E-Antropolog

Dispreţul faţă de omul inteligent

01 octombrie 2011 Adrian Majuru Muntenia

Motto: „In cultura, domnule, noi nu admitem decât români proşti sau foarte proşti, cu condiţia să fie cât mai mari lichele.”- Aurel Baranga către I.D.Sîrbu, în «Jurnalul unui jurnalist fără jurnal»

Dispreţul faţă de omul inteligent s-a realizat de sus în jos, îndeosebi prin trădarea unor elite care au preferat obedienţa umilitoare pentru un statut social privilegiat şi un venit consistent. Punctul de plecare aparţine politrucului. Acesta impune grila obedienţei celor deja consacraţi iar aceştia vor devenii filtrul pentru aceia care se formează. Aşa au apărut găştile culturale.

Am ales ca studiu de caz domeniul teatrului, Iar politrucul teatrului românesc a fost, în anii stalinismului, Aurel Baranga. Iată ce spunea acesta: „(…)Partidul Comuniştilor conducea lupta întregului popor cu bărbăţie, calm şi înţelepciune. La îndemnul comuniştilor plugurile ţăranilor intrau în ogoarele boierilor şi, în condiţii dramatice, în hale cu geamuri sparte, în ateliere fără acoperişuri, muncitorii puneau în funcţiune maşinile. Întregul popor făcea trup cu Partidul. Trăiesc zilele de încordare de dinaintea lui 6 martie, când nimeni şi nimic nu putea stăvili avântul de luptă al mulţimilor conduse de Partid”. (Aurel Baranga, «Istoria în mîinile noastre», Gazeta Literară, anul VII, nr.11, joi 11 martie 1960, pp. 1 şi 6).

„(…)Lenin a dat veacului nostru, chemat la luptă şi la libertate, duritate, grandoare, sensurile majore ale existenţei. (…)Ilici nu a murit, el trăieşte prin tot ce are epoca noastră mai demn. (…)Ţineţi minte: sîntem contemporanii lui Ilici. Sântem aceia despre care, peste secole, se va spune: cum vor fi arătat oamenii care l-au cunoscut, l-au auzit, l-au văzut pe Ilici? Însăşi această contemporaneitate implică grave răspunderi”.(Aurel Baranga, Legendarul Ilici, Gazeta Literară, anul VII, 21 aprilie 1960, p.1).

Au urmat, surpinzător, supuşenia necondiţioanmtă a unor mari actori. Unul dintre primele cazuri a fost reprerzentat de Lucia Sturdza Bulandra. Obedienţa declarată i-a adus poziţia privilegiată de artistă a poporului iar om,agioul său arăta astfel: „Partidul mi-a luminat şi mie, artista cu atâta experienţă, drumul către cele mai de seamă creaţii ale mele. …este oare ceva mai frumos în profesia noastră decât să înfăţişez oameni superiori, aşa cum sunt comuniştii?”( Lucia Sturdza-Bulandra, Gazeta Literară, anul VII, nr.26, joi 23 iunie 1960, p. 7).

George Vraca, i-a urmat, afirmând : „Gândul Partidului desfăşurat atât de limpede în Raportul ţinut de tovarăşul Gheroghe Gheorghiu Dej deschide căi grandioase geniului creator al poporului nostru.

Muncitor, ţăran, intelectual, om de ştiinţă, fiecare în parte şi toţi la un loc, am înţeles cu toţii necesitatea de a participa la realizarea măreţului plan de construire a socialismului în ţara noastră. …Ne angajăm să traducem în viaţă cuvântului Congresului, ridicând pe o nouă treaptă activitatea teatrului nostru”(George Vraca, «Ne angajăm să îndeplinim cuvântul congresului», Gazeta Literară, anul VII, nr.29, 14 iulie 1960, p.7).

Foarte tân+rul pe atunci, Radu Beligan, director al teatrului de Comedie, îşi exprima adeziunea totală faţă de Partid: „În teatrul nostru râsul va fi stăpân. Râsul viu, robust şi demascator. Râsul sănătos al celor ce desăvârşesc construirea socialismului. «Propaganda şi agitaţia au devenit mai strâns legate de sarcinile practice ale construcţiei socialiste, contribuind activ la însuşirea politicii partidului de către masele largi, însufleţindu-le, mobilizându-le în lupta pentru înfăptuirea ei» a spus tovarăşul Gheorghe Gheorghiu Dej la Congresul al III-lea al Partidului. Teatrul nostru va căuta să traducă în fapte măreţele directive ale Congresului. Teatrul nostru va fi un teatru de pamflet contra ideologiei burgheze”(Radu Beligan, «Un teatru viu şi combativ», Gazeta Literară, anul VII, nr.46, 10 noiembrie 1960, p.1 şi 5).

George Calboreanu, la rândul său, în articolul „eroul comunist şi creaţia mea” a spus: „Am avut o mare satisfacţie când mi s-a încredinţat interpretarea lui Mihai Buznea, dar în acelaşi timp şi sentimentul unei mari responsabilităţi. Trebuia să însufleţesc pe scenă, chipul unui neînfricat luptător al Partidului Comunist Român, un om deosebit ca reprezentant al acelora care s-au jertfit în perioada luptei ilegale pentru statornicirea vieţii noi, înfloritoare pe care o trăim azi”(George Calboreanu, «Eroul comunist din creaţia mea», Gazeta Literară, anul VII, nr.19, joi 5 mai 1960, p. 6).

Mai tânăra actriţă a TNB-ului, Silvia Popovici, era la rândul ei foarte mândră de rolul unei eroine ilegaliste: „(…)Nu aveam nici vârsta personajului şi nici experienţa celor care au trăit din plin aceste clipe. A urmat o perioadă lungă de documentare. Am cunoscut tovarăşe încercate în lupta din ilegalitate a partidului nostru. Le-am urmărit în activitatea lor de zi cu zi, la slujbă, la şedinţă, acasă, împrumutând câte ceva din energia, ponderea, siguranţa şi priceperea lor. Dacă nu am reuşit pe deplin, rolul a constituit totuşi pentru mine un moment decisiv în maturizarea mea artistică. Izbânda îţi dă sentmentul că ţi-ai adus aportul tău modest la uriaşa muncă de construire a socialismului”(Silvia Popovici, Gazeta Literară, anul VII, nr.25, 16 iunie 1960, pp.1 şi 4).

Lucia Demetrius, renumită dramaturgă a obsedantului deceniu era convinsă de faptul că „Partidul, în marea sa înţelepciune, îndeplinise acest act revoluţionar, capital pentru doborârea exploatării din cea mai importantă parte a industriei ca şi pentru economia ţării, pentru creşterea producţiei, pentru posbilitatea planificării” şi anume naţionalizarea. (Lucia Demetrius, «Naţionalizarea», Gazeta Literară, anul VI, nr.24, 11 iunie 1959, p. 1).

Odată creat lantul obdienţei, prin tărdarea unora şi formatera altora, marginalizarea celor care făceau fronmdă devena deplină. Dispreţul faţă de omul inteligent, cutivat consatnt timp de peste o jumătate de secol, a creat goluri în societzatea românească.

De jos în sus lucrurile stau altfel. Dispreţul celor puternici faţă de omul mic nu se simte. Şi nici acesta nu-l simte. Nu are sensibilitate pentru asta. Pentru ca din naştere a trăit în dispreţ. Pentru el şi pentru ceilalţi. Este băşcălios, ductil, răzbunător, grobian. E dispreţuit de toată lumea. Singura realitate pe care o simte este faptul că omul inteligent este altfel construit, are un surplus de sensibilitate. Şi de aceea îl dispreţuieşte. Îi adulmecă această vulnerabilitate precum un animal de pradă şi o spurcă. Nici măcar nu se poate hrăni cu ea. Ucide şi abandonează victima. Pentru că loveşte în sensibilitate.

Apoi, cei care au bani, şi care ar trebui să asigure protecţie şi sprijin omului sensibil, tot dintr-un complex de inferioritate îl dispreţuieşte crezând că valoarea contului echivalează inteligenţa nativă şi cultura omului deosebit. Ba chiar mai rău, unii dintre cei „puternici” substituie aceste valori contului bancar şi poziţiei sociale. Trăiesc prin obiecte de prestigiu. Se legitimează cu ele.

Între aceste două univerusri nocive, omul de rând şi mârlanul bogat, omul deosebit se află prins ca într-o menghină. De aici şi starea lui angoasantă. Singura lui portiţă de afirmare, ar fi ca la modul ideal, un mecena să îi asigure sprijin şi protecţie pentru a-şi împlini opera. Ceea ce este cu totul altceva decât filantropie, caritate sau sponzorizare. Dar acest „altceva” în România nu există pentru că bogaţii României „mecenează” «Unirea Urziceni», «Aristocratic Sibiu», case pentru modiste etc pe când prostul sărac nu are nici o veleitate culturală. Iar baştanul cu bani se raportează la universul lui: acordeonişti, hostesse liceence etc. Între aceste două universuri tarate se ratează o umanitate de mijloc care ar putea să tragă România spre progresul social şi economic.

Vă puteţi închipui un Goethe lamentându-se la telefon lui Schiller că nu are cu ce plăti factura la întreţinere sau nu are bani pentru o bere în timp ce gândesc capodoperele lor? Probabil că în România cei doi nu ar fi fost mai mult decât nişte profesori judeţeni. În România lipseşte totalmente insituţia mecenatului, care ar putea să mai promoveze tineri intelectuali dincolo de graniţele ţării(fără apartenenţe la gaşcă) dar realitatea, de fapt, arată că societatea românească dispune de oameni bogaţi dar inculţi şi de oameni culţi dar foarte săraci. Iar visul d-lui Basranga este cu adevărat împlinit!

adrian majuru

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign