E-Antropolog

POLEMICA DIN PRESA TRANSILVĂNEANĂ A SECOLULUI AL XIX-LEA. CULTURĂ POLITICĂ SAU RĂZBOI IDEOLOGIC?

26 august 2011 Adrian Majuru Diaspora

STUDIU DE CAZ: ZIARE ROMÂNEŞTI VS ZIARE MAGHIARE ÎNTRE 1860 şi 1865

O parte din mitul transilvănean rezidă în experimentul politic extraordinar din perioada de după Diploma din octombrie 1860. Descătuşarea de energii de după perioada de constrângeri specifică neo-absolutismului (1849-1860) a fost extraordinară. Dispariţia subită a cenzurii, reacordarea dreptului la asociere politică şi convocarea dietelor provinciale au acordat şansa tuturor etniilor Ardealului să îşi spună opiniile politice. Şi care era canalul de comunicare cel mai eficient? Presa.

Diploma octroiată din octombrie statua explicit: „Egalitatea tuturor supuşilor în faţa legii. Exerciţiul liber al religiunii garantat. Calificaţiunea de a se aplica (numi) în funcţiuni oricine nu mai este condiţionată de la poziţiunea socială şi de naştere. (…) Toate celelalte obiecte de legislaţiune, câte nu sunt rezolvate în punctul II al legislaţiunii centrale [în care era vorba de parlamentul central], vor fi de competenţa dietelor provinciale şi anume în ţările coroanei ungureşti în sensul constituţiunilor vechi, istorice, iar în celelalte provincii, conform unor statute care se vor compune de aici înainte”[i].

Iniţial, Diploma a fost privită cu reticenţă de cetăţenii imperiului, obişnuiţi să li se schimbe constituţia în repetate rânduri prin asemenea documente impuse. Aveau dreptate să facă aşa; în scurt timp, în februarie 1861, apărea o patentă imperială, care modifica substanţial documentul din toamna anului precedent. Transilvania, intrând la capitolul cu „celelalte provincii”, trebuia să propună împăratului maniera proprie de alegere a reprezentanţilor dietali. Conferinţele „regnicolare” româneşti, maghiare şi germane au înaintat versiuni proprii asupra modului în care trebuia convocat parlamentul provinciei.

Iată ce spunea George Bariţiu despre una dintre urmările Diplomei din 1860: „Aici în Transilvania rezultatele adunării naţionale române din Sibiu, aşa moderate precum le văzurăm din acte, au scos pe compatrioţii maghiari din tot cumpătul, i-au împins în nelegiuiri, la luare de măsuri absurde, totodată i-au şi băgat în spaimă; (…). Aristocraţii concentraţi în Cluj, ţinând conferinţe dese, căutau tot felul de mijloace cu care să poată paraliza şi nulifica orice acţiune a românilor care tindea la emanciparea lor politică şi naţională. În Cluj se înfiinţa un nou ziar, «Korunk», subvenţionat de aristocraţie cu scopul principal de a combate pe români cu orice argumente absurde, comice, de care astăzi poate că ar râde şi ei fără ca să le fie şi ruşine de ele. Ei mai apucară şi pe câte un biet de român, precum a fost între alţii un anume Macaveiu Mezei, care subscria în ziarul maghiar diverse mişelii şi fantezii asupra românilor, iar alt român publica, în Cluj, tot ce poftea de la el nevastă-sa, care, ca unguroaică, purta o ură nebună asupra românilor”[ii].

* * *

Noul context politic transilvănean acutizează imaginile concurente: maghiarii incriminează daco-românismul şi trădarea patriei la români, atitudini care generează reapariţia fricii uitate după „restauraţia” din 1849 şi încetarea războiului civil ardelean.

Nu întâmplător am nominalizat dacoromânismul şi trădarea ca fiind vectorii imaginii românilor în cultura maghiară din această perioadă. Aceşti factori, cumulaţi cu elementele anterioare, imaginea tradiţională a românilor şi sechelele/traumele Revoluţiei de la 1848 vor genera un sentiment acut de panică şi frică faţă de români, după cum vom arăta mai jos. Replicile maghiare la poziţii jurnalistice transilvănene sunt numeroase.

Periodic, semnale venite de la sud de Carpaţi aduc aminte lectorilor maghiari de direcţia dinspre care vine pericolul. Într-o prelucrare după „Kronstädter Zeitung”, la Bucureşti caimacamul se adresează mitropolitului Ungro-Vlahiei. Încheie redactorul: „Oare ce se înţelege sub numele «UngroWalachia»? Din punctul nostru de vedere nu cunoaştem o ţară cu un asemenea nume”[iii].

În acelaşi timp se încearcă şi o liniştire a potenţialei agitaţii maghiare pe această temă prin publicarea unor declaraţii asigurătoare, precum cea a lui Cuza, conform căreia, dacă în Principatele Unite se încearcă constituirea unui imperiu daco-român condus de un prinţ străin, el se va retrage imediat[iv], sau comentarii despre dacoromânism la românii de la sud de Carpaţi:

„Nu aici este motivul problemei; bietul popor nu se prea sinchiseşte de daco-românism, vor doar să se elibereze din ghearele arendaşilor greci, şi cu aceasta şi daco-româniştii le cad din mână împotriva boierilor ca arme neînsufleţite”[v].

În cheie comică sunt prelucrate articolele din iunie 1862 şi august 1863, în care este privită cu ironie Unirea realizată doar pe hârtie din Principate (în acest sens este citat şi un cântec românesc din epocă: „Libertatea presei! păsest a fara / Ţară unită! ea nu se află / Iobagi eliberaţi! Aleu, bâbacâ!”[vi]) sau încorporarea în armata Principatelor a tinerilor din Ardealul considerat românesc („Foile bucureştene numesc Ardealul deja «România de dincolo de Carpaţi». După ce în broşuri România se întinde până la Tisa, Ardealul a fost încorporat «gazetăreşte», ne putem aştepta, ca măcar înainte de efectuarea obligaţiilor militare cei plecaţi acolo să fie conpassualti[vii]).

Specifică concurenţei între cele două etnii este polemica. O astfel de polemică este generată de comentariile la un articol apărut în „Naţionalul” bucureştean, În chestiunea naţionalităţilor. În articol este incriminată oprimarea naţionalităţilor de către maghiari. Iată ce consideră polemistul maghiar despre românii din Ardeal: „Ei stau de la început alături de noi, cei aleşi nobili dintre ei au împărţit aceleaşi drepturi precum nobilii noştri, cei din starea ţărănimii dintre ei au fost oprimaţi în Evul Mediu precum ţărănimea noastră”. Apoi, „dacă a fost vreo presiune împotriva românilor, aceea a fost mai degrabă religioasă decât naţională, şi aceasta nu a fost politica naţiunii noastre, ci mai degrabă a fost urmarea rivalităţilor între orient şi catolicismul din occident”. Şi nu în ultimul rând, motivul pentru care nu a primit naţiunea română drepturi deosebite, precum saşii, s-a datorat faptului că „fraţii nobili români, precum cei maghiari, au împărţit aceleaşi drepturi cu ei; poporul pe de altă parte, precum şi poporul maghiar a rămas în afara situaţiei constituţionale”[viii].

Sintetizând resentimentele pe care le încearcă maghiarii faţă de agitaţiile româneşti, Bethlen Gábor scrie în „Telegraful Român” despre atitudinea românilor, folosind o parabolă:

„A fost odată un domn, şi acela avea un servitor, cu care era mulţumit. Odată, când acest domn stătea la masă, i-a spus servitorului, care stătea în spatele lui cu farfuria în mână: Bunule servitor! M-ai servit mult timp cu credinţă; am trăit împreună vremuri bune şi proaste, de acum înainte eşti liber. Ia un scaun, stai lângă mine, şi să mâncăm împreună. Dar servitorul i-a zis: Până aici! Adică dumneata domnule ai stat până acum la masă, şi eu am stat în spatele tău; acum eu voi sta singur la masă, şi dumneata domnule, vei sta în spatele meu, cu farfuria! Aşa i-a mulţumit acel servitor stăpânului său pentru bunătate”[ix].

Situaţia din Făgăraş părea să fie foarte tensionată, mai multe articole semnalând: „În Gazeta Transilvaniei au publicat un articol al cărui titlu atrage atenţia «Restauratio in Ţara Oltului»“[x] sau – „Cum stau lucrurile în ţinutul Făgăraşului din punctul de vedere românesc”[xi].

Readucând în dezbatere chestiunea presupusei lipse de loialitate a românilor faţă de patria ardeleană, Hosszu József reacţionează la un articol din „Nord”: „Dacă «Nord» ar fi urmărit cu atenţie mişcările românilor, s-ar fi convins de aceea că în 1861 principala vină a românilor este că prea se agaţă de Austria, adică nu se îndreaptă spre unirea cu Ţara Românească, dar aduc Ardealul spre direcţia dizolvării în Austria”[xii].

Mai multe articole din presa ardeleană sau străină ţin trează în opinia publică maghiară problema căii româneşti proprii de rezolvare a problemelor interetnice, o cale aflată la limita trădării din punctul de vedere maghiar: în comitatul Arad, 73 români în frunte cu preotul au ţinut o adunare poporală şi au hotărât ca „pe viitor toate problemele comunităţii să fie rezolvate doar în limba română”[xiii]; „Kronstädter Zeitung” anunţă că oficialii vămii din Predeal au fost anunţaţi de către partea românească că, de atunci înainte, produsele care se exportă în Principate trebuie să aibă titlul şi preţul scrise în româneşte (se consideră că nicăieri în lume nu s-a mai întâmplat aşa ceva)[xiv]; presa străină titra despre românii ardeleni: ziarul „Nord” din Bruxelles spune că „ţelul românilor ardeleni este unirea cu Ţara Românească şi Moldova, şi ruperea de monarhia austriacă”[xv].

Apariţia unor broşuri proromâneşti generează o serie întreagă de reacţii, polemica gravitând evident în jurul acuzei de trădare aduse românilor lipsiţi de loialitate faţă de Transilvania ca provincie a imperiului, eventual parte a Ungariei. Incriminând modul urât de exprimare al ziarului românesc „Concordia” din Budapesta, redacţia solicită ca maghiarii să nu mai fie numiţi „lupi nebuni”, şi condamnă şi afirmaţiile părţii maghiare, conform cărora Alexandru Papiu-Ilarian este „balaurul naţiunilor” şi „monstru pentru maghiari”, un asemenea limbaj dând apă la moară celor care îi fac „barbari” pe maghiari[xvi]; la 17 noiembrie 1861 Alexandru Papiu-Ilarian trimite un drept la replică în limba maghiară, redacţia comentând: „Ar crede confraţii noştri români, că domnul Papiu a scris articolul de mai sus, rând cu rând, literă cu literă în limba aceea «barbară», pe care «românii nu au învăţat-o niciodată, şi nu o vor învăţa niciodată», şi pe care domnul Papiu o aşează după limba chineză!”[xvii].

La 8 decembrie 1861 apare o altă reacţie la o broşură a lui Papiu-Ilarian publicată la Paris: „În ziarul «Illustration» din Paris, este prezentat un grup călare, care îl are în centru pe Mihai. Gospodarul, pe cal, în haine maghiare, cu o faţă maghiară. Frumoase figuri! nu se poate contesta: doar aceea e problema, că noi ştim de la Ortelius figura lui Mihai cel Mare, pe care o ştim, care seamănă unui preacinstit popă, şi prea puţin cu eroul călăreţ din «Illustration»“[xviii].

Acuza explicită de trădare urmează: „Să citească oricine articolul bucureştean de 17 noiembrie până la capăt, şi apoi va vedea cu claritate, că aici Ardealul este amintit precum o provincie românească, autonomia Ardealului precum o practică curentă de sute de ani a naţiunii române, principii ardelenei precum voievozii români aleşi din provinciile româneşti […]”. Dar articolul continuă: „De exemplu: Ungaria nu a existat niciodată; şi doar noi, maghiarii, sperăm că vom reuşi renaşterea unei Ungarii mari”[xix].

O armă a războiului ideologic este adaptarea unui articol din „Magyar Ország”, redactorii clujeni introduc în dezbatere argumente istorice care nu ar îndreptăţi pe români să solicite autonomie: „Dacă acel popor ardelean, care îl numim astăzi român, ar fi domnit în Ardeal şi înainte de anul 890 şi nu ar fi urmaş al romanilor şi bulgarilor plecaţi de aici …”, sau: „Arătaţi-mi doar o cetate românească în Ardeal, doar o biserică veche, despre care să vorbească o legendă veche, că ar fi aparţinut românilor”. Vizibilitatea scăzută a românilor în oraşele transilvănene (celebrul clişeu „românii sunt un popor de ţărani …”) devine contraargument al drepturilor românilor: „Abia dacă sunt câteva târguşoare, sate mai mari, unde se află în număr mai măricel românii, de exemplu Haţeg; însuşi Blajul – centrul episcopului Şuluţiu – e mai degrabă un sat, decât un oraş – şi nu se poate spune că pe de-a întregul român. Celălalt episcop greco-catolic stă într-un oraş armean maghiar curat (sic!) – Gherla, iar episcopul greco-ortodox stă chiar în capitala saşilor, Sibiu”[xx].

O serie de articole ale publicistului maghiar Dozsa Dániel aduc în discuţie mai multe aspecte ale relaţiei români – maghiari sau poziţia românilor în cadrul sistemului public transilvănean. Constatând divizarea evidentă a Transilvaniei („De aceea strângerea de mână în ceea ce priveşte cea mai importantă problemă între saşi şi români, cu cele trei puncte de vedere, că acum ţara este ruptă în patru naţiuni politice, va rămâne doar cu 2 viziuni, pe de o parte viziunea maghiarilor şi a secuilor, pe de altă parte viziunea saşilor şi românilor”[xxi]), publicistul clujean conchidea: „Ştim că românii ardeleni sunt împotriva unificării şi creării unei conduceri şi administraţii comune între Ardeal şi Ungaria”.

În acelaşi număr de ziar, la rubrica diverse, apărea notiţa: „Românii ardeleni vor un regat România, spune «Presse»“[xxii] (subl. n.).

Prezentând situaţia din Făgăraş în mod ironic, redacţia maghiară încheia cu o avertizare: „Un corespondent din Făgăraş al «Concordiei» aşa îşi încheie una dintre ultimele înştiinţări, cu strigăte patetice: Oh, naţiune română, tu încă nu ai suferit destul! Oh, spirit al parlamentului, vino la Făgăraş, în acest Eldorado constituţional, ca să înveţi ce este autonomia! Nu e glumă!”[xxiii]. Polemica are, conform definiţiei, accente comice.

Ziarul „Korunk”, apărut abia după Diploma din octombrie 1860, se alătură şi el liniei inaugurate de „Kolozsvári Közlöny”. Sunt reluate, aproape în oglindă, aceleaşi temeri maghiare; faptul că ele sunt exprimate de o altă echipă redacţională ne face să apreciem că aceste opinii erau comune întregii societăţi cultivate din Transilvania.

Intrând în dezbaterea de idei provocată de apariţia broşurii Independenţa constituţională a Transilvaniei a lui Ilarian, se comenta în cotidianul maghiar: „Vrednicul bărbat doar aşa poate vedea egalitatea între naţiuni în imperiu, dacă în patria maghiară, în sânul Ardealului ar fi comitate româneşti”[xxiv].

* * *

Elementele prezentate anterior (clişeele istorice despre români, trauma colectivă cauzată de violenţele din timpul Revoluţiei de la 1848 şi, mai ales, noile imagini concurenţiale, derivate din imaginarul politic bazate pe teoria conspiraţiei) converg spre reapariţia unui sentiment ancestral, foarte prezent de-a lungul Evului Mediu, frica.

După cum afirma şi marele istoric Jean Delumeau: „Colectivităţile ne-iubite ale istoriei pot fi comparate cu nişte copii lipsiţi de dragoste maternă şi sunt situate oricum într-un echilibru instabil în societate; de aceea şi devin clase primejdioase. Aşadar, menţinerea în inconfort material şi psihic a unei categorii de dominaţi este, cu o scadenţă mai mult sau mai puţin îndepărtată, o atitudine sinucigaşă din partea grupului dominant. Acest refuz al iubirii şi al «relaţiei» ajunge să nască negreşit frica şi ura”[xxv].

Frica de români, mai puţin explicită în textele publiciştilor consacraţi (autorii cărţilor, prezentărilor etnografice etc.), este foarte prezentă în presa cotidiană maghiară transilvăneană.

Violenţele care îi au ca subiect sau obiect pe români au speriat opinia publică maghiară. Cu atât mai mult, incidentele cu violenţă care îi au ca victime pe maghiari creează un sentiment de nelinişte profundă, momentele de frică culminând cu veritabile accese de panică.

Îngrijorare crea cu siguranţă şi refuzul românilor de a învăţa limba maghiară. Descriind apariţia publicaţiei „Annales”, editată la Blaj de Cipariu, se ridicau două probleme: „În această instituţie din patria noastră învaţă germana, latina şi greaca s.c.l. – doar limba maghiară nu” şi mai vechea problemă a numelui şi limbii valahilor, respectiv, români şi rumuni. În articolul De nomine valachorum gentili se face o amplă demonstraţie, de ce maghiarii să le zică în continuare valahi, la fel ca germanii (walachei), precum şi maghiarii sunt numiţi „ein Ungarn” şi nu „ein Magyar”[xxvi].

Şi ziarul „Korunk” conţine acelaşi tip de informaţii, precum cele prezentate anterior. Confirmarea sentimentelor pe care le încearcă maghiarii faţă de români într-o sursă alternativă întăreşte impresia de complex al „cetăţii asediate”.

O adevărată cronică neagră a violenţei este dată publicităţii în noiembrie 1861. Ca reacţie la un articol din „Gazeta Transilvaniei” din 24 octombrie în care se spunea că doi maghiari au împuşcat un român în Herina, Gyarmathi Soma din Aiud (oraş greu încercat în timpul războiului civil ardelean) trimite o listă de violenţe ale românilor împotriva celorlalţi, nu neapărat întotdeauna maghiari:

„În aprilie 26 şase tineri români au bătut un chiriaş, Marsinan.

29 mai o femeie româncă a ucis pe doamna H. N. în faţa bărbatului ei.

În Păuca N. N. a fost ucis de trei români.

În Alămor V. A. a fost ucis de patru români.

În Mihalţ, pe 16 iunie, M. N. a fost bătut de moarte de gazda sa, de naţionalitate român.

În Dealu Gioagiului românul T. V. l-a ucis pe T. A.

În Tureni P. T. a fost găsit ucis, făptaşul este nesigur.

În Cerghidul Mare M. J. a fost ucis de 3 români.

În Ruşi l-au ucis pe N. T. D. din Câmpeni.

Pe Lázár János l-au ucis 2 români din Tărtăria şi unul din Deleni.

Un orădean român a fost ucis de românul B. J”[xxvii].

Surprinzător, deşi apartenenţa etnică a vinovaţilor este cert românească, autorul afirmă că motivele acestor fapte trebuie căutate mai degrabă în societate decât în naţiune. Cu toate acestea, sigur este că lectorii acestei liste negre gândeau altfel.

* * *

Unul dintre miturile consistente ale imaginarului politic (alături de mitul Salvatorului, mitul Conspiraţiei şi mitul Vârstei de Aur) este cel al Unităţii. Dintotdeauna, singurătatea umană a generat dorinţa acută de asociere în jurul unui concept, ideal sau al unei identităţi.[xxviii]

În prezentarea românilor de către maghiari, mai ales în perspectiva noilor elemente apărute după 1850, se face simţit apelul maghiarilor la înţelegere, fără a putea fi invocată însă o perioadă a Vârstei de Aur, care, din nefericire, nu a existat în relaţiile interetnice transilvănene. Este remarcabilă însă prezenţa în sânul opiniei publice a dorinţei de pace şi împăcare, nerealizată din păcate. Cu mici excepţii – cazuri în care cele trei comunităţi etnice ardelene au colaborat direct –, perioada supusă analizei a fost dominată de dezbinare.

Pentru a contura o viziune cât mai realistă asupra percepţiei reciproce din această perioadă, vom prezenta în cele ce urmează şi momente ale înţelegerii româno-maghiare, elemente ale convieţuirii interetnice cotidiene reale şi recunoscute şi de presa maghiară, şi apeluri aproape disperate la împăcare.

Şi în acest capitol, sursa istorică principală este presa maghiară cotidiană, cea care surprinde cel mai elocvent situaţia de fapt.

Organizarea la Casina maghiară din Braşov a unui bal consemnează participarea românilor, în hainele lor tradiţionale cu aur (probabil este vorba de spectaculosul costum din Şcheii Braşovului), când au dansat „Romana” (dansul românesc de societate inventat de Iacob Mureşianu, redactorul „Gazetei Transilvaniei”). Cu această ocazie s-a manifestat o atmosferă frăţească.[xxix]

Într-o preluare din „Kronstädter Zeitung” se relatează despre balul Reuniunii Femeilor Române la care participă şi bărbaţi şi femei maghiari în costume naţionale, fapt care provoacă revoltă. În numele păstrării bunelor relaţii frăţeşti între români, maghiari şi saşi a avut loc o „împăcare măreaţă”[xxx].

O adaptare după „Naţionalul”, care conţine comentarii pe marginea piesei Ladislau Huniade, arată că românii şi maghiarii au luptat împreună împotriva turcilor: „Maghiarii de azi nu sunt maghiarii din evul mediu; obiceiurile sălbatice ale nepoţilor lui Attila, Arpad sau Zrinyi s-a îmblânzit”. Redacţia maghiară nu comentează, lăsând la latitudinea lectorilor să aprecieze atitudinea pe care s-o formuleze.[xxxi]

În acelaşi ziar se oferea şi o soluţie comică unui diferend minor, dar semnificativ pentru concurenţa dintre cele două comunităţi etnice. Preluând ziarul „Bucureşti Magyar Közlöny”, care la rândul său relua o ştire din „Telegraful Român” care susţinea că pantalonii strâmţi ar fi un port românesc şi nu maghiar, redacţia clujeană „rezolva” problema: „Să îşi tragă fiecare maghiar şi român cizme cu pinteni în picioare şi pantaloni strâmţi româno-maghiari”[xxxii].

Articolele politice din perioada imediat următoare Diplomei din octombrie 1860 nu se feresc să ofere împăcare temerilor rivalilor: „Sau probabil se tem compatrioţii noştri români şi saşi pentru naţionalităţile lor? Nu vă temeţi, acestea sunt deja garantate prin legi; şi noi maghiari vom da mâna cu voi, ca să punem bazele înţelegerii, astfel încât toţi să fie asiguraţi”[xxxiii].

„Românul” Mezei Makab, amintit şi de Bariţiu în istoria sa, afirma: „Pe noi românii multe şi lungi secole ne leagă de maghiari. Suntem amestecaţi de-a lungul timpului, mai mult în zile rele decât în zile bune, care au fost aduse asupra patriei de puterea turcilor”. Încheie cu „… trăiască împărăţia Sfântului Ştefan […] trăiască legile sfinte de la 1848, şi deci uniunea!!!”[xxxiv].

Influenţele benefice reciproce între cele trei etnii ardelene sunt evidente când, reluând „Gazeta Transilvaniei”, se publică intenţia românilor de a-şi face o facultate românească de Drept la Blaj. Redactorul maghiar nu pregeta în comentariul său: „Salutăm intenţia ideii acesteia fondatoare” pentru că este important ca românii „să urmeze exemplul maghiarilor şi al saşilor” [xxxv].

Acelaşi tip de mesaje pacifiste se regăseşte şi în „Korunk”. Astfel, într-o discuţie imaginară între mai mulţi români şi un secui, secuiul le cere românilor să nu mai adauge un păcat la cele 7 existente în Evul Mediu: trei naţiuni şi patru religii. Trebuie muncit împreună, frăţeşte pentru viitorul patriei comune.[xxxvi] Probabil tot în spiritul înţelegerii ecumenice trebuie interpretate şi ştirile despre tinerimea sibiană care „a onorat cu făclii şi cântece pe episcopul grec neunit Şaguna şi şedinţa adunării ASTRA condusă de Bariţiu săptămâna trecută” [xxxvii].

autor: Valer Rus

articol publicat prin amabilitatea redacției revistei Tara Bârsei si prin parteneriat cu Muzeul Casa Mureșenilor din Brașov


[i] George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe 200 de ani în urmă, Muzeul de Artă Braşov, 1995, vol. III, p. 139-140.

[ii] Ibidem, p. 178.

[iii] Kolozvári Közlöny. Politikai, tudományos és szép irodalmi lap (în continuare K. K.), 95, 28 noiembrie 1858.

[iv] Ibidem, 17, 27 februarie 1859.

[v] Ibidem, 29, 20 februarie 1862.

[vi] Ibidem, 85, 1 iunie 1862.

[vii] Ibidem, 95, 14 august 1863.

[viii] Ibidem, 73, 9 septembrie 1860.

[ix] Ibidem, 110, 12 decembrie 1860.

[x] Ibidem, 85, 1 iunie 1861.

[xi] Ibidem, 87, 4 iunie 1861.

[xii] Ibidem, 146, 15 septembrie 1861.

[xiii] Ibidem, 163, 15 octombrie 1861.

[xiv] Ibidem, 167, 22 octombrie 1861.

[xv] Ibidem, 142, 8 septembrie 1861.

[xvi] Ibidem, 170, 27 octombrie 1861.

[xvii] Ibidem, 182, 17 noiembrie 1861.

[xviii] Ibidem, 194, 8 decembrie 1861.

[xix] Ibidem.

[xx] Ibidem, 199, 17 decembrie 1861.

[xxi] Ibidem, 1, 1 ianuarie 1863.

[xxii] Ibidem, 2, 3 ianuarie 1863.

[xxiii] Ibidem, 51, 30 aprilie 1863.

[xxiv] Ibidem, 133, 14 septembrie 1862.

[xxv] Jean Delumeau, Frica în Occident (secolele XIV-XVIII). O cetate asediată, Traducere, postfaţă şi note de Modest Morariu, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1986, vol. I, p. 32.

[xxvi] K. K., 46, 10 iunie 1858.

[xxvii] Ibidem, 239, 20 noiembrie 1861.

[xxviii] Raul Girardet, Introducere în imaginarul politic, apud Toader Nicoară, Introducere în istoria mentalităţilor colective, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1998, p. 385 şi urm.

[xxix] K. K., 16, 23 februarie 1860.

[xxx] Ibidem, 13, 12 februarie 1860.

[xxxi] Ibidem, 57, 15 iulie 1860.

[xxxii] Ibidem.

[xxxiii] Ibidem, 104, 28 noiembrie 1860.

[xxxiv] Ibidem. Posibilitatea ca Mezei Makab să fie unul dintre partizanii români din Partium ai revoluţiei lui Kossuth nu trebuie ignorată, astfel putându-se explica ralierea explicită a acestuia la idealul Ungariei Mari ştefaniene.

[xxxv] Ibidem, 115, 29 septembrie 1863.

[xxxvi] Korunk, 23, 11 ianuarie 1861.

[xxxvii] Ibidem, 230, 8 noiembrie 1861.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign