urbanism, liberalism, radicalism social şi aşa mai departe. Compromisul a fost proiectat de către liberalii ungari. De aceea efectele acestui foarte important act politic au fost atribuite lor Emanciparea evreilor, creşterea industrială, expansiunea capitalismului, urbanizarea pe scară largă a Budapestei au fost doar o parte a lor. In acelaşi timp, persistenţa în provincie a unor relaţii sociale percepute ca fiind înapoiate a deschis o serioasă prăpastie dintre spaţiul social urban şi cel rural. Această prăpastie era traumatic pentru cei ce încercau să-l depăşească. Acesta este şi cazul lui Goga. Doar că în acest caz, acestă praăpastie are o dimensiune naţională adiţională. Goga şi alţii ca el au hrănit un inerent “conflict comunal” la periferia simbolică a oraşului, conflict care poate fi uşor văzut ca făcând parte dintr-o înfruntare naţională. John Breuilly a descris foarte potrivit această situaţie:

Cel mai dramatic, mutarea la oraş este pentru mulţi oameni mutarea într-o lume nouă în care vechile moduri de a gândi, de a acţiona, de a fi sunt puse sub semnul întrebării. Pentru deplina realizare a acestei mutări, oamenii au nevoie de o redefinire a intereselor lor şi a felului lor de a acţiona. Naţionalismul poate juca un rol important în acest proces de derefinire. [21]

Astfel, o lectură naţionalistă a realităţilor sociale şi culturale şi polarizarea naţională a lor au fost calea cea mai uşoară pentru a controla o astfel de criză de identitate. Budapesta a devenit, în opera lui Goga, oraşul străin şi înstrăinant pentru intelighenţia românească. În România Mare postbelică, scrierile lui şi-au pierdut din atracţia emoţională iniţială şi datorită absenţei Budapestei din peisajul cultural şi politic.[22]

Secolul al nouăsprezecelea a fost martorul unui extraordinar val de urbanizare pentru care Budapesta este doar un foarte ilustrativ exemplu. Iată, cine ar fi crezut, parafrazându-l pe Wells,[23] în ultimii ani ai secolului al nouăsprezecelea, că lumea oraşului era urmărită dintr-un spaţiu fără de timp? Peste un abis de spatiu, oraşul era privit cu ochi invidioşi. Minţi cultural străine proiectau planuri împotriva oraşului. Aceştia erau populiştii.

Populiştii… au urât oraşele cu o intensitate variabilă. Pentru ei, oraşele reprezentau centrele din care începea “invazia” societaţilor lor de către “străini.” S-a spus adesea că aceşti “străini” exploatează “adevăratul popor,” reprezentat fireşte de ţărănime, în interesul “capitaliştilor ce sug sângele poporului.” Centrele urbane erau ca o pană pentru aceşti “străini” – fie ei oameni reali sau idei “ciudate” – în al căror interes guvernul străngea impozite de la ţărănime. În aceste centre căpăta formă politica naţională în detrimentul interesului real al naţiunii.[24]

La sfârşitul secolului al nouăsprezecelea un nou curent de gândire şi-a făcut simţită influenţa în mod semnificativ asupra vieţii culturale şi politice din estul Europei. Acest curent era populismul. Emergenţa acestui curent intelectual poate fi considerată drept un rezultat al diseminării ideilor marxiste. În acelaşi timp însă, contextul particular al Rusiei anilor şaizeci din secolul trecut a jucat un rol extrem de important în forjarea populismului rus (narodnicism) ce ulterior a exercitat o atracţie deosebită pentru mulţi intelectuali din întreaga Europă. Atunci, după primul val de reforme, intelighenţia rusă şi-a pierdut încrederea în calea de dezvoltare şi progres oferită de Europa occidentală. Ei au început să caute o altă alternativă, o altă formă de modernitate care să fie bazată mai mult pe comunităţile rurale şi mai puţin pe ingredientele occidentale cum ar fi urbanism şi industrializare.

In principal, termenul populism acoperă două inţelesuri, unul istoric şi altul marxist. Primul in*eles implică “o teorie care susţine hegemonia maselor asupra elitelor educate.”[25] Cel de al doilea implică o teorie a unei dezvoltări non-capitaliste care să ofere posibilitatea ocolirii stadiului capitalismului modern. Amândouă înţelesuri au rădăcini adânci în condiţiile Rusiei secolului al nouăsprezecelea şi în acelaşi timp corespund unei opţiuni intelectuale maturizate într-un context mult mai general.

Acestă perspectivă comparativă largă pare deosebit de atractivă şi valoroasă. Ea ne dă posibilitatea de a vedea populismul rus drep o variantă particulară a unui model ideologic care apare în diferite societăţi înapoiate în perioade de tranziţie şi care reflectă caracreristicile poziţiei sociale ale ţărănimii. Bineînţeles, acesta nu înseamnă că populismul poate fi considerat drept o expresie directă a ideologiei ţărăneşti; el este o ideologie formulată de intelighenţia democratică care în ţările înapoiate, fiind lipsită de o puternică structură social buscheză, se bucură de regulă de o mai mare autoritate socială şi joacă un rol mai important in viaţa naţională decât intelectualii din statele mai dezvoltate din punct de vedere economic. [26]

Aşa cum Miklós Lackó consideră,[27] există două tipuri de populism. Unul este de tip ofensiv şi este temporal locat în prima parte a secolului al douăzecilea fiind datorat în bună măsură crizei anilor treizeci. Celălalt este de tip defensiv[28] şi este propriu sfârşitului de secol nouăsprezece. Acest populism defensiv sau reacţionar[29] este înrădăcinat în înapoierea societăţilor est europene. El implică idealizarea stilului de viaţă ţărănesc şi anti-intelectualismul intelighenţiei. În fapt, el reprezintă o transformare a înapoiarii percepute dintr-un handicap într-un avantaj. Acestă temă este deosebit de relevantă pentru prezentul subiect deoarece populismul are o componentă importantă anti-urbană. Apoi, imbogăţit de naţionalism şi radicalism social, populismul a format in bună măsură discursul public începând cu sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. Budapesta nu a fost o excepţie din acest punc de vedere. Aşa cum Birmaun a arătat:

Satul ungar şi oraşul provincial ungar au rămas pentru multă vreme subiectele predilecte ale poeziei şi literaturii.

Puţini fii ai Budapestei au scris despre oraşul lor cu oarecare succes Imaginea capitalei apărea cu precădere în scrierile acelora infricoşaţi şi intimidaţi de experienţa lor iniţială acolo. Ei au criticat Budapesta din punctul de vedere al unor străini intoleranţi, frustraţi şi de cele mai multe ori stingheriţi.[30]

Înainte de primul război mondial, maghiarii şi românii manifestaseră caracteristici similare din acest punct de vedere. Un fragment scris de Goga conţine pe scurt câteva din coordonatele principale ale populismului:

M’a atras poporanismul, pentrucă se ocupa de ţăran, de ţăranul în care trebuie să vedem un rezervor de rasă, şi pentrucă se lansa concomitent şi un sentiment moral: ţăranul e clasa care suferă.

Semănătorismul însemnează o atitudine de simpatie faţă de ţărani, de cei obijduiţi, o mişcare de răscolire a frământărilor de jos.

Am mers paralel cu această manifestare, însă pot să spun că nu am fost niciodată ceea ce se cheamă un semănătorist, n’am fost înglobat în această mişcare literară.

Literatura a avut totdeauna o tendinţă desrobitoare, ca să zic aşa, o tendinţă sde a se apropia de cei umili, de cei care suferă. De aceea, rolul covîrşitor al ţăranilor în literatura noastră de atunci.[31]

Acest fragment aminteşte opinia lui Walicki conform căreia populismul nu este nici pe departe un curent pe atât de omogen pe cât s-ar vrea.

Populismul a fost un cuprinzător curent de gândire care cuprinde foarte diverse elemente; el a fost o structură ideologică supraindividuală inlăuntrul căreia multe poziţii erau posibile, poziţii uneori complementare şi chiar simetric opuse. De acea este clar că a găsi un gânditor individual gare să ilustreze toate aspectele şi toate elementele constitutive ale unei asemenea structuri este puţin probabil; pentru fiecare caz individual proporţiile diferă ba chiar abia pot fi distinse.[32]

Aceasta poate conduce la un element fundamental al comparaţiei dintre Goga şi Ady. De o parte, Ady s-a apropiat de populism pe direcţia oferită de radicalismul social. El nu a fost interesat în prea mare măsură de ţărănism în ciuda unor foarte ilustrative pagini[33] scrise de el care arată că Ady era preocupat de acesta. Radicalismul lui creativitatea sa literară cu o puternică componentă socială l-au făcut să fie o problemă pentru susţinătorii săi şi, de aceea, Ady a rămas în cele din urmă singur în lupta sa pentru regenerarea Ungariei. De cealaltă parte, Goga s-a apropiat de populism pe direcţia oferită de naţionalism. Critica sa social-culturală a pornit asemeni aceleia lui Ady de la reformismul social dar treptat acesta a fost impregnat de naţionalism şi ţărănism. Argumentul lui Goga, acela că elitele româneşti erau alienate de către capitala decandentă, a supravieţuit dar a fost reorientat în concordanţă cu noua lui poziţie politică. Contemplând posibilitatea de a juca un rol politic important, Goga şi-a decolorat discursul politic de radicalismul social iniţial. Acestă transformare a fost posibilă datorită unei calităţi deosebite a lui de a adopta termeni, concepte sau chiar sloganuri de la alte personaje ale vieţii publice. Revizitând scrierile lui şi cele ale celorlalţi colegi ai săi, se poate remarca că în realitate toate cuvintele cheie folosite de Goga au fost împrumutate de la prieteni, colegi sau alţi ziarişti care au participat la existenţa ziarului Tribuna sau a revistei Luceafărul. Astfel, mai mult sau mai puţin demonstrabil, Goga ar putea fi interpretat ca o oglindă care a reflectat poziţiile celorlalţi fiind lipsită de o opoziţie proprie, de o personalitate proprie. Or, tocmai această calitate l-a făcut deosebit de calificat de a juca rolul unui conducător de opinie de masă, “poetul pătimirii noastre,” îmbrăţişat imediat de toată lumea. Până şi şeful conservatorilor români, Alexandru Marghiloman, l-a citat de la tribuna parlamentului român. [34] Acesta nu a fost niciodată cazul lui Ady.

autor: Răzvan Pîrîianu


[1] Octavian Goga, Pagini noi (Bucureşti: Editura Tineretului, 1967), p. 80.

[2] Răzvan Pârâianu, “Poets vs. Politicians: Fin-de-Siècle Budapest end the Dissolution of the Transylvanian Romanian Traditional Politics” [Poeţi versus politicieni: Budapesta Fin-de-Siècle şi disoluţia politicii tradiţionale româneşti] în Marius Turda (ed.), The Garden and the Workshop: Disseminating Cultural History in East-Central Europe [Grădina şi atelierul: Diseminând istoria culturală în Europa Centrală şi de Est], (Budapesta: Europa Institut, 1999), p. 76-96.

[3] Endre Ady, “Nationalists” [Naţionaliştii] în Endre Ady, The Explosive Country. A Selection of Articles and Studies 1898-1916 [Ţara explozivă. Selecţie de articole şi studii 1898-1916], (Budapesta: Corvina Press, 1977), p. 17.

[4]Carl E. Schorske, “The Idea of the City in European Thought: Voltaire to Spengler” [Idea de oraş în gândirea europeană de la Voltaire la Spengler] în Oscar Handlin şi John Burchard (editori), The Historian and the City [Istoricul şi oraşul] (Cambridge: The M.I.T. Press, 1963).

[5] Ady, p. 110.

[6] Andrzej Walicki, The Controversy over Capitalism. Studies in the Social Philosophy of the Russian Populists [Controversa asupra capitalismului. Studii asupra filozofiei sociale ale populiştilor ruşi] (Notre Dame: University of Notre Dame Press, 1989).

[7] Schorske, The Idea of the City, p. 96.

[8] Trebuie spus că “succesiunea temporală” ale acestor trei modele este relativă şi nu poate susţine nici o distincţie temporală în subiectul de fată.

[9] Schorske, The Idea of the City, p. 109.

[10] Câteva articole referitoare la acestă temă trebuiesc specificate aici: Lee Congdon, „Endre Ady’s Summons to National Regeneration in Hungary, 1900 – 1919” [Apelurile lui Ady Endre la regenerare naţională în Ungaria, 1900-1919], Slavic Review, vol. 33, No. 2 (June 1974), pp. 302-322; Peter Hanák, „Social Marginality as a Cultural Creativity” şi „The Start of Endre Ady’s Literary Career (1903-1905)” [Începutul carierei literare a lui Endre Ady], în Peter Hanák, The Garden and the Workshop: Essays on the Cultural History of Vienna and Budapest [Grădina şi atelierul: eseuri de istorie culturală a Vienei şi Budapestei], (Princeton: Princeton University Press,1998); Miklós Lackó, „Cultural Revival in Hungary During the First Decade of the 20th Century and the New Folklorism” [Renaştere culturală în Ungaria în timpul primului deceniu al secolului al douăzecilea şi noul folclorism] în Etudes Historiques Hongroises 1985 – publiees a l’ocasion du XVIe Congres International des Sciences Historiques par le Comite National des Historiens Hongrois (Budapesta: Akademiai Kiado, 1985), pp. 645-657; Gyorgy Lukacs, „The Importance and Influence of Ady” [Importanţa şi influenţa lui Ady], New Hungarian Quaterly, vol. 10, no. 35, (1969), pp. 13-55.

[11] Marianna Birbaum, „Budapest in the Literature of the Fin-de-Siècle” [Budapesta în literatura Fin-de-Siècle], în Gy. Ranki (ed.), Hungary and European Civilisation, Indiana University Studies on Hungary, vol. 3. (Budapesta: Akademiai Kiado, 1989), p. 338.

[12] Lee Congdom, p. 305.

[13] Ibid.

[14] Quoted in ibid., pp. 318-319.

[15] Birnbaum, p. 338.

[16] Toţi aceşti reformatori erau strânşi mai mult sau mai puţin în jurul revistei Nyugat (Vestul/Occidentul) care a apărut pentru prima oare în 1908 sum conducerea editorială a lui Ignotus.

[17] Schorske, The Idea of the City, p. 103.

[18] Ibid., p. 104.

[19] Acesta este şi motivul datorită căruia succesiunea temporală a celor trei atitudini considerate de Schorske este relativă. Pe de o parte avem avem procesul în plină desfăşurare de modernizare care ordonează temporal aceste atitudini iar pe de altă parte procesul inerent de aculturaţie exercitat de marile metropole culturale face ca să foată fi găsite amestecuri ciudate de oraşe nedezvoltate şi manifestări antiurbane.

[20] Bender, Thomas şi Carl E. Schorske (eds.), Budapest and New York. Studies in Metropolitan Transformation: 1870-1930 [Budapesta şi New York. Strudii despre transformarea metropolilor], (New York: Russell Sage Foundation, 1994), p. 2-3.

[21]John Breuilly, Nationalism and the State [Naţionalismul şi statul], (Manchester, Manchester U.P. ,1993), p. 22

[22] Mircea Zaciu consideră că receţia publică a operelor lui Goga a suferit două mari eclipse. Prima a fost în perioada interbelică şi a fost rezultatul provocării moderniste. Cea de a doua a fost în perioada de început a comunismului când opera lui a fost interzisă de câtre politrucii culturali datorită tradiţionalismului / ţărănismului de care dă dovadă şi datorită activităţilor politice anterioare ale autorului. Mircea Zaciu, Ordinea şi aventura (Cluj: Dacia, 1973), p. 47; Mircea Zaciu, Ca o imensă scenă, Transilvania… (Bucureşti: Fundaţia Culturală Română, 1996). Un element important trebuie subliniat. Oraşele româneşti au fost dezvoltate abia de regimul comunist. Opera lui Goga a revenit în primplanul vieţii culturale româneşti după încheierea acestui proces târziu de urbanizare. Nu există nici o legătură cauzală între receptarea publică a operei lui Goga şi acest proces de urbanizare. Ele au în comun un singur element şi anume directivele politice ale biroului politic.

[23] Acest paragraf este o parafrază după H. G. Wells, Războiul lumilor.

[24] Joseph Held, “Antecedents” [Antecedente] în Joseph Held (ed.), Populism in Eastern Europe. Racism, Nationalism, and Society [Populismul în Europa de est. Rasism, naţionalism şi societate], (Boulder: East European Monographs, 1996), p. 2.

[25] R. Pipes, “Narodnichestvo: A semantic Inquiry” [Narodnicism: o problemă semantică], Slavic Review, vol. xxiii (1964), no. 3 (Septembrie), p. 458 citat de Walicki, p. 3.

[26] Walicki, p. 9.

[27] Miklós Lackó, “Populism in Hungary: Yesterday and Today,” [Populismul în Ungaria: Ieri şi astăzi] în Joseph Held, p. 110.

[28] Există şi o altă distincţie care corespunde cu aceasta ofensiv/defensiv. Este vorba de cele două faze ale populismulu, prima este o fază care dă dovadă de un ton obtimist şi profetic şi cea de a doua mult mai sobră şi cu accente dramatice. Ea a fost propusă de Giţă Ionescu în Ghiţă Ionescu şi Ernst Gellner (eds.), Populism: Its Meanings and National Characteristics [Populismul: înţelesul şi caracterul său naţional](Londra: , 1969), p. 98.

[29] Există o interesantă relaţie între populismul defensiv şi reacţionarism perfect ilustrată de cartea lui Aurel C. Popovici, Naţionalism sau democraţie: o critică a civilizaţiunii moderne (Bucureşti: Minerva, 1910).

[30] Birnmaum, p. 332

[31]Octavian Goga, Fragmente autobiografice (Bucureşti, Editura “Cartea Românească,” 1933), p. 37; citatele în italic reproduc textul original respectând ortografia acestora.

[32] Walicki, p. 27.

[33] Un articol al lui Ady se numeşte “Mă întorc în satul meu” apărut în Nyugat, 1908. El este menţionat de Birnbaum, p. 338.

[34] Eugen Lovinescu, Memorii. Aqua Forte (Bucureşti, Minerva, 1998), p. 59.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign