E-Antropolog

„Pelerinul epidemiilor”

09 iulie 2011 Adrian Majuru Transilvania

„Pelerinul epidemiilor”, tămăduitorul tuturor bolilor endemice posibile, a fost un „diavol de om care nu stătea locului”. Părea a fi posedat de un demon al călătoriilor şi al rătăcirilor, un demon al neodihnei, „într-un timp în care deplasările erau lente, dificile, istotvitoare şi pericculoase”. Era deopotrivă un incontestabil „rege al hoinărelii” şi un fel de „doctor-miracol”, în momentul în care medicina era încă foarte aproape „de cea pe care Molière o ridiculizase fără remuşcări”.

Honigberger a fost un „poliglot uluitor”. Vorbea cu mare uşurinţă „cele patru limbi care se vorbeau în Transilvania”, perspicacitate care l-a ajutat să cunoască foarte bine alte patru limbi occidentale. Talentul şi experienţa plurilingvismului natal, au fost folosite pentru însuşirea idiomurilor cele mai diverse ca şi cum s-ar fi jucat”. Ba chiar fusese la un moment dat, considerat un „autentic locuitor al Bagdadului, într-atât de perfectă era araba” pe care o vorbea. Au urmat turca osmanli, persana şi panjabi, fiind „printre primii europeni iniţiaţi în limba sikşilor”.

Dincolo de poliglotism, Honigberger practica medicina, şi chiar chirugia, cu îndemânarea „unui adevărat profesionist”. A făcut faţă tuturor circumstanţelor cu care s-a confruntat în timpul călătoriilor sale îndelungate. A fabricat explzibil după reţetă proprie, a făurit arme albe şi a turnat tunuri într-o topitorie de bronz, a fabricat vin, a distilat băuturi, a preparat droguri afrodisiace; a înfiinţat şi un atelier de legătorie, a deschis şi un mic laborator de fizică, a încercat să creeze o grădină botanică, sau să amelioreze exploatarea sării geme etc.

Johann Martin Honigberger „a manifestat întreaga sa viaţă o energie debordantă, care face din el un adevărat fenomen. Ne-a lăsat scrieri de valoare – dar, până la urmă, atât de puţin numeroase – în legătură cu experienţele unice pe care le-a trăit şi pasiunile multiple ce le-a însufleţit” (Bernard Le Caloc’h). „Pelerinul epidemiilor” s-a născut la Braşov, la 10 martie 1795, când împărăţia austriacă se afla în convulsii de supravieţuire statală în faţa armatelor lui Napoleon. A fost, pe de altă parte, un an „puţin promiţător”, răscolit de secetă, ciumă şi foamete. Strămoşii săi au dat numele localităţii Honigberg sau Mons Mellis(„muntele de miere”), aflată la câţiva kilometri nord-est de Braşov. Honigberg devine ulterior Hönschbrich, în română Hărman.

Johann şi-a făcut studiile la liceul Honterus din Braşov, după care va intra ca ucenic într-o farmacie din oraşul natal. Şi-a continuat practica şi studiile la o farmacie din Bistriţa. Ulterior va ajunge spiţer la Bucureşti, fiind contemporan cu molima bucureşteană de ciumă din vremea lui Caragea (1813-1814). Epidemiile de ciumă şi holeră devastau Valahia cu regularitate, încât arareori a exisat un an sau doi de linişte, îndeosebi între 1750-1850. Aşa cum astăzi, epidemiile de viroză respiratorie sau gripă se asociază cu venirea iernii, în fiecare an. Epidemiile de ciumă şi holeră în Valahia se înfăţişau într-un adevărat spectacol al morţii, unde jaful şi debandada grăbeau sfârşitul muribunzilor. Un contemporan al ciumei lui Caragea, meşteşugarul Ion Dobre aminteşte că „se întări o groaznecă moarte care nu s-a mai pomenit să mai fi fost vreodată”. În astfel de vremuri, chiar „bolnavii fugeau în bejenie, murind pe drumuri, unde stăteau năpustiţi morţi câte patru, cinci zile şi pe cei mai mulţi îi mâncau câinii sau alte jigănii”. De ce fugeau muribunzii? Pentru că cioclii aveau prostul obicei să-i omoare cu câteva lovituri de măciuncă în cap, pentru a-i jefui de bani şi podoabe. Astfel de lucruri se mai întâmplă şi azi, într-o formă mai „umanizată”, cum a fost de pildă bătrânul aruncat din ambulanţă cu tot cu perfuzii. Obiceiul rămâne, doar accesoriile se schimbă.

Tânărul Honigberger se decide la numai 20 se ani, în „circumstanţe care nu mai pot fi documentate astăzi, să plece spre India, pentru a se alătura acelor protagonişti transcontinentali a căror amintire o păstrăm prin disciplinele care s-au fondat din intersecţia aventurii, norocului şi priceperii lor”. Fiind la Nijni Novgorod, în împărăţia ţaristă, Honigberger „s-a declarat ca fiind european de religie creştină – prin urmare, nu avem cum să-i negăm înrudirea cu toţi aceşti călători şi cu mentalitatea pe care o probează în Asia” (Eugen Ciurtin). Între 1816-1821 îl aflăm traversând Anatolia, Siria, Liban, Palestina urmat de un ocol african, cu o şedere la Cairo şi o călătorie pe Nil. În 1829 îl aflăm la Lahore, unde se pune în slujba maharajahului Ranjit Singh. Este numit medic al curţii şi a practicat medicina în Panjab, unde a introdus vaccinarea. În 1869, Honigberger se întoarce la Braşov la 74 de ani; amână o dorită plecare prin Europa pentru a se trata la băile Zizin. Între 1819-1869, braşoveanul a întreprins cinci călătorii în India, trei în Europa şi una în Africa; Sankt-Petersburg, Londra, Tunis şi Bombay sunt extremităţile atinse, deşi spre sud ele s-ar putea extinde până la Capul Bunei Speranţe, întrucât Honigberger a înconjurat Africa, aşa cum, de altfel, a ajuns şi în teritorii din nordul Germaniei. În tot acest timp, preocupările sale de căpăptâi sunt: farmacia, medicina (cu diferitele ei ramuri în care, pe rând, se specializează), arheologia, numismatica şi botanica”(Eugen Ciurtin).

Potrivit profesorului Jean-Marie Lafont, „aventurile şi opera doctorului Honigberger în Orient şi lungul său sejur în Panjabul maharajahului Ranjit Singh nu au primit încă întreaga atenţie pe care o merită”. Drept urmare, lucrarea lui Eugen Ciurtin împreună cu traducerea în română a călătoriilor şi comentariile savante care o însoţesc umplu o lacună importantă în redescoperirea contactelor dintre Europa şi India la începutul secolului al XIX-lea”.

adrian majuru

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign