E-Antropolog

Călători străini în București(I)

29 iulie 2011 Adrian Majuru Minoritati

Istoria cetãtii de scaun a Bucureştilor a oglindit, în linii mari, însãsi istoria tãrii. Aşezat ca si tara la răscrucea drumurilor, oraşul legendarului Bucur a vieţuit cu o adevărata îndârjire.

Fãrã sã fie apãrat de coama unor înãltimi ridicate ca stavile de nepătruns în fata năvălirilor, fãrã sã fie scăldat de apa unor fluvii celebre, oraşul poate fi gândit mai presus de toate ca un adevărat simbol.

Oamenii cetãtii, asemenea tuturor locuitorilor din aceastã tarã, au iubit nu numai agoniseala lor, ci însuşi pământul pe care Cetatea lor, cetatea cea mare a tãrii s-a ridicat. Supravieţuirea ei în timp a însemnat supravieţuirea locuitorilor si a tãrii.

Coborând treptele timpului, vestigiile arheologice mărturisesc despre aşezarea străveche- din epoca bronzului- de cea din epoca fierului, a geţilor. Existe urme din secolele convieţuirii populaţiei protoromânesti cu migratorii. Din secolele XIII-XIV apare chiar Cetatea sau oraşul ce va purta numele legendarului Bucur.

Vechile comunitãti sãtesti de prin pârtile locului ajung, cu trecerea anilor, important vad comercial pe drumurile străbătute atunci de caravanele de negustori dinspre Dunăre spre Brasov sau Sibiu si invers.

Aşezarea cetãtii aici, în zonele înconjurate de „străbunele păduri”, a putut fi favorizatà tocmai de poziţia feritã, protejatà de atacurile migratorilor sau năvălitorilor ce înaintau fie dinspre câmpia întinsa a Bărăganului fie de peste Dunăre.

În desemnarea cetãtii lui Bucur ca centru politic al Tãrii Româneşti a cântărit greu si stabilirea aici a scaunului domnesc a Curţii domneşti de către Vlad Tepes. Aceastã decizie a fost întărita de continuarea acestui act politic în timpul lui Radu cel Frumos, care prefera apropierea de graniţa cu Imperiul otoman retragerii în zona mai „sigurã” de la Târgoviste.

Începând din secolul al XVI-lea cetatea Bucureştilor se impune si ca un centru cultural important. Fenomenul este legat de aşezarea aici a unor centre de iradiere a culturii aflate evident sub patronajul domnesc.

Sfârşitul secolului al XVII-lea si începutul secolului al XVIII-lea marchează o etapã de prosperitate a oraşului Bucureşti. Pe lângă importanta sa din punct de vedere politic, fiind principalul scaun al domniei, Bucureştii au cunoscut si o nestăvilita înflorire economicã si culturalã. Noile clădiri, întinderea oraşului crescând prin apariţia noilor mahalale, înflorirea vieţii economice, apariţia unor noi hanuri- ca locuri de popas-, prezenta tot mai numeroasã a negustorilor si cãlãtorilor străini, rostul cel nou al tiparniţelor si şcolilor, toate acestea dovedesc înnoirea profundã si de duratã a cetãtii de scaun a Tãrii Româneşti.

O imagine concludentã a Cetãtii Bucureştilor în veacul al XVIII-lea ne-o dau mărturiile consemnate de cãlãtorii străini, care au trecut mânaţi de rosturi proprii pe meleagurile noastre si au cunoscut ceva din viata oraşului în vremea peregrinărilor lor.

Relatările càlãtorilor străini nu sunt numai o înşiruire de imagini, tablouri si viziuni sugestive dar si o inegalabil de autenticã sursã de informaţii pentru orice cercetător.

Impresiile acestor cãlãtori, cu atât mai mult cu cât ele aparţin unor martori obiectivi, direcţi, ai evenimentelor, au valoarea unor veritabile „documente de epocã”, ce cuprind preţioase instantanee privind viata socialã, politicã, administrativã, cotidianã, aspectul oraşului si al curţii domneşti dar si informaţii privind mentalitàtile vremii, obiceiurile si tradiţiile.

O categorie aparte a cãlãtorilor străini a fost constituitã de cei prezenţi în Tãrile Române din interese comerciale cum era cazul pentru Edmond Chishull, Claude Flachart si contele ungur Festetics.

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, odată cu descreşterea puterii otomane, numărul cãlãtorilor va spoirii considerabil. Are loc o modificarea esenţiala de opticã în felul de a privi si înţelege realitãtile româneşti indiferent de formaţia spiritualã, profesiunea, sfera de preocupări, personalitatea cãlãtorilor.

Interesul cãlãtorilor străini este acum dovedit de impresiile favorabile asupra pitorescului locurilor, de farmecul naturii româneşti, de specificul florei si faunei acestor ţinuturi. Aşa a fost interesul manifestat de Lazarro Spallenzini pentru Tara Româneasca, stârnit de observaţiile stiintifice pe care le realizează, aplecându-se asupra plantelor si structurilor geologice.

O altà categorie de vizitatori, interesaţi în diferitele aspecte ale vieţii materiale, care si-au găsit răgaz sã contemple si sã descrie înfãtisarea oraşelor, a fost aceia care era formatã din membrii misiunilor diplomatice, cum a fost cazul lordului William Paget, Lui Lady Craven, consulului Charles de Peysonnel sau a lui Christoph von Reimers.

Fatã de aceştia, grãbiti vizitatori, care ne-au privit mai mult din goana diligentelor, se detaseazã o altã categorie de cãlãtori, mai statornici, chemaţi pentru un timp mai îndelungat ca doctori, pedagogi, cărturari veniţi pe lângă familiile domneşti sau boiereşti. Între aceştia s-au numărat Anton Maria del Chiaro, Francisc Iosif Sulzer, Ştefan Raicevich.

În 1702 a trecut prin cetatea de scaun a Bucureştilor un cunoscut diplomat, lordul William Paget (1637-1713) ambasador britanic la Poartã, mijlocitorul păcii de la Karlowitz. Jurnalul de cãlãtorie cu însemnări zilnice al însoţitorului lordului Paget, Edmund Chishull, jurnalul unui epigrafist erudit cu studii clasice la Oxford, consemnează unele aspecte interesanta ale Bucurestilor începutului de veac XVIII:

„…Excelenta sa [Lordul Paget-n.n.] precedat de escortã îşi făcu intrarea în Bucureşti pe la ceasurile nouã. Fu dus la palatul domnesc al lui Constantin Brâncoveanu de la poalele Dealului Mitropoliei…”

Într-una din seri cei doi englezi au făcut o plimbare „ la o mânăstire cam la o jumătate de ceas si care se numeşte în limba valahã Cotroceni…ca unea dintre cele mai frumoase din acest ţinut. Este aşezata pe malurile Dâmbovitei, pe lângă ea, sunt si vii si grădini, foarte îngrijite…”

Încheind însemnările sale privind Cetatea de scaun Edmond Chishull remarcã:

„Bucureştii sunt un oraş mare cu o înfãtisare originalã. Cele mai bune case sunt în preajma palatului domnitorului si sunt frumos acoperite cu şindrila. Sunt zidite din piatrã tare si au grădini foarte întinse, împrejmuite cu trunchiuri întregi de stejar aşezate cât se poate de aproape unul de altul. Străzile par a fi un pod nesfârşit de lung, fiind podite în întregime cu scânduri de stejar de o lungime de zece coti si de mai multe degete grosime. Acest fel de pavaj este foarte costisitor; el se poate vedea pe toate uliţele oraşului, pe o întindere de mai multe mile. Aspectul oraşului este pitoresc privit de departe, dat fiind casele boiereşti, palatul domnesc si marele număr de biserici si mânăstiri.” [i]

Asemenea însemnări contribuie cu prisosinţa la alcătuirea unei imagini foarte interesant despre trecutul văzut cu ochii unui străin. Este interesant de remarcat impresia foarte puternicã pe care i-a făcut-o sistemul folosit pentru „poditul’ uliţelor care era normal într-o tarã cu păduri bogate dar mai rar întâlnit în alte zone din Balcani sau Imperiul otoman- aici lemnul, mai ales cel de stejar era mai greu de obţinut pentru a fi risipit la poditul drumurilor.

De un deosebit interes pentru cunoaşterea trecutului Cetãtii de scaun sunt, de bunã seamã, si notatiile florentinului Anton Maria del Chiaro, secretar al Curţii domneşti si al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Dupã mazilirea acestuia a rămas secretar al curţii si în primii ani ai domniei primului domnitor fanariot, Nicolae Mavrocordat. Memoriile sale datează din perioada 1709-1718 odată cu plecarea sa la Venetia.

Memoriile sale sunt cuprinse în lucrarea „Istoria delle moderne rivoluzioni delle Valachia…” si reprezintă o sursã excelentã pentru surprinderea în detaliu a numeroase aspecte de culturã si civilizaţie caracteristice vieţii din Bucureştii secolelor XVII-XVIII.

„ Bucureştii sunt în prezent resedinta obişnuita a domnului si oraşul cel mai frecventat. Sunt asezati într-un loc foarte jos si mocirlos si fãrã îndoialã impracticabil în caz de noroaie mari, dacã străzile n-ar fi acoperite cu bârne de stejar de la o margine la alta în formã de poduri. Casele principale din Tara Româneascã nu au împrejmuiri de zid ci un gard din stâlpi de stejar, groşi si rotunzi, înalţi de sase, şapte picioare si atât de bine strânşi între ei încât pot sà dureze treizeci până la patruzeci de ani…

Bucureştii au o formã aproape rotundã, circumferinţa este desigur foarte mare; cu toate acestea numărul locuitorilor nu corespunde mărimii locului, deoarece casele sunt aici rare si toate izolate, având fiecare curtea ei cu bucătărie si grajd separat, grãdinã cu pomi fructiferi, ceea ce prezintă o înfãtisare foarte veselã si plăcuta. Aceasta nu înseamnă totuşi cã nu depãseste cincizeci de mii de locuitori.

Fântâni nu sunt si putinele puţuri de apã au apa noroioasã si grea; aceasta lipsã de apã o suplineşte Dâmbovita a cărei apà este foarte uşoara si sănătoasa…

Douã hanuri frumoase si mari sunt demne de a fi vãzute în Bucureşti. Primul han poartã numele lui Şerban Vodă, întemeietorul sãu… al doilea se cheamã Sfântul Gheorghe, căci în mijlocul sãu este o foarte frumoasã bisericã în cinstea acestui sfânt mucenic…” [ii]

Informaţiile furnizate de Anton Maria del Chiaro vin sã confirme importanta pe care sistemul de podire o avea în Bucureşti si cauzele folosirii sale. În acelaşi timp ele furnizează date interesante despre situaţia aproviozãnãrii cu apã a Capitalei la începutul veacului fanariot dar si despre o Dâmbovitã „cu apã dulce” si curatã pe care azi o putem numai imagina.

Jean Claude Flachart (1705-1775) originar din Lyon de meserie comerciant si artizan, ajuns iscusitã căpetenie a negustorilor Seraiului din Constantinopol, a poposit la curtea domnului Constantin Vodă Mavrocordat prin 1739-1740. Si el a notat o serie de impresii din resedinta scaunului domnesc al Tãrii Româneşti. El dã informaţii referitoare nu numai la poziţia si aspectul general al orasului ci si la activitatea negustorilor străini si la raporturilor lor cu autohtonii, la aspectul resedintelor boiereşti:

„ Este un oraş deschis, destul de mare aşezat pe un şes roditor de grâne si pãsuni, acoperit cu pomi….

Sunt destule biserici, fiecare stradã o are pe a ei;

S-a hotărât construirea unui bezestan – a unui han cu prăvălii zidite în piatrã- ce nu vor putea fi ocupate decât de negustori străini… Nici unul dintre aceşti negustori străini nu-si poate aşeza acolo resedinta lui…Dacà vrea sã se aşeze în oraş, mai marele breslei este însărcinat sã-l ajute a-si face locuinţa….

Cea mai mare parte din casele nobile de mâna a doua au mai multã înfãtisare si nu e nici una care sã nu fie atât de bine mobilatã…” [iii]

autor: Simona Sălceanu


[i] Paul Simionescu , Paul Cernovodeanu, Cetatea de scaun a Bucureştilor, Bucureşti, 1976, p.48

[ii] Ibidem,p.51

[iii] Nicolae Iorga, Istoria românilor prin cãlãtori străini- secolele XVI-XIX-lea, Bucureşti, 1992, p.298

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign