E-Antropolog

UN CĂRTURAR BRAŞOVEAN UITAT NICOLAE ORGHIDAN (1881-1967)

16 iunie 2011 Adrian Majuru Transilvania

În toamna anului 1981, Casa Corpului Didactic din Braşov, spre cinstea geografilor locului, a iniţiat omagierea memoriei profesorului Nicolae Orghidan, distins cărturar braşovean, devotat slujitor al învăţământului geografic, la împlinirea a 100 de ani de la naşterea sa. Într-o sală plină a Casei, adăpostită pe atunci de Liceul „Unirea”, în prezenţa unor membri ai familiei, printre care profesorul Traian Orghidan, fiul său, director al Institutului de Speologie „Emil Racoviţă”, s-au rostit cuvinte de apreciere de către geografi locali şi bucureşteni, dintre care unii au avut şansa de a-l fi cunoscut, de a fi colaborat cu el la amurgul vieţii sale sau de a fi mers pe urmele studiilor lui din Ţara Bârsei.

Au trecut de atunci 25 de ani, timp în care s-a aşternut uitarea peste amintirea acestui vrednic geograf, de o exemplară discreţie şi modestie. Împlinirea a 25 de ani de la naşterea sa, precum şi apariţia noii serii a revistei „Ţara Bârsei” sunt un prilej binevenit de a evoca personalitatea sa, căci la prestigiul acesteia, în perioada interbelică, a contribuit, prin publicarea unor materiale geografice, cu precădere geomorfologice, din orizontul local. Mă simt dator a-l evoca pentru că am avut privilegiul de a-l fi cunoscut în ultimii săi ani de viaţă şi de a fi sprijinit, dimpreună cu Eugen Nedelcu, publicarea unora din rezultatele cercetărilor întreprinse de-a lungul deceniilor, pe care – dintr-o rigoare ştiinţifică exagerată – nu le încredinţa tiparului decât după o exigentă verificare.

Nicolae Orghidan, descendent dintr-o cunoscută stirpe de comercianţi braşoveni, purtând cu fală acest nume – de obârşie sud-dunăreană –, s-a născut în oraşul de la poalele Tâmpei, la 6 decembrie 1881, de chiar ziua Sfântului Ierarh Nicolae. După absolvirea cursurilor Liceului „Andrei Şaguna”, şcoală de elită a Braşovului, în 1901 trecea Carpaţii şi, asemeni multor tineri români ardeleni cu tragere de inimă pentru învăţătură, se îndrepta spre Universitatea din Bucureşti. Era momentul când, la Facultatea de Litere şi Filosofie, lui Simion Mehedinţi – cu un doctorat susţinut la Leipzig, la Friedrich Ratzel, întemeietorul antropogeografiei germane – i se încredinţa prima catedră din învăţământul superior românesc. La 3 noiembrie 1901, în prezenţa lui Titu Maiorescu, rostea disertaţia inaugurală Obiectul geografiei, moment ce consemnează, în România, începutul instituţionalizat al învăţământului geografic universitar.

Nicolae Orghidan, împreună cu Al. Dimitrescu-Aldem (1880-1917), prematur dispărut, cu Constantin Brătescu (1882-1945) şi cu George Vâlsan (1885-1935), se afla în primele serii de studenţi ai tânărului magistru, ce atrăgea prin ţinuta academică, prin expunerea logică, argumentată a unei discipline hrănite până atunci, în învăţământ, numai de memorizarea absurdă a unor nume, date, cifre. Între profesorii acestei generaţii se numărau şi alte figuri ilustre ale Universităţii bucureştene: D. Onciul, Titu Maiorescu, N. Iorga, Gr. Tocilescu, Ovid Densuşianu, Pompiliu Eliade ş.a. În 1905 obţinea licenţa cu specialitatea principală geografie şi secundară limba germană, pregătindu-se pentru o carieră didactică ce va fi lungă şi prodigioasă. O bursă a Societăţii Române de Geografie pentru două semestre îi este acordată la Universitatea din Leipzig, unde se bucură de îndrumările reputatului geomorfolog Albrecht Penck. Cursurile urmate, excursiile făcute în Alpi îi orientează preocupările ştiinţifice spre geomorfologie, spre studiul reliefului. Patru ani mai târziu, în 1909, susţinea examenul de capacitate, cu rezultate strălucite, în faţa comisiei prezidate de Simion Mehedinţi. Din această epocă de început, pe baza experienţei dobândite, datează şi prima sa contribuţie ştiinţifică, Urme de gheţari în Munţii Rodnei, apărută în primul număr al „Anuarului de geografie şi antropogeografie” (1910), considerată prima publicaţie ştiinţifică de profil a Universităţii din Bucureşti. Pregătirea îl recomanda pe Nicolae Orghidan pentru învăţământul superior, dar el se consacră celui liceal, pe care-l va servi cu pasiune şi devotament. Cariera didactică o începe la Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanţa, oraş în care contribuie şi la punerea bazelor de arheologie. În 1912 se strămută la Craiova, la Liceul Militar şi apoi la Liceul „Fraţii Buzeşti”, unde ajunge director al acestei şcoli de elită. În acest oraş publică, chiar în anul venirii sale, în colecţia „Cosânzeana”, ce-şi propunea diseminarea cunoştinţelor geografice şi istorice, traducerea, pentru prima dată, într-o aleasă limbă românească, a unor pagini ştiinţifice, de netăgăduită frumuseţe literară, ale lui Alexander von Humboldt, Privelişti din natură/Ansichten der Natur.

Anii de refugiu din Primul Război Mondial îl găsesc ca profesor la Liceul Militar din Iaşi. Din 1919 se stabileşte la Braşov, unde continuă apostolatul didactic până în 1931, ultimii doi ani fiind inspector general al învăţământului din judeţ. Să cităm un pasaj din scrisoarea şefului Resortului Cultelor şi al Instrucţiunii Publice al Consiliului Dirigent, din 1 august 1919, de învestire ca profesor la Şcoala Superioară de Fete din Braşov, ulterior numită Liceul „Pricipesa Elena”: „Îmi place a crede că neamul nostru şi şcoala românească de aici a găsit în D-Voastră un patriot convins şi un dascăl devotat, care se va grăbi să aducă prinos Transilvaniei româneşti toată inima sa, toată mintea sa şi toată viaţa sa. După sacrificiul de sine al soldatului român pentru înfăptuirea României Mari, credem că sacrificiul dascălului român pentru deplina consolidare a acesteia, nu va fi mai prejos”.

Aici, concomitent cu activitatea la catedră, începe o febrilă activitate de cercetare geomorfologică a orizontului geografic al Depresiunii Braşovului. Iată propria sa mărturisire, apărută postum (1968, p. 11): „Acum 50 de ani, când am început cercetările de teren în Ţara Bârsei, răspundeam astfel la apelul magistrului S. Mehedinţi către profesorii secundari, şi anume de a explora orizontul geografic al oraşelor unde activau în vederea predării într-un mod cât mai intuitiv a geografiei”. Această preocupare a pornit de la excursiile şcolare în acest perimetru generos, excursii prin care geografia devenea un obiect îndrăgit la Liceul „Principesa Elena”, în al cărui anuar pe 1925 publică un prim articol, Excursiuni în împrejurimile Braşovului. Dar nu numai terenul era generos, ci şi atmosfera de lucru era stimulatoare. Nicolae Orghidan se bucura, în epocă, de prietenia şi sprijinul braşovenilor Erich Jekelius şi Heinrich Wachner (naturalist, respectiv, geolog), cu notabile contribuţii în studiul curburii interne a Carpaţilor Orientali, dar şi de preţuirea magistrului – a lui Simion Mehedinţi – şi a celor mai înzestraţi discipoli ai acestuia: George Vâlsan, Constantin Brătescu, Vintilă Mihăilescu, Ion Conea, nume treptat consacrate în învăţământul geografic universitar românesc.

În această perioadă petrecută în Braşov au văzut lumina tiparului, între 1929 şi 1933, în revista „Ţara Bârsei”, începând chiar cu prima fasciculă, rezultatele cercetărilor sale în studiul reliefului din aria curburii interne a Carpaţilor, a Depresiunii Braşovului în special. Sunt o serie de şase studii, în care reţinem interesul său special pentru segmentele transversale de vale ale Oltului (defileele de la Tuşnad şi Racoş) şi Buzăului, temă ce va fi reluată şi lărgită ulterior, în amurgul vieţii. Unul dintre aceste articole (1932), intitulat Prin Munţii Buzăului, răspunde unui interes public mai larg, întrucât începuseră lucrările la o nouă cale ferată transcarpatică, Braşov-Nehoiaş, din care nu s-a putut încheia decât secţiunea Braşov-Întorsura Buzăului. Observaţiile geomorfologice, în spiritul teoriei lui W. M. Davis, privind evoluţia policiclică a reliefului, sunt întărite de cele privind evoluţia reţelei hidrografice, de cele privind vegetaţia forestieră, fauna. În spiritul integrării realităţilor geografice propovăduite de Simion Mehedinţi, observaţiile fizico-geografice sunt însoţite de unele consideraţii de geografie istorică, de toponimie, de geografie umană.

În 1931, Nicolae Orghidan, preocupat de instruirea superioară a copiilor săi – băieţii fiind Nicolae, stins prematur din viaţă în plină afirmare geografică, în 1942, şi Traian, biolog specializat în domeniul biospeologiei –, s-a mutat la Bucureşti, unde a predat la Liceul „Mihai Viteazul” şi, episodic, a funcţionat până în 1945, când se pensionează, şi ca inspector general de specialitate în Ministerul Educaţiei.

Nicolae Orghidan a desfăşurat o intensă activitate şi în cadrul Societăţii Regale Române de Geografie, în al cărei Comitet de conducere figurează începând din anul 1931. De-a lungul anilor este o prezenţă activă la colocviile dar mai ales la tradiţionalele congrese anuale ale profesorilor de geografie, organizate de societate. La aceste întruniri, adevărate congrese, formulează, în deplină cunoştinţă de cauză, propuneri de îmbunătăţire a programelor şcolare. Buletinul Societăţii – cea mai importantă publicaţie periodică geografică din România interbelică – adăposteşte câteva dintre contribuţiile sale ştiinţifice analitice, înscrise în aria de contact a Ţării Bârsei, ca de exemplu, Urme de gheţari în Siriu (1933), Branul (consideraţiuni geomorfologice) (1935), Observaţiuni morfologice pe marginea ardeleană a Munţilor Vrancei (1939), lucrări de referinţă şi astăzi pentru zonele respective. Rezultatele ştiinţifice ale unei excursii în regiunea Braşovului, iniţiată de Simion Mehedinţi în mai 1932, excursie care a grupat pe toţi fruntaşii geografiei româneşti ai timpului, sunt consemnate de N. Orghidan în Buletinul Societăţii din acelaşi an. Memorabilă este o fotografie istorică cu întregul grup la dunele de la Reci.

La înfiinţarea, în 1944, a Institutului de Cercetări Geografice al României (astăzi Institutul de Geografie al Academiei Române), este declarat membru de onoare al acestuia şi în continuare îşi va onora calitatea, publicând, după o minuţioasă revizuire, în revistele geografice ale Academiei, unele din concluziile studiilor sale geomorfologice privind Munţii Perşani (1965) şi geneza Defileului Dunării de la Porţile de Fier (1966), asupra căreia s-au pronunţat, cu ipoteze diferite, mulţi geomorfologi de seamă, români şi străini. După aceeaşi riguroasă verificare, inclusiv pe teren, publică în anii senectuţii observaţiile sale geomorfologice asupra Văii Casimcei, din Dobrogea Centrală (1962-1963, 1967), cu referire specială asupra reliefului carstic impunător din regiune, dar puţin cercetat. Din această epocă de efervescenţă datează şi studiile de toponimie şi de geografie istorică, numai în parte publicate, între care reţinem Branul în lumina toponimiei (1959, 1961), lucrări care reflectă erudiţia şi spiritul pătrunzător. Cu o demnitate exemplară, Nicolae Orghidan va rămâne fidel maestrului său Simion Mehedinţi chiar şi în momentele de cruntă oprimare ideologică şi politică, pe când numele acestuia era prohibit iar bună parte din scrierile sale erau interzise. Se afla între acei puţini intelectuali, alături de Constantin Kiriţescu, Andrei Popovici-Bâznoşanu, Constantin Motaş şi alţii, care îi întreţineau magistrului, frecventându-l adeseori în recluziunea sa, un minim confort intelectual. Astfel se naşte şi ne pare firesc textul capitolului Şcoala geografică românească formată de Simion Mehedinţi, redactat de N. Orghidan, din cuprinsul amplului studiu introductiv al volumului de Opere alese ale magistrului, apărut postum (1968, pp. 67-83). Istoria geografiei româneşti din prima jumătate a secolului al XX-lea nu se poate lipsi de acest text esenţial.

În anii vârstei înaintate cu care a fost dăruit, cu aceeaşi râvnă, cu aceeaşi pasiune neostoită, scrupuloasă şi cu probitate ştiinţifică, N. Orghidan a reluat unele din vechile sale teme şi regiuni de studiu. Astfel, a pregătit pentru publicare, în acei ani, două studii de sinteză, din care a văzut lumina tiparului, postum, în Editura Academiei, numai lucrarea Văile transversale din Carpaţi (1969). Ultimele clipe ale vieţii l-au găsit şlefuind rezumatul acesteia în limba germană. Vintilă Mihăilescu, care l-a cunoscut foarte bine, sintetizează, în prefaţa volumului, valoarea contribuţiei sale (p. 9): „Rezultatele obţinute în cei peste 30 de ani de urmărire a problemei sunt expuse simplu, argumentat, pe baza a numeroase fapte şi cu convingerea omului ajuns la o concluzie precisă: antecedenţa reprezintă în Carpaţii noştri mecanismul dominant al străpungerilor totale din acest lanţ muntos, iar captările au jucat şi joacă un rol secundar sau, cel mult, complementar, mai activ în unităţile din afara zonei muntoase, unde predomină rocile friabile”. Cu alte cuvinte, existenţa văilor transversale carpatice este pusă pe seama folosirii fie a unor vechi strâmtori marine, fie a unor lăsări axiale sau a unor accidente tectonice. Ipoteza, deşi tentantă, nu a căpătat în timp prea mulţi adepţi. Ea rămâne totuşi o ipoteză plauzibilă, mai ales în cazul explicării originii văilor transversale de străpungere totală a marilor defilee, cum ar fi cele ale Dunării sau Oltului, tocmai prin rigoarea observaţiei şi echilibrul argumentaţiei profesorului Nicolae Orghidan, trecut, să nu uităm, prin şcoala de sorginte germană a lui Mehedinţi şi chiar pe la obârşia ei, la Leipzig.

În încheierea acestui sumar portret dăm cuvântul lui Vintilă Mihăilescu, care, în amintita prefaţă, îl caracterizează atât de exact: „Anii îndelungaţi de analiză, grija cu care sunt redactare rezultatele ni-l arată pe N. Orghidan aşa cum puţini l-au cunoscut în viaţa lui retrasă: senin şi echilibrat, simplu în exprimare, meticulos şi critic în analiza de teren şi în folosirea bibliografiei, dar păstrând esenţialul necesar argumentării tezei urmărite, fără coborâre în detalii erudite şi fără pretenţia de a rezolva totul. Nu a confundat amănuntul cu exactitatea şi nici nu l-a considerat un scop în sine, ci un mijloc …” (p. 10).

Braşovul cultural, la împlinirea a 125 de ani de la naşterea lui Nicolae Orghidan, trebuie să fie mândru de moştenirea acestui demn cărturar al cetăţii. Autorităţilor braşovene le revine, credem, datoria de a perpetua amintirea acestui vrednic, devotat slujitor al învăţământului, atribuind numele său uneia dintre şcolile din Braşov şi uneia din străzile oraşului în care s-a născut şi căruia i-a dăruit o bună parte din credinţa sa. Geografii l-au aşezat în galeria de cinste a şcolii geografice româneşti clădite de Simion Mehedinţi în prima jumătate a secolului al XX-lea.

autor: Şerban DRAGOMIRESCU

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign