E-Antropolog

Inchipuirile Oraşului in Literatura Inceputului de Secol(III)

29 iulie 2011 Adrian Majuru Antropologie urbana

Oraşul postbelic: (re)naţionalizarea oraşului.

Ady a murit în 1919 şi nu a fost martorul evoluţiei postbelice culturale către extrema dreaptă. Atunci, după război, maghiarii s-au găsit într-o situaţie paradoxală. Dacă ei fuseseră foarte ocupaţi, înainte de răsboi, cu construcţia statului naţional pe o foarte slabă bază demografică naţională, cu alte cuvinte ocupaţi cu construcţia asemănărilor, de această dată, într-o mult mai omogenă post-Trianon Ungarie, ei au reînceput să reinventeze diferenţele. Deszsõ Szabó, un epigon al lui Ady, a dovedit o foarte caracteristică poziţie în cultura maghiară postbelică. În povestirea sa Satul care a fost înlătural, el consideră Budapesta ca “oraşul plin de păcate,” un loc ce ar trebui maghiarizat.[1] Idea nu era nouă. Înainte de război, scriitori ca Lajos Biró (1880-1948), Gyula Hegedűs (1887-1972), şi Dezső Szormory (1869-1944) au văut Budapesta ca pe un oraş spoliator, “mai ales când schiţele lor descriu destinul tinerelor fete de la ţară care îşi încearcă norocul în marele oraş.”[2] Nu este o particularitate deosebită a Budapestei de a fi fost metaforic înfruntată de o tânără de la ţară ci acesta este mai degrabă un topos al literaturii occidentale imitate şi interiorizate ca atitudine şi sentiment. Deszsõ Szabó, considerat drept unul din fondatorii populismului maghiar, descrie în nuvela lui Satul care a fost înlăturat, gândul unuia din personajele sale privind pe fereastră, afară spre Budapesta:

Ideea unei noi cuceriri a patriei de umfla în muşchii lui ca un cuvând din Damasc… A cucerii viaţa, a face maghiarele schlemiels (balek), care au fost jefuiţi de orice, să devină stăpânii tuturor pieţelor, a tuturor raselor. Dar nu începând cu începutul, nu cu legile exploatării, … ci dintr-un impuls insctinctiv interior… Având acest om anacronic saturat cu democraţie, motiv pentru care el va îndrepta cu furia poftei de viaţă spre a deveni un negustor, bancher, politician, industriaş, soldat, artist şi, dacă e necesar, să devină cămătar, sau excroc, dar ei nu trebuie niciodată să ajungă să se exploateze şi să se înşele reciproc.[3]

Aşa cum Schorske s-a exprimat,[4] cel de al doilea val de arhaism (neo-populism sau ţărănism) au adus ceva forte diferit faţă cel anterior: lipsa de simpatie faţă de orăşean. Mila a fost înlocuită cu ură, atitudinea antiurbană literară a devenit o prejudecată şi reacţiile de tipul defensiv şioptimist s-au translatat pe nişte coordonate mult mai ofensive şi fataliste. Este cazul conducătorilor de opinie protonazişti.

Octavian Goga este un exemplu particular de scriitor care a traversat toate stadiile de la literatura antiurbană la politica de extremă dreaptă. Este destul de interesant că unele din argumentele lui au fost păstrate şi chiar reinstrumentalizate în condiţii politice diferite. El a scris despre oraşul înstrăinat şi fără îndoială că Budapesta a rămas referinţa principală a discuţiei. Într-un discurs ţinut la Academia Română în 1937 el a relansat un atac anterior, din 1913, deja menţioant, împotriva vieţii culturale budapestane ţintind de această dată oraşele româneşti. El spunea:

De ce-am reînviat acest depărtat examen al unor stări din altă parte, de ce-am desgropat foile îngălbenite în care judecam penetraţiunea semită la unguri? Răspunsul e simplu şi logic: Fiindcă şi la noi a început să se întrevadă un fenomen similar, aceleaşi cauze producând aceleaşi efecte. Adeseori recitind scrisul de-acum un sfert de veac, am senzaţia stranie că se zugrăvesc nenorocirile noastre, că numai numele proprii sunt schimbate şi că o brutală ironie a sorţii ne-a împărtăşit cu o dureroasă intervertire de roluri.

Da, domnilor colegi, Israel e călător. Israel nu se fixează, Israel a venit şi la noi. Cum, când şi în ce număr, nu e acum momentul să lămurim chestiunea…. Adevărul e că infiltraţia ca şi consecinţele copiază aproape pas cu pas fazele procesului unguresc. Cronologia doar e intr’o întârziere de vreo două decenii, dar e acelaşi plan strategic cunoscut: mişcarea de învăluire dela periferii spre centru. Etapele se escaladează metodic: comerţ, industrie, bănci, moşii, blokhausuri la oraşe, gazete… Scara a fost urcată cu plan şi cu socoteală. Ei bine, acum Israel s’a hotărât să facă şi literatură românească. A atins cel din urmă popas, a intrat şi în templu. Până acum vreo douăzeci de ani intenţia nu putea fi bănuită. Abia în gazetărie dacă se încerca timid o strecurare anonimă, urmărind mai mult beneficiul arginţilor decât patima călimării….

Totuşi minunea s’a întâmplat, corcimea s’a instalat în literatura noastră. Aceasta e o constatare de fapt riguros exact care trebuie stabilit aici cu toată obiectivitatea cupolei Academiei Române de subt care se desprind astăzi comentariile noastre. Când s’au aşezat noii oaspeţi şi-au adus desigur cu ei tot bagajul sufletesc Nimeni nu va trage la îndoială că există o fundamentală diferenţiere de psihologie între ei şi noi. Deci nimeni nu va contesta că odată cu această incursiune literatura românească se resimte de manifestarea unui nou climat de gândire…. În acest chip se explică denaturarea noastră literară, după exemplul Budapestei de care vorbeam. Astfel avem în cărţile apărute la Buureşti criticismul de azi, tendinţa caricaturală, rânjetul sarcastic, fuga de natură, citadinismul, histeria erotică, accentele libidinoase şi accesele de pornografie. Cu felul lor de a vedea, cu aparatul lor de înregistrare, orice subiect cât de local primeşte un nou botez intelectual, care nu e al nostru.[5]

Această atitudine nu s-a restrâns numai la problemele culturale. Odată cu desvoltarea carierei politice a lui Goga, interesul său s-a reorientat către politica naţională, problemele construcţiei statului şi centralizarea instituţională. Literatura şi jurnalismul nu au mai reprezentat centrul preocupărulor sale. Un articol anterior indică acestă schimbare. El scria în 1924:

Într’unul din articolele recente, d. N. Iorga, după o vizită la Cernăuţi, subliniază caracterul străin al acestu oraş, deslipit de orice tradiţie romînească, şi rămas în toate rosturile lui neatins de influenţele vizibile ale vieţii noastre de stat…

Din nenorocire însă, aprecierile d-lui Iorga, isnpirate de Cernăuţi, se protivesc aproape la toate oraşele mai de seamă de pe teritoriul provinciilor alipite. Pretutindeni geneza lor e identică. În lupta cu guvernarea duşmană, suprafaţa românească a Ardealului, Bucovinei şi Basarabiei a fost semănată cu pete de străinism, adăposturi parazitare ale elementului dominant. Ele au fost şi-au rămas insule etnice distincte, care şi astăzi prin toată structura lor reprezintă balastul trecutului. După naufragiul protectorilor de ieri, resonaţa de odinioară persistă încă. Dela Sighetul Marmaţiei sau Oradea-Mare şi pînă la Tighina sau Cetatea-Albă, patrimoniul de veacuri al neamului suportă aceste ecrescenţe anormale, care sunt într’o permanentă tensiune surdă cu marele tot…. O statistică a demografiei oraşelor din provinciile unite, ne arată un tablou cu desăvîrşire întunecat….

Realitatea, deci, care nu ne poate amăgi, e că trăim tot prin formula istorică consacrată: suntem un popor se săteni risipiţi pe întinderea acestui pămînt. Oraşele, redute necucerite încă, le stăpânesc alţii. Invaluirea lor îndelungată şi migăloasă e opera viitorului.

In mod global vorbind, burghezia la noi, prin diferenţierea ei de suflet şi de sînge, ià aspectul unei pături parazitare şi nu îndeplineşte o funcţiune specială pentru întărirea organismului naţional.… Printr’un fatal proces de desrădăcinare sufletească, tot centrul de greutate al problemelor de stat s’a mutat la oraş, pierzînd din vedere că clădim pe un temei şubred, şi că urmărind aceste ţinte e un paradox, orice invocare a intereselor naţionale….

Neglijarea satelor şi preocupările pur burgheze au creat o situaţie de desechilibru interior care a culminat în atîtea clipe tragice ale războiului nostru. A continua însă acest sistem de guvernare, înseamnă astăzi a întărì un rezervoriu de forţe străine, a înlăturà orice putinţă de asimilare din partea lor şi-a deschide între sate şi oraşe o prăpastie de rasă.[6]

El a mers chiar şi mai departe şi s-a referit literalmente la lagăre de concentrare în ideea de a curăţii ori de a naţionaliza oraşele. Sub influenţa ideii de stat totalitar şi a unei imagini organice a naţiunii, Goga a transformat oraşul dintr-o temă literară într-un subiect al politicii sale. El a recuperat oarecum dimensiunea anterioară a radicalismului său social distilându-l prin experianţa sa naţionalistă. Într-o conferinţă la Cluj din 1933, el spunea:

Aşezarea noastă administrativă ieşită din votul universal a avut grave consecinţe. Întâi descentralizarea excesivă care a reînviat, perpetuând astfel vechile graniţe, apoi principiul electiv exagerat a făcut astăzi din ţăran un votant perpetuu, care votează de dimineaţa până seara, din Ianuarie până ‘n Decemvrie cu toţii şi înşelând pe toţi. Autonomia orăşenească de asemeni a devenit un adevărat atentat la ideea naţională şi la principiul dreptăţii mai ales în provinciile unite. Oraşele noastre sunt astăzi pur şi simplu reprezentantele unei idei ostile statului românesc. Stăpânirile trecute au înfipt în carnea noastă oraşele ca pe nişte piroane. Ar fi fost logic şi drept, ca noi să fi rectificat toate nedreptăţile trecutului şi să fi românizat aceste oraşe. În alte ţări pentru a afirma autoritatea de stat şi pentru a rectifica nedreptăţi trecute, principiul electiv a fost dat deoparte….

O altă categorie de străini sunt cei invadaţi în ţară în ultimul timp ca într-o nouă Californie, străini al căror număr se urcă azi la peste 500.000.

Pentru a scăpa de ei sunt două mijloace, unul aşa zis civilizat şi anume: să prezentăm Ligii Naţiunilor un tablou al acestor străini necetăţeni români după niciun tratat şi după nicio lege şi s’o rugăm să-i invite să părăsească ţara repatriindu-se. Dacă cu acest sistem elegent n’am scăpa totuşi de ei, aş face lagăre de concentrare, pentru aceste elemente periculoase.

Chestiunea evreiască este reală, iar bogăţia evreilor trebue considerată ca o sfidare a sărăciei noastre generale. La oraşe s’a creat o întreagă clasă de oameni de afaceri rentabile care mai toţi sunt evrei şi mulţi din ei necetăţeni români.[7]

Poetul pătimirii noastre a devenit unul dintre cei mai politicieni de extremă dreaptă. El a transformat celevritatea sa literară într-un capital simbolic enorm care i-a permis să rămână aproape de centrul scenei politice româneşti[8] în ciuda rezultatelor mediocre înregistrate de partidele în care a activat. Acest capital a fost complet risipit până în 1938, când guvernul său a fost destituit de rege în favoarea instituirii dictaturii regale; acestă pierdere ireparabilă a fost poate unul din motivele principale ale morţii sale premature.

4. Epilog: personaliatate vs. geniu.

Aşa cum a fost deja menţionat, unul dintre factorii cheie care pot oferi o explicaţie diferenţelor dintre Ady şi Goga este importanţa pe care a avut-o pentru fiecare dintre ei a radicalismului social, şi, nu mai puţin important, autenticitatea devotamentului lor pentru idealurile sociale afirmate. Amândoi au început cu o critică virulentă a realităţilor sociale şi a ierarhiilor, dar după 1906 şi mult mai vizibi după 1912, Goga a mutat discursul său revoluţionar într-o cu totul altă cheie. Antiliberalismul, anticapitalismul, antisemitismul, şi naţionalismul au înlocuit emanciparea socială a ţăranilor. Această transformare a fost paralelă cu o alta tot atât de importantă, şi anume transformarea poetului pătimirii noastre într-un conducător politic naţional. Acestă tranziţie a fost posibilă datorită particularei calităţi ale lui Goga de a adopta termeni, concepte şi chiar sloganuri de la alţii.

Un fragment din Eugen Ionescu ne-ar putea ilumina în ideea de a distige o diferenţă profundă dintre cei doi scriitori luaţi aici în considerare. El credea că:

Geniul este o formidabilă lipsă de personalitate, geniul este un om de o zgomotoasă şi miraculoasă lipsă de autenticitate: de existenţă proprie.

Ca sa-l admire, oamenii trebuie să-l cunoască. Îl cunosc recunoscând. Recunoscându-se ei toţi, în ceea ce au mai inautentic în ei, mai comun tuturor, mai general, în geniu. Geniul este o uriaşă sumă a locurilor comune ale omenirii. Geniul este ceea ce e general; al nimănui şi al tuturora.

Geniul este numai o valoare de expresie: o colecţie pusă la îndemână de istoria ingeniozităţii tehnice. Un fel de moment ritmic, de necesitate istorică, în istoria asta care merge paralel cu noi, unuicii.

Gloria este astfel actul narcisic al umanităţii în general care se închină în faţa propriei sale imagini, reflectate în oglindă, în geniu.

Un om mediocru este mai autentic decât un geniu, pentru că e viciat de mai puţine locuri comune; sau de locuri comune mai şterse, mai plate, mai uzate şi deci mai puţin opace, mai translucide prin care îşi poate întrezării umbra foarte incertă a unicităţii sale. Geniul are locuri comune strălucitoare, colorate, substanţiale, înnoite, şi nou se poate regăsi.[9]

Considerând această opinie a lui Eugen Ionescu despre recunoaşterea publică şi celebrarea geniului, o anumită afirmţie a lui Ady este ilustrativă.

Nu ştiu nimic despre revoluţia care s-a deslănţuit chipurile în numele meu… Eu nu am vrut să fiu nimic altceva … decât un nou om autentic, Endre Ady.[10]

Simetric opus, Goga scria:

… nu sînt decît continuatorul normal al simţirii generale, pe care, în mod firesc, am dus-o şi eu cu un pas mai departe….

Aşa de rare sînt întîlnirile dintre sufletul meu şi mine însumi! Se întrepune paravanul durerilor publice, între vrerea mea şi posibilităţile mele de elaborare intelectuală.[11]

autor: Răzvan Paraianu


[1] Miklós Lackó, “The Role of Budapest in Hungarian Literature: 1890-1935” [Rolul Budapestei în literatura maghiară: 1890-1935], în Bender şi Schorske, p. 354.

[2] Birnbaum, p. 339. Este aceiaşi idee ce l-a inspirat pe Goga în poezia sa “Ziua” mai sus amintită.

[3] Deszsõ Szabó, Elsodort Falu [Satul care a fost înlăturat], citat în Miklós Lackó, “Populism in Hungary,” p. 115.

[4] Carl Schorske, “The Idea of the City,” p. 108.

[5] Octavian Goga, “Infiltraţii străine în literatura română. Discurs rostit la Academia Română la 21 Aprilie 1937”, în Goga, Discursuri, p. 57-72.

[6] Octavian Goga, “Oraşele” în Octavian Goga, Mustul care fierbe (Bucureşti: Imprimeria statului, 1927), p. 409-412.

[7] Octavian Goga, “Transformarea sufletească a României. Conferinţa de la Teatrul Naţional, rostită cu ocazia sfinţirii Catedralei din Cluj în Noiembrie 1933” în Goga, Discursuri, p. 53-55.

[8] See Octavian Tăslăuanu, Spovedanii, p. 146. Tăslăuanu explicitly writes: “Nevertheless, Goga, the poet, had a brilliant future built on his literary talent. Even his political career was based on his literary qualities.”

[9] Eugen Ionescu, Nu (Bucureşti: Humanitas, 1991), p. 183-4.

[10] Lee Congdom, pp. 318-319.

[11] Octavian Goga, Fragmente autobiografice, p. 29, 44.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign