E-Antropolog

Medalion Epifanie Cozărescu: iatro-istorie şi identitate culturală

16 august 2011 Adrian Majuru Moldova

Bine cunoscut în comunitatea iatro-istoricilor din România, doctorul Epifanie Cozărescu (1914-2010) se înscrie printre puţinii creatori români de colecţii şi muzee de istoria medicinei si farmaciei. Iniţiatorul şi preşedintele de onoare al Societăţii de Istorie a Medicinei şi Farmaciei din Roman, Cozărescu a fost şi cetăţean de onoare al oraşului. O adevărată istorie vie, la venerabila vârstă de 95 ani, el a fost omagiat într-o sesiune de comunicări ştiinţifice la Societatea Română de Istoria Medicinei, în anul 2009, la Bucureşti. Ocazie cu care medicul romaşcan a depănat amintirile sale, aşa cum apar în ultima sa carte-document, Paramedicalia – Proză scurtă paramedicală şi de alte origini cu nuanţă literar-istorică, lansată cu această inedită ocazie.Epifanie Cozarescu s-a născut în Cernăuţiul cosmopolit al începutului de secol XX, la 24 ianuarie 1914, acolo unde cum spune autorul Paramedicaliei „Teţina mi-a fost nănaş, iar Prutul m-a scăldat în valuri”, într-o comunitate de români, germani, poleci (polonezi), ruteni (ucrainieni), evrei, şi „fără să ştim ura de clasa ce-i”.

Tatăl său era şeful Arhivelor Mitropolitane din Cernăuţi, Epifanie moştenind de la acesta memoria prodigioasă şi aplecarea către studiul atent al arhivelor istorice. A urmat şcoala primară şi liceul la Cernăuţi, la acelaşi liceu „Aron Pumnul” unde, în urmă cu ani, a învăţat şi Mihail Eminescu.

În 1934 se înscrie fără concurs, pe baza calificativului maxim primit la bacalaureat, la Facultatea de Medicină din Iaşi; în timpul studiilor universitare promovează prin concurs externatul, astfel că, din anul III, devine student extern la Spitalul Sfântul Spiridon, iar în anul IV, este numit intern la Spitalul de Chirurgie şi Neurochirurgie „Caritatea” din Iaşi. În ultimii doi ani de facultate, Cozărescu era angajat în diverse secţii medicale contra cost, pe post de cadru mediu, pentru a avea mijloace de întreţinere necesare continuării studiilor.

În 1941 devine doctor în ştiinţe medicale, cu teza intitulată „Leziunile medulare şi rănile de coloană vertebrală”, lucrare axată pe chirurgia si neurochirurgia de război (fiind de altfel mobilizat odată cu spitalul unde a fost încadrat). Aşadar, după susţinerea tezei de doctorat, Cozărescu a absolvit un „curs scurt de război”, de două luni, la Şcoala Medico-Militară din Bucureşti; devine medic de plasă (echivalentul de azi al medicului de circumscripţie, corepunzător unităţii administrativ-teritoriale de atunci) şi se implică activ la Cubei (Sudul Basarabiei) şi Săveni (la Dorohoi, Botoşani) în combaterea epidemiei de tifos exantematic.

Devine medic de regiment, acordă în prima linie ajutor răniţilor. Întorcându-se de pe frontul din Moldova, în 1944, ajunge prizonier de război alături de alţi câţiva mii de ostaşi români dar reuşeşte să evadeze din convoi „prin foc de mitralieră” şi revine la Săveni, unde duce mai departe lupta împotriva tifosului exantematic, a febrei recurente şi a tularemiei cauzată de rozătoarele sălbatice care-i atacau pe oameni. Ca medic şef al Spitalului Săveni, Cozarescu a fost nevoit să practice şi mica chirurgie. Seceta îngrozitoare din 1946-1947 a favorizat extinderea epidemiilor. Cozărescu se infectează şi el de tifos, dar de o formă de gravitate medie, fiind ajutat de subchirurgul de atunci al spitalului, Ion Brânzei.

Dar urmează anii tulburi ai perioadei postbelice. Soţia sa care avea o mică moşie în zonă, moştenită de la tatăl său, devine indezirabilă din punct de vedere politic. Autorităţile comuniste îi impun lui Cozărescu divorţul de fiica micului moşier sau părăsirea postului. Este dat afară din postul medical, iar soţii Cozărescu sunt duşi la Roman, fără casă şi fără statut social. Din martie 1949, Cozărescu are domiciliu forţat la Roman, fără drept de încadrare în muncă. Urmează doi ani de şomaj, după care obţine o încadrare la o circumscripţie sanitară în apropierea oraşului, la Avereşti.

După un an este readus în Roman ca medic de policlinică iar apoi, după reorganizarea reţelei sanitare regionale, este încadrat la Spitalul „Precista Mare” din oraş, în secţia de interne a spitalului, unde a lucrat până la vârsta pensionării, de 65 de ani, în 1979.

Între 1967-1968 a urmat o pregătire postdoctorală în boli interne, la Clinica a III-a medicală, Institutul de Medicină şi Farmacie din Cluj sub conducerea ilustrului profesor Iuliu Haţieganu. Concomitent, urmează şi cursuri de specializare în Istoria Medicinei, cu profesorul Valeriu Lucian Bologa (1892-1971). Îşi continuă specializarea în 1976 la Clinica a I-a Medicală, cu profesorul C. Negoiţă, la acelaşi institut din Cluj.

Întors la Roman a inaugurat hidroterapia, cu ape de la Strunga, în speţă prin cura cu aerosoli. A fost medic specialist ftiziolog, în boli pulmonare, fiind numit de conducerea direcţiei sanitare Bacău, ca medic de specialitate pneumolog, pentru bolnavii din regiune, suferind de afecţiuni pulmonare acute. Câţiva ani a fost detaşat la sanatoriul Slănic Moldova pentru perioada de vară, acordând asistenţă de medicină internă, în special axată pe domeniul pneumologiei.

Muzeul Medico-Farmaco-Istoric al spitalului din Roman
După cum însuşi Cozărescu se confesa, „Muzeul Spitalului a fost înjghebat fără vreo asemenea intenţie prealabilă”. Este de la sine înţeles că formaţia sa profesională şi intelectuală l-au făcut să se aplece cu multă grijă şi pasiune asupra istoriei medicinei şi farmaciei, cu precădere pe cercetarea istoriei Spitalului Roman. A studiat arhive în multe judeţe ale ţării, la Iaşi, Roman, Piatra-Neamţ, Piteşti, Cluj, etc. A adunat cu minuţie şi precizie informaţii de la foştii angajaţi ai spitalului, de la urmaşi ai acestora, culegând fotografii, obiecte vechi medicale, documente, declaraţii inedite. Şi finalmente aceste achiziţii culturale şi de suflet i-au trezit ideea înfiinţării unui muzeu al Spitalului Precista Mare.

În 1972, autorităţile judeţene de la Piatra-Neamţ şi locale (Roman) au sărbătorit centenarul spitalului, ocazia aniversară fiind prilejuită de inscripţia de pe frontonul maiestuoasei clădiri romaşcane: „Ospitalul Precista Mare, 1872” (de altfel, noul edificiu, după ce spitalul funcţionase succesiv în două clădiri precedente). Redăm cuvintele autorului, poate şi ca un îndreptar şi îndemn pentru redescoperirea, astăzi, a valorilor culturale aproape uitate din istoria medicinei şi farmaciei româneşti: „Lumea ştia că Spitalul „Precista Mare” din Roman a fost odinioară al Epitropiei „Sfântul Spiridon” din Iaşi, dar…. de când şi în ce condiţii? Se bănuia că va fi sărbătorit la o dată anume, dar… la câţi ani? Atunci m-am apucat de studii arhivistice prin Iaşi, Bucureşti, Piteşti, Bacău, Botoşani, pe la Arhivele Statului, oriunde bănuiam că voi găsi documente trimise la păstrare. La Cluj am descoperit într-o veche revistă medicală, două articole privitoare la starea de funcţionare a Spitalului Precista Mare, la 20 de ani de la inaugurarea în 1872 a noului şi grandiosului edificiu. Cu multă dificultate am descoperit un inventar, o catagrafie a Spiţeriei sale, fondată în 1798. Deci, o atestare!”. În cartea sa, doctorul Epifanie Cozarescu ne mai istoriseşte periplul „geografic” al acestui muzeu: amplasat iniţial în turnul-clopotniţă ce străjuia odinioară intrarea în incinta instituţiei (…), apoi, în 1973, în loja portarului de lângă turn (…), iar în 1989 în noua clădire a spitalului (…), muzeul se prezenta ca o expoziţie complexă, stratificată conceptual şi temporal, alcătuită din mai multe fonduri cu individualitate proprie, dar servind aceluiaşi deziderat expoziţional. Muzeul oglindeşte astfel evoluţia spitalului şi a farmaciei care a funcţionat odată cu el, în cei peste 200 de ani de existenţă. El conţine într-o latură biblioteca, în alta, obiecte vechi de farmacie şi medicină, precum şi o panoplie evocatoare cu efigiile medicilor proeminenţi de la începuturile spitalului până în zilele noastre[1].

Cozărescu a publicat numeroase articole de iatro-istorie romaşcană în presa centrala şi locală, în Revista Mitropoliei de la Iaşi. A ţinut efectiv zeci şi zeci de comunicări la reuniunile istorice şi medico-istorice pe ţară, regionale sau locale. A fost membru al Asociaţiei medicilor poeţi şi prozatori. Ca membru, de peste 30 de ani în consiliul de conducere al Societăţii Române de Istorie a Medicinei, el a avut rolul organizării filialei Roman a societăţii pe care a condus-o ca preşedinte de onoare până la sfârşitul vieţii. A fost ales în trei rânduri (a câte patru ani pe legislatură) ca membru al Eparhiei Episcopiei Roman şi devine în 2007, cetăţean de onoare al Romanului – titlu conferit prin H.C.L. nr. 30 din 14 Martie 2007.
Poate opera sa capitală în domeniu, care a fructificat munca sa de cercetare iatro-istorică de peste 40 de ani este volumul Istoricul Spitalului Municipal Precista Mare din Roman până la bicentenar 1998 – parţial şi al vieţii medico-farmaceutice romaşcane, publicat în 2001, în colaborare cu medicul Octav Clocotici. Acest volum care a văzut lumina tiparului cu implicarea Primăriei municipiului Roman, se constituie într-o serie de restituiri substanţiale medico-istorice regionale, dar şi într-o carte de vizită a unei lumi culturale moldovene aflată la răspântia dintre modernitate şi traumele istoriei recente.

Identitate culturală romaşcană

Interesat de temele generoase ale istoriei Romanului, Cozărescu a oferit o nouă perspectivă asupra istoricului oraşului în care a trăit şi pe care l-a imbogăţit cu esenţiale lucrări de cercetare istorică. El a pus problema unui document care face parte dintr-una din Cronicile Kievene din secolul XIV, document care atestă existenţa a opt târguri moldovene la acea vreme. În acest sens el adresează, cu puţini ani în urmă, o scrisoare deschisă autorităţilor de la Kiev, care din păcate a rămas fără răspuns până astăzi:

„Dr. Epifanie Cozărescu Str. Smirodava, Roman, Neamţ, Romania, lucrând la istoricul Spitalului şi al oraşului Roman, vechi târg aşezat la confluenţa râurilor Siret cu Moldova, căutând documente care să dovedească vechimea, respectiv fondarea oraşului am aflat printr-un document obţinut în copie de la arhivele istorice kievene, că oraşul Roman a fost fondat în jurul anului 1386 şi nu cum se credea că a fost întemeiat în 1392 de către Roman Muşat, fratele domnitorului Petru I Muşat al Moldovei. Ca urmare se stabilise în mod oficial că Romanul a fost întemeiat de această persoană. Această precizare aţi binevoit a ne-o trimite sub forma unei copii după un document aflat în arhiva Dumnevoastră, respectiv o listă a târgurilor moldovene printre care era trecut şi vechiul târg al Romanului. Acest răspuns ne-a parvenit pe o foaie în care se preciza că în 1386 existau în Moldova un număr de 8 oraşe, printre acestea şi Romanul. Probabil acest document era extras dintr-o veche «Cronică Kieveană». Deoarece la data prezentă când ne preocupă iarăşi vechimea oraşului nostru Romanul este precizat că nu a fost fondat de Roman Muşat ci cu cel puţin 6 ani anterior de o altă persoană cu nume similar, stăpânitoare în acest loc. Deoarece a fost pierdut acest document primit de la instituţia din Kiev cu ani în urmă, vă rugăm să binevoiţi a ne trimite o nouă copie după acest important document. Cu alese mulţumiri şi deosebită stimă rămân al Dumneavoastră, Dr. Cozărescu”.

Medicul Epifanie a fost martorul timpului său pe care l-a ilustrat cu o onestitate aflată deasupra oricărei îndoieli. În plus, Ion Coja scrie că inteligenţa, cultura şi sagacitatea sa, dau mărturiilor sale scrise valoare de document incontestabil: „M-am bucurat când am găsit în Paramedicalia mai multe pagini dedicate rememorării tragicului pogrom de la Iaşi, din iunie 1941, când au murit asasinaţi mii de evrei”. Viaţa medicului Epifanie Cozărescu a fost o viaţă dedicată adevărului, autenticităţii istoriei şi demnităţii umane. Pe cel căruia i s-a potrivit atât de bine numele sub care s-a încreştinat, epifanie, i se cuvin cuvintele romane: Sit tibi terra levis! [2]

Bibliografie

  1. Bologa, Valeriu L; Brătescu, Gheorghe; Duţescu, Benone; Milcu, Ştefan, Istoria medicinei româneşti, Editura Medicală, Bucureşti, 1972.
  2. Carată, Ana, In memoriam Epifanie Cozărescu, e-Galenus, 30 Martie 2010, on-line: http://revista.e-galenus.ro/istoria-farmaciei/item/586-in-memoriam-epifanie-cozarescu.html
  3. Coja, Ion, Dr. Epifanie E. Cozărescu s-a stins din viaţă, Curentul Inernaţional, 15 Martie 2010, on-line: http://curentul.net/2010/03/15/dr-epifanie-e-cozarescu-s-a-stins-din-viata/
  4. Cozărescu, Epifanie; Clocotici Octav, Istoricul Spitalului Municipal Precista Mare din Roman, Bucureşti, Editura pentru Ştiinţă – S.I.T., 2001.
  5. Cozărescu, Epifanie, Risc şi eroism în 1941: Doamna Virginia Agarici, Permanenţe, Nr. 6-8, 2003.
  6. Cozărescu, Epifanie, Paramedicalia, Bucureşti, Editura pentru Ştiinţă – S.I.T., 2007.

autor: Conf. univ. dr. Octavian Buda , Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”,Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” Bucureşti


[1] Expoziţia „În memoria dr. Epifanie Cozărescu”, deschisă în 2010 la Muzeul de Istorie Roman, are la bază donaţia primită recent din partea Societăţii de Istorie a Medicinei şi Farmaciei, filiala Roman.

[2] Să-ţi fie ţărâna uşoară!

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign