E-Antropolog

Actualitatea secolului al XVIII-lea

09 iulie 2011 Adrian Majuru Moldova

În anul 1787 Contele D’Hauterive, membru liber al Academiei de Inscripţiuni şi Frumoase Litere, Secretar de d-lui Moldovei Alexandru Mavrocordat zis şi Fişariul, a străbăutut Moldova şi a lăsat mărturie un „Memoriu despre starea Moldovei”. Rolul acestui articol nu este acela de a sublinia vreo singularitate a Moldovei ci mai degrabă de a evidenţia actualitatea vechilor stări de lucruri, fermentate în cel de-al XVIII-lea secol.

Despre stările sociale de atunci, diplomatul francez a început cu cel mai „pre jos norod”, un „soiu de oameni cărora stăm la îndoială a le da numele acesta şi care ar necinsti omenirea prin josnicia lor. … Ţiganii care rătăcesc prin pustiuri sau care se târăsc prin târgurile Moldovei, nu cunosc nici o lege şi găsesc, cu oarecare îndemânare, puteri cu mult mai mari decât nevoile lor. Ei se bucură de ruşinea robiei prin aceea că sunt slobozi să facă totul. Ei sunt veşnic în sudoarea muncii sau în nebunia beţiei. Goi şi mulţumiţi, cântând pentru petrecerile lor sau pentru ale altuia, bogaţi în copii, care nu se tem de vreme, care se tăvălesc în noroi, dorm în zăpadă, sar gardurile cu îndrăzneala şi cu uşurinţa unor maimuţe, ei alcătuiesc, între soiurile neamului omenesc o stare ciudată, a cărei soartă nu e nici de râvnit, nici de plâns şi care mai mult ne înjosesc decât ne supără, prin frăţia care-i uneşte cu noi… . Totuşi tâlharii şi ucigaşii ies din treapta aceasta şi pricina trebuie căutată într-o nebunie aproape firească a lor. (…)Oamenii în sufletul cărora robia e înrădăcinată prin obişnuinţa veacurilor, nu pot decât cu încetul să se întoarcă la egalitatea firii sau cel puţin la neegalitatea legiuită. Să-i pregătească pentru moravuri noi şi să le dea în sfârşit virtuţi mai grele chiar pentru ei decât datoriile robiei. Să ne pregătim deci a construi pe încetul o schimbare”.

Boierii „sunt încă tot plugari, toţi crescători de vite, abia sunt la începutul luxului, şi încă mai mult cu o aprindere copilărească decât risipa încrezuţilor noştri europeni, care doresc o mulţime de nimicuri, cu care târgul din Lipsca molipseşte fie-ce ţară”. Preoţii plaiurilor moldave „nu sunt nici leneşi, nici bogaţi, nici semeţi. Ei nici nu trăiesc măcar din slujba lor bisericească şi trebuie să recunoaştem că ei au toată vrednicia şi toată smerenia sărăciei. Sunt cei mai buni părinţi, cei mai buni soţi, cei mai buni săteni ai ţinutului; rar îi vezi supărând pe ispravnici cu pârile sau cu nemulţumirile lor. Nu-i găseşti niciodată nici în cârciumi, nici în horilcăriile satului”. Din nefericire însă „mănăstirile Moldovei sunt pline de streini şi nici una nu are în fruntea ei un Moldovean. Călugării obişnuiţi cu şerbia din alte ţări, vin în Moldova să aducă despotismul căruia au fost supuşi atâta vreme. Ei se fac stăpâni pe o mănăstire ca pe o cucerire… Streinii aceştia, care au adus în mănăstiri un duh de mărire necunoscut pământenilor, iau de asemenea de la credinţă o putere pe care preoţii şi călugării moldoveni niciodată nu s-au gândit s-o aşeze în sufletul poporului”.

În privinţa ispravnicilor boieriţi, funcţionari domneşti, venetici veniţi de aiurea, „se crede despre ei că ţin mai mult la vechile obiceiuri, că au un caracter necinstit şi mai puţină aplecare către acea civilizaţiune europenească, care, dacă nu aduce o schimbare repede şi desăvârşită, nu face decât să adauge stricăciuni noi la cele vechi. Le place un fel de lenevire pe care starea de la Curte şi îndeplinirea datoriilor de acolo o zădărnicesc neîncetat. Le place deoarece strălucire casnică, nu se împacă cu economia decât pentru acei ce trăiesc la ţară.
Le place acest fel de stăpânire boierească ce se aşează fără împotrivire într-un sat, unde nu este decât un singur stăpân, pe care însă cinurile slujbelor de la Curte îl umilesc fără încetare şi strălucirea domnului îl pun din nou în umbră… Le place traiul în belşug şi scutirea desăvârşită de dări pentru dânşii. Ei se tem de întrecerea străinilor mai aprigi în căutarea slujbelor, care sub unii domni slabi au făcut din darea slujbelor un fel de negoţ”.

În privinţa comerţului, „trebuie să dăm Ovreilor ce este al lor: sunt cumpătaţi, plătesc dările fără vorbă, se îmbogăţesc încet şi nu-şi trimet agoniselile peste hotare”. Spre deosebire de ovrei, „un grec din Janina sau un armean din Erghira, care vând aici stofe de haină neauzit de scumpe, şi se duc după o şedere de câţiva ani încărcaţi cu 40-50 de pungi de bani câştig, au dat moldovenilor o mare pildă de economie, dar mi-ar place mai mult un Saxon care să-i înveţe să ţese pânze subţiri cu inul din ţară, un Veneţian care să-i înveţe să albească ceara cu puţină cheltuială, un Olandez care să-i înveţe meşteşugul de a face postavuri…. Mi-ar place mai mult un Lyonez care să se apuce să care carnea celor 15 mii de boi ce se aruncă la gunoi după ce li s-au luat pilea şi grăsimea, şi în sfârşit, un cioban de la Milan, care să dovedească că se poate face aici brânză tot aşa de bună ca în Italia”.

Saxonul, veneţianul, lyonezul, milanezul etc., au venit cu toţii după 1830 şi au făcut ceea ce dorea D’Hauterive la 1787, dar vor fi eliminaţi cu repeziciune de naţionalizarea comunistă. În locul lor au rămas ispravncii, cam cu aceleaşi năravuri venetice către lux şi muncă puţină şi apoi, în locul boierilor, aristocraţiei, care legau societatea şi o împingeau către progres, au supravieţuit cel mai „pre jos norod”, acel „soi de oameni ciudaţi”, care s-au substituit vechii aristocraţii. Şi ne întrebăm dacă vor mai veni, saxonii, lyonezii, milanezii, veneţienii înapoi pentru a reconstrui europenitatea pe ruinele societăţii noastre fanariote.

adrian majuru

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign