E-Antropolog

Cum se trăia în București acum 300 de ani? (I)

05 iulie 2011 Adrian Majuru Mentalitati

Cum arăta orașul?

Cele mai vechi documente semnalează încă de la sfârşitul veacului al XIV-lea, existenţa unei fortăreţe ridicate pe malul stâng al Dâmboviţei, şi înconjurată de păduri şi de mlaştini şi care avea rolul de a apăra drumul care duce de le Giurgiu la Târgovişte.

Această fortăreaţă – Cetatea Dâmboviţei – va deveni peste mai mult de două secole, capitala Valahiei, apoi a principatelor Unite ale Valahiei şi Moldovei (1862) şi în fine din 1881, capitala regatului Român.

De unde vine numele de Bucureşti? O legendă spune că provine de la numele păstorului Bucur. Acest cioban îşi păştea oile pe câmpia udată de Dâmboviţa şi dominată de un mic deal în vârful căruia se înalţă un mic aşezământ de cult cu hramul Sfântul Atanasie şi care ar fi bisericuţa care se vede încă pe malul drept lângă biserica Radu Vodă şi care totuşi nu datează decât de la jumătatea secolului al XVIII-lea.

Coliba pe care şi-a construit-o ciobanul Bucur la poalele acestei biserici pierdute în pustietate, pentru aşi adăposti familia şi oile se pare că ar fi fost prima casă a viitoarei capitale, iar copii s-ar fi numit Bucureşti şi ar fi transmis acest nume pâlcului de colibe care s-a format în jurul celei a tatălui lor.

Să lăsăm legenda, care nu are nici un temei şi să ne oprim asupra a două fapte istorice: în primul rând că Bucureştiul, la origine a fost un fel de bloc-haus ce apăra împrejurimile Târgoviştei pe atunci reşedinţa domnească şi în al doilea rând că multă vreme Bucureştiul nu se se întindea decât pe malul stâng al Dâmboviţei.

Fortăreaţa s-a extins cu timpul; în incinta s-a a fost înălţat un palat şi lângă palat o biserică. Domnii Valahiei şi-au stabilit aici reşedinţa de iarnă. Marii boieri s-au instalat în vecinătate şi alături de ei mici boieri, câţiva negustori şi meşteşugari, agricultori şi meşteri. Un oraş era pe cale de-a se naşte.

Însă acest oraş era împiedicat în dezvoltarea lui de veşnicele invazii, de nesfârşitele războaie din acele vremuri.

În secolul al XVI-lea, viitoarea capitală era mărginită de o parte de o linie mergând de la Biserica Colţea până la actuala stradă Patria şi de aici până la Dâmboviţa, iar de cealaltă parte de o linie mergând de la Biserica Colţea până la Biserica Zlătari. Constituia un fel de pătrat al cărui centru era Curtea Veche[1].

Această cetate-palat care domina Dâmboviţa şi care era construită pe terenul cuprins între râu, Calea Moşilor, strada Gabroveni şi strada Şelari era compusă dintr-o casă mare, o biserică, dependinţe vaste, totul înconjurat de ziduri dincolo de care se întindeau grădinile, viile, livezile domneşti.

Viile domneşti acopereau întreg spaţiul dintre Calea Moşilor şi Calea Călăraşi.

Bucureştiul nu are astăzi decât un singur râu, Dâmboviţa; pe atunci avea mai multe râuri. Unul dintre ele, Bucureştioara pleca din lacul Icoana, traversa cartierul Săpunari, Puşcăria Veche, tăia Podul Tâgului d’Afară (Calea Moşilor) şi dreptul actualei străzi Calomfirescu şi ajungea în cartierul Olteni, de unde, prin actuala stradă Corbului(astazi dispărută n.red.) se vărsa în Dâmboviţa, după ce ocolea viile domneşti şi pe cele ale Mănăstirii Stelea.

Un alt braţ al Bucureştioarei trecea pe unde astăzi se află spitalul Colţea, dădea aici de un soi de mlaştină, zisă mai târziu Lacul Şuţului sau Balta de la Carvasara, mergea pe lângă Târgul Cucului (piaţa de lângă Sfântul Gheorghe) şi prin strada Boiangiilor şi se unea cu Dâmboviţa lângă halele centrale actuale.

Pe cursul Bucureştioarei se stabiliseră săpunarii, măcelarii, boiangii şi colţ cu strada Decebal[2] de astăzi se găsea o moară.

Acest mic râu a dispărut; însă i se mai află urma ori de câte ori pentru diverse construcţii importante trebuie făcute săpături adânci. De exemplu, când s-a construit Palatul Poştei, acum câţiva ani.

Un alt pârâu, Dâmbovicioara venea din cartierul Mihai-Vodă şi se vărsa în Dâmboviţa în faţa Curţii-Vechi.

Peste tot de jur împrejurul oraşului se întâlneau iazuri. Pe malul stâng Icoana, Şuţu (în spatele Colţei), Cişmigiu, Sf. Elefterie şi unul care se afla unde se vede azi Şcoala Primară de pe Strada Clemenţei; pe malul drept iazurile care se numeau în secolul al XVII-lea: Lacul de la Postăvari, Lacul Antim, Lacul Dudescului, Balta de lângă Ţigănia Mitropoliei, Lacul Târcă etc., o mulţime aproape neîntreruptă de bălţi, care se întindeau din Vitan până în Grozăveşti, fără să mai punem la socoteală linia de lacuri mai mare de pe malul stâng, mai încolo de oraş care ţin de la Cernica la Herăstrău şi care există încă.

Malul drept al Dâmboviţei a rămas nelocuit până în secolul al XVII-lea. Nu se puteau vedea aici decât Mănăstirea Mihai-Vodă şi bordeiele „calicilor“, invazii din războaiele care pustiiseră ţara, înşirate de-a lungul drumului spre Craiova[3] (Calea Rahovei).

Boierii se stabiliseră pe malul drept, lângă Curtea Domnească.

autor: Frédéric Damé


[1] Atunci când Curtea Domnească a fost abandonată i s-a dat numele de Curtea Veche, aşa cum s-a dat numele de Curtea Arsă palatului pe care Ipsilanti domn fanariot îl construise pe locul unde se află azi Arsenalul şi care a fost distrus de un incendiu.

[2] Exceptând strada Corbului, celelalte străzi au supravieţuit sistematizării din anii ’80 dar au un alt peisaj(n.red.).

[3] Numită şi Calea Măgurele.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign