E-Antropolog

Omul și „trupurile” sale

01 octombrie 2011 Adrian Majuru Antropologie urbana

Dintotdeauna, imaginea a reprezentat pentru om o preocupare constantă. Fie că este vorba despre îmbrăcăminte, despre încălţăminte, coafură sau accesorii, toate aspecte importante ale imaginii personale, omul este atent la detalii deoarece, într-o măsură deosebit de însemnată, modul în care semenii îl percep îi influenţează întreaga viaţă.

Îmbrăcămintea este o proteză a cărei formă, veritabilă semnătură vestimentară, îşi are rădăcinile în adâncul personalităţii umane şi în raporturile pe care omul le întreţine cu universul social. Gesturile, alura, felul de a păşi, vocea, întreaga ţinută, ritualurile sunt expresii născute din emoţiile biologice ale individului şi constituie aparenţa, imaginea sa.

Comunicarea nu se bazează doar pe exprimarea în cuvinte, însăşi imaginea este o modalitate de a transmite informaţii despre sine însuşi, înainte de a lua cuvântul; aceasta se numeşte comunicare prin aparenţă, deci este de la sine înţeles că aspectul exterior deţine o importanţă deosebită.

În materie de alegere vestimentară, libertatea de a alege nu este totală; constrângerile culturale, socio-profesionale, ideologice, economice, etc. delimitează cadrul în care evoluează cultura vestimentară şi permite construirea unui sistem de comunicare coerent şi clar. Prin urmare, se poate afirma că omul nu este o imagine, ci că deţine o imagine.

Evoluţiile tehnice, economice, socio-culturale şi politice sunt foarte diferite de la o ţară la alta, însă exigenţa asupra imaginii personale este aceeaşi indiferent de statutul social deţinut de individ. Codul vestimentar occidental reprezintă forma cea mai democratică a civilizaţiei umane. El şterge diferenţele de clasă, de nivel social, atenuează diferenţele culturale şi omogenizează, reducând până şi diferenţele dintre sexe.

Codurile estetice ale societăţii vin din negura timpului şi evoluează odată cu moravurile sociale spre viitor. Este vorba de un proces în evoluţie. Felul de a purta un articol de îmbrăcăminte, combinarea diferitelor piese vestimentare, alegerea culorilor şi a ţesăturilor sunt la fel de importante ca articolul în sine. Trecând în revistă evoluţia civilizaţiei umane, putem observa câteva tendinţe care creează codul comportamentului vestimentar al indivizilor.

I. Îmbrăcămintea

Imaginea cuiva reprezintă felul în care arată, constituie o „componentă” proprie, în care trăsăturile oferite de natură sunt prelucrate prin coafură, machiaj și costumație potrivit ideii despre sine, culturii și educației artistice.

De la prima blană înfășurată pe umeri și prima floare prinsă în par, de mii de ani, locuitorii pământului se gătesc, se îmbracă, se machiază, se coafează și se împodobesc ca să farmece, să cucerească, să sperie, să impună respect sau chiar, la nevoie, să inspire milă. Aceste scopuri au fost însă și sunt încă rareori mărturisite.

Dorind să pară îndrăzneți de la natură, oamenii au căutat mereu să ascundă artificiile folosite, negând cu ipocrizie preocuparea pentru propria înfățișare, dar socotind-o, în schimb, pe a celorlalți frivolă.

Imaginea umană, coafură, accesorii, poate fi considerată semnificantă, căci transmite concepte, folosind, ca și limba vorbită, un cod format dintr-un ansamblu de semne convenţionale.[1]

Funcția socială a costumului e cel puțin la fel de importantă ca și aceea de ocrotire a existenței biologice a individului. O haină este utilă pentru că ține de cald, dar și pentru că îl ajută pe om să ocupe locul care i se cuvine de drept în rândul semenilor săi.

Semn al puterii, al autorităţii sau al contestaţiei, costumul este şi un element de diferenţiere între clasele sociale, meserii, naţiuni, şi, mai ales în perioada contemporană, între indivizi. „Fiecare element al unui costum – material, culoare, formă, motive, ornamente – este sau poate fi purtător de sens”.[2]

Hainele funcţionează ca un intermediar între persoana care le poartă şi restul lumii. Ele participă la comunicarea globală; ele transmit mesaje de ordin socio-politic. „În câmpul muncii, precum şi în orice context ierarhic al vieţii publice, haina îl face pe om […] astfel, trecând în revistă evoluţia civilizaţiei umane, putem observa câteva tendinţe care creează codul comportamentului vestimentar al indivizilor.”[3]

Oamenii preistorici se îmbrăcau cu piei de animale, mai întâi grosolan asamblate, apoi cusute. Purtau şi numeroase podoabe, precum : pandelocuri din fildeş, mărgele din fildeş şi os, din dinţi de vulpe, de urs sau de cerb decorate cu linii, cruci sau triunghiuri, din scoici, copite de antilope, falange şi lăbuţe de iepure, vertebre de peşte găurite la bază pentru a fi atârnate la gât.

Spre sfârşitul Preistoriei, oamenii purtau rochii de lână, prinse în talie cu centuri, căzând până la genunchi, sau, în unele cazuri, o fustă, o manta ovală aruncată pe umeri, precum şi o bonetă cilindrică sau o tichie de lână, iar femeile o fustă formată din împletituri atârnând dintr-o bandă de ţesătură înfăşurată în jurul taliei sau o rochie lungă căzând până la glezne, un corsaj din lână mulat, cu mâneci care ajungeau până la coate, un fileu împletit sau o mică pălărioară de lână în chip de acoperământ de cap, numeroase bijuterii de bronz sau de aur.

În Egiptul antic, toate ţesăturile aveau culoare albă, albul având caracter sacru. Totuşi, pe eşarfe şi centuri apar culori vii, inclusiv auriul.

Pentru bărbaţi, îmbrăcămintea principală purtată de sclavi, uneori şi de aristocraţi (la vânătoare şi în lupte), era formată dintr-un şal îngust şi lung, din ţesătură de in. Această piesă se purta înfăşurată în jurul coapselor ca un fel de fustă scurtă, drapată sau plisată, uneori luând forma pantalonului; acest obiect vestimentar (senti) era fixat în talie de o centură, diferită ca material în funcţie de situaţia socială a celor care o purtau. Pentru sclavi, centura era din pânză, pe care era scris în hieroglife numele stăpânului, iar pentru aristocraţi era din piele cu plăci de metal emailat.

„Caracteristic pentru egipteni era faptul că aproape tot timpul aveau pieptul descoperit, chiar şi femeile, doar mai târziu se purta peste senti o tunică ce era considerată un veşmânt de lux. Tunica era confecţionată dintr-o ţesătură lejeră, semitransparentă, din in, denumită calasiris; aceasta se realiza îndoind ţesătura în două, fiind cusută doar pe margini, lăsându-se două deschizături pentru braţe şi o deschizătură (răscroită) pentru cap.”[4]

Costumul feminin era foarte simplu, mai ales pentru categoriile de jos, care purtau un senti din ţesătură dreaptă, de culoare albă ce se înfăşura pe trup până sub piept. Femeile mai purtau şi cămăşi de in, lungi până gleznă, strânse bine pe corp, susţinută doar pe umărul stâng prin bretele. Uneori, se mai purta deasupra o rochie, ambele fiind transparente; a purta haine transparente nu se considera a fi ceva indecent în societatea egipteană antică.

Femeile bogate purtau veşminte din ţesături reiate, colorate, brodate cu franjuri sau perle, iar în jurul taliei aveau încinse panglici multicolore. Purtau şi sariuri semi-transparente, ornate, care acopereau tot corpul.

Treptat, apar veşminte specifice funcţiilor şi profesiilor. O cămaşă lungă până la gleznă, fixată la subsuori era veşmântul vizirului; preoţii purtau o mantie peste senti, ajustată pe talie, peste care – pentru a distinge gradele ierarhice – purtau o blană de panteră şi coliere ajustate sau o eşarfă în diagonala pieptului.

În Roma antică, piesa principală a veşmântului era toga[5], devenită veşmântul oficial şi specific al romanilor. Aceasta era interzisă ţăranilor, muncitorilor simpli şi sclavilor. Îmbrăcămintea ave o importanţă deosebită în diferenţierea claselor sociale şi a rangurilor oficiale.

Bărbaţii purtau o tunică simplă, de obicei din ţesătură de lână albă, la început fără mâneci; mai târziu, se purta şi cu mâneci, lungi sau scurte. Tunica era strânsă în talie cu o centură, care era obligatorie pentru soldaţi. Lungimea acesteia oscila, fie până la jumătatea pulpei, fie până la genunchi.

Îmbrăcămintea femeilor nu diferea foarte mult de cea a bărbaţilor. Una din piesele mai obişnuite era cămaşa (tot un fel de tunică) din pânză de in sau din mătase. Deasupra, se purta stola, un fel de rochie care avea mânecile alungite, plisate sau brodate. Peste stola se purta o tunică mai scurtă din mătase, cu multe decoraţiuni. Ca veşmânt elegant se remarca o manta denumită palla. Din stofă plisată, prinsă pe umeri cu broşe şi de asemenea şi pelerina (mantaua) pallium, care putea fi aranjată prin drapare, pentru a se obţine un voal ce putea acoperi capul (indice al văduviei).

Bărbaţii geto-daci purtau o cămaşă din pânză groasă de cânepă, dreaptă, lungă până sub genunchi, strânsă la brâu cu o curea, despicată în părţile laterale. În afara acestei cămăşi simple, se mai purtau încă două variante de cămăşi cu o croială mai complexă, care avea un triunghi ornamentat pe piept.

Pantalonii erau de două feluri : cioareci şi iţari. Primii erau lungi şi cu creţuri, dintr-o stofă groasă de lână, iar ceilalţi erau din pânză, strânşi pe picior şi încreţiţi. Cămaşa era purtată peste pantaloni şi era strânsă în jurul taliei cu o curea, care se închidea cu o cataramă rectangulară, ovală sau rotundă.

Femeile geto-dace purtau rochii lungi, peste care îmbrăcau o mantie largă, drapată. Acestea mai purtau şi fotă, pe sub care aveau o fustă largă de pânză, cu ornamente la poală. Veşmintele geto-dacilor, indiferent de sex, erau colorate.

În epoca medievală, veşmântul popular avea ca element principal cămaşa cu mâneci lungi, coborând până la gambe, la femei şi până la genunchi, la bărbaţi. Deasupra cămăşii, femeia purta un văl care îi acoperea capul şi umerii sau o simplă scufie de pânză. Iarna, ea se apăra de frig cu ajutorul unei jachete de piele întoarsă de capră sau de miel, de iepure sau pisică. Mai purta şi un şorţ care cobora până la gambă. Bărbatul purtau, în afara cămăşii, o saie, iar mai târziu o pelerină scurtă cu capişon sau o manta cu mâneci.

Încă din Evul mediu, apare o schimbare notabilă : „căutând o nouă eleganţă, costumul masculin se va deosebi total de cel feminin”[6].

Pentru perioada medievală, un model îl reprezintă veşmântul francez. În secolul al XV-lea, bărbaţii purtau tunici scurte, marcate în talie cu un cordon, ciorapi-pantalon din stofă sau piele; în această perioadă apare vesta strânsă pe corp, încheiată cu mulţi nasturi. Femeile purtau rochii, de obicei două, strânse pe bust şi ornată cu pietre scumpe, cu decolteuri în diferite forme. Rochia de deasupra era amplă, cu falduri largi, cu trenă, garnisită cu blană, cu mâneci ample în culori vii, din ţesături frumos decorate.

În secolul al XVII-lea, piesa principală a veşmântului masculin este jacheta ajustată pe corp, lungă până la genunchi, cu deschizătura la spate. Aceasta are mâneci tubulare, manşete şi buzunare mari. Sub jachetă, se purta o vestă de brocart, îmbrăcată peste cămaşa cu guler bogat, din dantelă. Gulerul va fi înlocuit cu o eşarfă, care se va transforma în cravată. Ca deosebire de secolele trecute, rochiile femeilor au un decolteu mai mare, în formă ovală, mânecile se opresc la nivelul cotului, iar talia coboară mai jos de piept.

În secolul următor, ţesăturile hainelor devin mai fine, cu motive florale mai voluminoase, cu desene în numeroase linii. Jacheta bărbătească este bine pensată în talie, foarte evazată, închisă cu nasturi numai în talie. Sub jachetă, bărbaţii purtau o vestă strânsă pe corp, ambele fiind decorate cu broderie. Pantalonii erau scurţi până la genunchi şi strâmţi. Se începe purtarea pardesiului, de forma redingotei şi pălăria tricorn. Femeile aveau rochiile tot încorsetate, foarte strânse în talie; fusta devine extrem de amplă, susţinută de paneuri (ochelete din lemn, balene şi mai târziu din sârmă). În interior, femeile purtau veşminte mai comode, fără corset, rochii lungi în formă de clopot, având cute la spate ce porneau de la gât „rochia Watteau”.

Începând din secolul al XIX-lea, veşmintele englezeşti devin model de inspiraţie. Ţinuta vestimentară bărbătească era constituită din cămaşă cu cravată[7]. Se purta vesta clasică albă sau în alte culori, cu guler mic şi rever şi mâneci tubulare. Pantalonul era scurt până sub genunchi şi destul de larg. La aceste piese se mai adăuga pardesiul în formă de redingotă. Femeile purtau rochii largi şi comode, tăiate în talie, fără corset, cu un cordon.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, costumul bărbătesc devine mai sever, mai grav, fracul devine piesa cea mai răspândită. Se poartă vestă albă, cravată şi mănuşi. Cămaşa este albă, iar gulerul şi manşetele sunt scrobite. În afara fracului, devenit haină de gală, se poartă jacheta şi redingota. Pantalonii au formă de burlan şi nu se poartă călcaţi la dungă. Piesa semnificativă pentru femei a fost crinolina (fustă din ţesătură cu păr de cal) ce asigura o ţinută rigidă şi voluminoasă, devenind una dintre principalele distincţii sociale. Această fustă era susţinută de cercuri subţiri din oţel, legate între ele cu panglici. Lungimea circumferinţei la poale ajungea până la paisprezece metri.

Prima parte a secolului al XX-lea, perioadă cunoscută sub numele de „belle epoque”, aduce numeroase schimbări în vestimentaţie. Ca elemente de noutate pentru femei se remarcă taiorul, fusta pantalon; se abandonează corsetul. Fusta este, la început, fixă pe şold, apoi plisată, gen drapaj şi jos strâmtă, ca mai apoi să devină dublă : cea de dedesubt este lungă şi strâmtă, peste care se poartă a doua, scurtă şi amplă. Rochiile şi bluzele au decolteu, mâneci kimono. Apare rochia-sac, lungă până la pământ, cu decolteuri mari.

Anii ʼ20 se remarcă prim moda „garçon”, care cultivă spiritul tineresc, pentru femei : rochiile se scurtează, pieptul este atenuat, talia este deplasată pe şold; atenţia este atrasă de ciorapii de mătase lucioşi. În anii ʼ30, costumul feminin îşi recapătă feminitatea. Fustele se lungesc din nou, talia îşi regăseşte locul firesc; fusta, plisată, uşor prinsă cu un cordon în talie, cade drept, până la jumătatea gambei ziua şi până la glezne seara. Se poartă mantouri trei sferturi sau blănuri de lutru, de castor sau de astrahan.

Costumul masculin de după război, mereu sub influenţă britanică, continuă să fie de o mare clasicitate. Completurile sunt de folosinţă generală. Redingota nu se mai poartă. Vestonul se impune definitiv, petrecut sau drept, scurtat, asortat cu un pardesiu uşor prins în cordon. Se poartă cravata ziua şi papionul seara. Smochingul ia locul hainei. Pentru sport, la ţară sau pentru relaxare se adoptă un ansamblu sport. Gulerele false, rigide şi apretate dispar în favoarea gulerelor moi pe care le cunoaştem şi astăzi.

„Moda contemporană este marcată de triumful prêt-a-porter-ului; în ciuda unor reacţii, apariţia sa va fi una a unei mode democratizate, supusă la numeroase influenţe şi universală.”[8]

Costumul contemporan nu mai reprezintă ceea ce a reprezentat timp de secole, semnul apartenenţei la o clasă sau la un statut social. Emanciparea feminină ajunge la limită; femeile poartă, la scară extrem de mare, pantaloni. Piesele specifice costumului feminin – fuste, rochii, sutien – , ca şi ale costumului masculin – costum, cravată – sunt din ce în ce mai puţin purtate, doar la ocazii deosebite, sau în funcţie de meseria practicată.

În acelaşi timp, moda contemporană tinde să devină universală; urmând ca model Occidentul, particularităţile costumelor populare naţionale se estompează din ce în ce mai mult.

Costumul masculin nu se poate sustrage modernităţii : alături de ţinutele clasice, purtate din ce în ce mai rar, au apărut ţinute relaxante cu o mare varietate de articole noi, ca blue jeans, tricouri, maiouri, şorturi, bluzoane, pantaloni din bumbac sau catifea, salopete, sahariene, veste, fie de inspiraţie americană, fie venite dinspre lumea sportului sau dinspre stradă. O mai mare libertate domneşte în domeniul culorilor, în care întreaga paletă este permisă.

În ceea ce priveşte moda feminină, apare un curent „democratic”, o modă eliberată şi unisex; pantalonii se apropie de fuste,, scurtul rivalizează cu lungul, ţinuta de sport devine ţinută de oraş. Fustele se scurtează şi ating coapsele : apare minijupa.

Moda contemporană nu mai cunoaşte limite, oamenii se îmbracă fără a ţine cont de culori, forme, locaţia în care merg, ocupaţia fiecăruia în parte.

II. Încălţămintea

Mersul desculţ, ca Tarzan, a fost mereu practicat doar din pricina marii sărăcii şi de nevoie, „ţăranii visându-şi de fapt opinci de fier ca în basme”[9]. De la simpla talpă prinsă cu sfori sau curele (sandaua), sau de la opinca din piele groasă, pliată, încreţită şi legată cu nojiţe, şi până la cizme peste genunchi sau chiar la pantofii – ciorapi – pantaloni dintr-o bucată, croiţi din piele în Europa secolului al XV-lea, încălţămintea e evoluat odată cu stilurile şi modelele.

În Egiptul antic ,în Valea Nilului, erau suficienţi un fel de şlapi împletiţi din papură; în Grecia muntoasă, sandalele de piele erau bine legate de picior. Romanii şi-au înzestrat ostaşii, care mărşăluiau pe tot întinsul imperiului, cu sandale cu călcâiul acoperit, cu sandale – cizme, şnuruite până la genunchi, sau chiar cu bocanci.

Pentru înălţarea staturii s-a recurs deseori, de-a lungul timpului, la tălpi groase, ca nişte postamente, sau la tocuri înalte. În secolul al XX-lea s-a revenit de mai multe ori la platouri, cel mai „justificat” moment fiind prin anii ʼ70, când se purtau pantaloni evazaţi, care ascundeau aproape complet încălţămintea. Alăturat minijupei, platoul denatura proporţiile trupului.

Tocul, eternul atribut al eleganţei, nu a fost permis practic decât celor care nu erau obligaţi să meargă pe jos, ca ţăranii, ci se puteau deplasa călare sau în caleaşcă. Nu numai femeile au purtat tocuri, ci şi bărbaţii. În secolul al XVII-lea, olandezi, cei mai moderni europeni ai timpului, încălţau cizme cu toc înalt, care, pentru a nu se da peste cap, era fixat de pingea cu o a doua talpă; rezultatul era un fel de toc ortopedic perforat. În secolul al XVIII-lea, tocurile foarte înalte ale doamnelor erau plasate mai în faţă decât în zilele noastre, susţinând bolta piciorului, pentru ca, abia un secol sau două mai târziu, aceasta să fie sprijinită de arcuri metalice, iar tocul să se poată fixa mai la spate, sub călcâi.

În ultimul deceniu al secolului al XX-lea au reapărut pantofii bărbăteşti cu tocuri, „ca o consecinţă logică, firească, a evoluţiei imaginii masculine spre o mai mare libertate de expresie plastică”[10].

Forma pantofilor, în special a vârfului, a variat odată cu idealul de frumuseţe al fiecărei epoci. Botul rotunjit, comod, a fost lăţit ostentativ în unele perioade. Dimpotrivă, alungirea siluetei a fost realizată concomitent prin înălţarea şi ţuguierea pălăriei, ca şi prin ascuţirea botului pantofilor. În secolul al XV-lea, în moda de la Curtea burgundă, ciocul încălţărilor atingea 20-30 cm şi trebuia legat de gleznă pentru a permite mersul. În secolul al XX-lea, epoca celor mai rapide şi mai senzaţionale schimbări a imaginii umane, şi pantofii au fost supuşi prefacerilor. Croiţi din piele de şarpe, de bizon, de rechin, pantofii luxoşi au fost asortaţi cu poşeta, cu mănuşile şi cordonul.

Ciorapii au făcut parte când din lenjeria intimă, când din cea „la vedere”, într-o măsură asemănătoare cu cămaşa, ba expusă, ba ascunsă, lăsând doar manşetele să depăşească hainele de deasupra. Costumul a fost cel care a dictat lungimea şi grosimea ciorapului, în funcţie de cât rămânea descoperit piciorul. Secole la rând, în Europa, între ciorapii bărbăteşti şi cei feminini deosebirea era ca între „pe faţă şi pe dos”, oglindind aspectul public (la vedere) al picioarelor masculine şi pe cel ascuns, intim, al celor feminine, acoperite de fustă până la glezne.

Primul dres – din piele sau stofă – a fost cerut de scurtarea hainelor bărbăteşti în secolele XIV – XV, exprimând libertatea de mişcare a orăşenilor ieşiţi de sub jurisdicţia seniorilor feudali[11]. Între secolele al XV-lea şi al XVIII-lea, ciorapii albi sau roşii se mulau pe gambe, atrăgând atenţia asupra formei lor, devenită condiţie esenţială a frumuseţii masculine. Gambele imperfecte erau corectate prin adăugare de muşchi falşi, adevărate proteze din burete; de aceea erau preferate cizmele din piele fină. În tot acest timp, ciorapii feminini erau vizibili doar ca o indiscreţie, la glezne, prin ridicarea fustei şi a jupoanelor.

Ciorapii din bumbac sau din mătase erau legaţi cu panglici de corset. După abandonarea acestuia, în preajma primului război mondial, jartierele elastice ţineau ciorapii albi sau negri, brodaţi cu baghetă (o dungă laterală verticală, pe gleznă). În moda „garçon”, scurtarea fustei a lăsat la vedere ciorapii de culoarea pielii cu cusătură la spate, ca să se muleze pe pulpă. Ca urmare a incomodităţii port-jartierelor, a apărut dresul, cerut de minijupa anilor ʼ60. Eliberarea femeii pe plan social, politic şi cultural a avut, ca revers, expunerea progresivă a picioarelor.

III. Podoabele capului

Aşezarea părului, ca şi acoperirea capului au o importanţă deosebită în conturarea imaginii unei persoane. Acestea spun foarte multe despre poziţia socială, perioadă istorică şi localizare geografică.

Milenii de-a rândul, podoabele capului s-au conformat unui cos precis, acceptat şi respectat ele indicau locul fiecărui individ în sânul colectivităţii, rangul social neputând fi încălcat fără o pedeapsă imediată.

Pe lângă deosebirile de rang şi funcţie, pălăria a mai reflectat-o şi pe cea dintre sexe, cu atât mai remarcantă cu cât era mai drastică supremaţia masculină.

Femeile egiptene antice îşi purtau părul tuns sau lăsat lung, pieptănat sau împletit în numeroase cosiţe. Pe frunte aveau o panglică sau o diademă înnodată la spate, pe care era prinsă o cobră, o floare sau bijuterii. Înfrumuseţarea podoabei capilare era pentru el un adevărat cult. Deoarece părul natural nu satisfăcea imaginaţia ornamentală, s-a apelat la împodobirea capului cu peruci.

În Imperiul Roman, coafura femeilor era foarte simplă, părul fiind aranjat cu cărare pe mijlocul capului şi un coc pe ceafă. „Părul este inacceptabil în expresia corporală, subliniind pulsiunile animalice ale originii noastre. El se opune îmbrăcămintei, culturii vestimentare, care este atributul progresului şi al civilizaţiei.”[12]

În Evul Mediu se observă aceeaşi atenţie pentru detaliu în privinţa coafurilor al femei, decorate cu panglici, flori şi bijuterii; forma atinge culmea fanteziei, capul femeii devine suportul unor adevărate edificii, părul fiind înfoiat. De asemenea, femeile purtau pălării, scopul purtării lor fiind atât de estetică, dar şi de protecţie împotriva naturii. Bărbaţii de rând purtau pălării de fetru de formă ascuţită. Curtenii purtau, de obicei, o panglică, formând în jurul capului o diademă, părul era tuns ca la romani, iar nobilii aveau mustăţi.

În epoca modernă, bărbaţii încep să poarte pe cap pălării cilindrice (jobenul); în afara acestuia, purtau şi pălării cu calotă joasă şi pălăria de paie, denumită canotier. Femeile păstrează aceeaşi pălărie, mult mai diversificată şi mai decorată.

Odată cu moda „garçon”, femeile şi-au tuns părul scurt, după modelul bărbaţilor, pentru ca mai târziu, revenită feminitatea în prim plan, sunt întâlnite pălăriuţele lăsate pe un ochi, prinse cu ace sau elastice, care au devenit un simbol al fanteziei şi al cochetăriei. Comunismul a interzis pălăria, înlocuind-o cu basmaua şi şapca proletare, care au înrâurit la un moment dat şi în lumea apuseană. Odată cu încununarea democraţiei, pălăria nu mai cunoaşte îngrădiri de rang, vârstă, sex, naţionalitate.

IV. Accesoriile

Prin definiţie, accesoriile nu sunt esenţiale, indispensabile din punct de vedere funcţional, dar pot avea un rol însemnat în compoziţia imaginii. Cravata, pornind de la cea neagră sau albă, care se purta la începutul secolului al XX-lea, s-a împodobit cu toate modelele, în toate nuanţele posibile, cu mult înainte ca diversitatea de forme şi culori să invadeze imprimeurile cămăşilor bărbăteşti. Elemente de sine stătătoare, accesoriile punctează compoziţia imaginii ca nişte centre vizuale, atrăgând atenţia, unde este cazul. Astfel, ele se plasează în anumite zone ale trupului.

Mănuşile îmbracă o gamă largă de aspecte de la cele de blană cu un deget ale eschimoşilor (de schi) la cele străvezii din dantelă, câteodată şi lipsite de degete ale doamnelor din secolul al XIX-lea. „În secolul al XVII-lea, mănuşile muşchetarilor, purtate în toată Europa, completau costumul prin manşetele late, brodate cu flori colorate, mai ales în Anglia, cu fir de aur şi argint, şi bordisite cu dantele scumpe (ca şi manşetele ciorapilor, răsfrânte peste cizme). O dată cu scurtarea mânecilor în moda Empire, mănuşile feminine s-au lungit până peste cot şi au dăinuit astfel până la primul război mondial.”[13]

Manşonul din stofă sau blană, mult purtat din secolul al XVII-lea de bărbaţi şi femei, era o piesă cu dublă utilitate, căci conţinea şi o pungă pentru mărunţişuri.

Ţinute în mână sau suspendate, accesoriile mobile, ca evantaiul sau umbrela – ultima a venit din Asia, unde era un însemn al rangu­lui, căci era purtată de slujitori -, pot fi deplasate după cum e nevoie să fie dirijate privirile interlocutorilor. Cele mai încântătoare umbrele din bambus şi hârtie, imprimată sau pictată, sânt făcute de chinezi şi japonezi, rivalizând prin fineţea desenului şi delicateţea culorilor cu evantaiele sau paravanele.

Asortate costumelor masculine, umbrelele de ploaie au fost multă vreme obligatoriu negre, înalte cât un baston; ele fac şi azi parte din recuzita obli­gatorie a unui gentleman englez, împreună cu pălăria melon.

Geanta plină cu obiecte mărunte a îndepli­nit mereu şi funcţia distinctivă socială (ţăranii au coş sau traistă, târgoveţii au saci sau sacoşe, funcţionarii – servietă, diplo­maţii – servieta-diplomat încuiată cu cifru. gospodinele au punga sau plasa, elevii au ghiozdanul etc.)

Ca accente, bijuteriile se grupează mai ales în jurul capului, pe braţe, mai rar la picioare. Elegantele Greciei Antice, femei cu forme destul de masive, purtau cercei mici, atârnaţi cu lănţişoare, care se distinge au numai de la mică distanţă. Dimpotrivă, doamnele romane din vremea imperiului etalau bijuterii mari, cu efect de scenă. Brăţările au darul de a aduce în prim­-plan mâinile – cu care deseori « vorbim», gesticulând, ca toţi latinii, facilitând comu­nicarea. Brăţările puse pe braţe, deasupra cotului, sânt vizibile doar în ţările cu climă caldă. La fel, brăţările de la picioare. În perioada interbelică – prima din istoria Eu­ropei în care femeile şi-au expus picioarele la plajă, pe terenurile de sport, dar şi în ciorapi de mătase – era la modă un lănţişor pe glezne. El reapare din când în când, cu sau fără pandantiv. Şi inelul face oficiul de a muta atenţia privitorilor de la anatomie la bijuterie. Piercingul a fost moda anilor ’90, de per­forare cu ineluşe nu numai a urechilor, ci şi a nasului, buzelor, bărbiei, umerilor, buri­cului, sânilor etc.

Concluzii

Imaginea unui individ este în strânsă legătură cu fenomenul de modă. Haina constituie, prin excelenţă, factorul de identificare individuală şi socială, în toate societăţile şi în toate culturile. Haina permite, în general, identificarea sexului, a vârstei, a funcţiei profesionale şi a rangului social. Afişarea statutului social, a celui ierarhic, prin vestimentaţie, rămâne ambivalentă.

Accesoriile vestimentare sunt cele mai importante obiecte ale modei, în afară de hainele propriu-zise. Cureaua, fularul, cravata, batista ieşită din buzunarul de la piept, bijuteriile agrementează îmbrăcămintea, o decorează, îi înnoiesc alura. Reînnoirea accesoriilor se substituie parţial celei a hainelor, permiţând bărbatului şi femeii să-şi schimbe înfăţişarea, să arate că se află în pas cu moda, păstrându-şi, în acelaşi timp, îmbrăcămintea pentru o perioadă mai îndelungată.

Dacă ritmul de evoluţie a formelor de încălţăminte nu se asociază neapărat cu frecvenţa modificării hainelor, nu e mai puţin adevărat că pantofii şi moda au fost strâns legate între ele de-a lungul tuturor epocilor şi în toate culturile.

Machiajul, coafura, pieptănătura, elemente care dau expresie corpului, dar mai ales chipului, în special celui feminin, constituie un contrapunct personal pentru variaţiile sociale ale modei vestimentare.

Prin costum se înţelege nu doar vestimentaţia, ci şi încălţămintea, accesoriile, podoabele care întregesc imaginea individului. Funcţia costumului nu este numai aceea de a îl îmbrăca pe om, ci şi de a semnifica, adică de a se constitui într-un simbol al puterii, al autorităţii sau al contestaţiei, într-un semn de diferenţiere între clase, naţiuni, iar în perioada contemporană, chiar între indivizi.

Costumul semnifică mereu, dar ceea ce semnifică s-a schimbat în decursul anilor : el nu mai semnifică, sau semnifică din ce în ce mai puţin o clasă sau un statut social. Democratizarea societăţii, egalizarea nivelului de trai, internaţionalizarea culturilor au determinat o omogenizare a costumelor. Omogen nu înseamnă neapărat uniform : în paralel cu pierderea semnificaţiei sale sociale, costumul devine expresia cea mai bună a individualismului.

Pe măsură ce vechile structuri slăbesc, individul se afirmă ca o entitate în jurul căreia se structurează societatea şi moda.

autor: Olteanu Marina Daniela

Bibliografie


[1] Adina Nanu, Arta pe om, Look-ul și ințetesul semnelor vestimentare, Ed. Compania, Bucureşti, 2001, p. 12.

[2] Dominique Waquet, Marion Laporte, Moda, Ed. Corint, Bucureşti, 2003, p. 54.

[3] Nicolae Valentin Vartan, Imaginea de sine, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 27.

[4] Constantin Oros, Pagini din istoria costumului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p. 79.

[5] Toga, veşmânt reprezentativ al romanilor, era realizată dintr-o bucată de stofă de lână groasă, tăiată în formă de elipsă, al cărei diametru putea ajunge până la şase metri.

[6] François – Marie Grau, Istoria costumului, Ed. Meridiane, Bucureşti, 2002, p. 28.

[7] Cravata era, pe atunci, mai lată şi se învârtea de două-trei ori în jurul gâtului..

[8] François-Marie Grau, op.cit., p. 93.

[9] Adina Nanu, op.cit., p. 161.

[10] Ibidem, p. 165.

[11] femeile îşi vor dobândi acest drept abia în secolul al XX-lea.

[12] Nicolae Valentin Vartan, op.cit., p. 27.

[13] Adina Nanu, op.cit., p. 169.

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign