E-Antropolog

Blestemul mioritic de a-l ucide pe cel mai bun

08 noiembrie 2011 Eantropolog Editorial

În istoria noastră realitatea materială a fost mai puternică decât realitatea spirituală. Totul este de suprafață iar profunzimile invocate prin lozinci și discursuri nu sunt deloc adânci. Există o invidie aproape organică față de cel care are datorită hărniciei, muncii perseverente, inteligenței, voinței. Fiecare este preocupat mai mult de cum să omoare capra vecinului decât să-și rezolve neajunsurile în care trăiește. Bârfa de toate zilele, de la sat la mahala, de la intrarea blocurilor la terasa de cartier, are ca unică preocupare „binele” vecinilor, ridiculizarea celuilalt și punerea lui mai întotdeauna într-o situație de inferioritate față ede bârfitor. Femei și bărbați deopotrivă, tineri și bătrâni, de la oameni obișnuiți la licențiați și intelectuali „de casă mare”, formatori de opinie și lideri de găști cu profil cultural. Intelectualul de clasă politică este mai preocupat să-și stingă anxietatea într-o polemică inegală cu sponsorul. Cazul Andrei Pleșu este tipic. După ce s-a aflat în serviciul recompensat al sponsorului, intelectualul nostru, care mai întotdeauna se întâmplă să se considere filozof, construiește de la distanță atacuri liniștite, candide și ușor camuflat-pamfletare. Nu este un războinic, nu își periclitează confortul cu pericolul marginalizării sau al excluderii. Joaca asta de-a „dizidența” a fost și în timpul lui Nicolae Ceaușescu. Marginalizați la domiciliu cu tot confortul și posturi călduțe, remunerate onorabil. Nu au ajuns nici în Bărăgan și nici la strung. Și de aici vine din blestemul mioritic de a-l ucide pe cel mai bun. Pentru că tiranul, de la Ceaușescu la Băsescu, se folosește de intelectuali cu slăbiciuni, nebăgați în seamă în Occident, apoi obedienți, șantajabili și mai întotdeauna moșteniți din vechiul UTC sau PCR, eșalonul cultural, haremul cu prostituate licențiate.În mijlocul acestei faune nocive supraviețuiesc uneori și suflete care izbândesc singure și adesea cu greu.

Cât de veche este povestea? Cât adevăr ascunde blestemul mioritic? Voievozii noștri se pândeau unii pe alții pentru a-și fura unul altuia marele premiu: puterea. Dar un mare premiu primit prin interpuși străini. Dar această interpunere din afară nu a însemnat salvări de la moarte,  de la marginalizare și nici anihilarea taberelor adverse. Am avut domnitori care au avut puterea în numai o parte de țară sau au fost stăpâni absoluți câteva luni pe an sau într-o o singură domnie fragmentată de intervențiile taberelor adverse. Apoi această fragmentare de energii s-a mutat în viața politică, ca prelungiri anatomice ale confruntărilor partidelor boierești din evul mediu.

În blestemul mioritic, lichelele, proştii, nepricepuţii, şarlatanii, baronii locali etc, sunt integraţi de Ştefan Zeletin într-o imaginară “ţară a măgarilor” unde “măgarii nu iartă niciodată unuia dintr-ai lor faptul de a se fi ridicat deasupra mediei”. “Metafizica dosului” constă în simplul fapt al “durerii în cot”   – a oficialului aflat în serviciul public sau a mitocanului îmbogăţit ilicit – faţă de o diplomă universitară sau de un muncitor onest care-şi cunoaşte meseria. Suntem în regres. Din plutocraţia «măgarilor» ne-am prăbuşit în oligarhia «omului care este». «Omul care este» majoritar azi nu poate fi foarte diferit de “măgarul” de ieri. Vorba lui Cezar Petrescu: “nimic nu e nou… totul a mai fost. Numai faţa oamenilor e mai vulgară şi plăcerile lor mai lacome.” Accesoriile de epatare juvenilă sau diversificat, extinzându-se spre vârste onorabile.

În consecință, nu trebuie să mire că „lupta pentru putere în Valahia ia forme hidoase”. La periferia Europei unde Orientul strănută prea des peste chipurile noastre, „cutumele satrapice şi despotice sunt mai tari decât principiile constituţionale şi administrative”. Astfel că totdeauna „capetele cultivate anapoda şi sufletele de neo-iobagi din puturoşenia meleagurilor noastre” au suspinat „după despoţi luminaţi, după egalitarism rău înţeles şi după biciul vătafului”. Aceasta probabil şi din cauza faptului că „există multă ereditate tarată în Valahia: tâlhari, aventurieri-fantaşti, psihopaţi religioşi al unui imperiu antic în decădere, ca acela roman, psihopaţi sectanţi ai unui Imperiu în creştere, cel rus”.

Dintre toţi cei care supravieţuiesc pe meleaguri valahe, „românii sunt cei mai laşi, având tradiţii iobage, şi dintre români, regăţenii şi, mai ales ţiganii”. Din „învăţămintele cantemireşti” reţinute de Pandrea, în Moldo-Valahia, răzeşii şi moşnenii au fost „singurele categorii umane care nu erau supuse unor şocuri psihice derivate din continua obedienţă politico-socială şi spaime intermitente”. Liderii societăţii, domnitorii, prelaţii şi boierii, cunoşteau „o înjosire morală fără de asemănare”.

          În secolul valah care tocmai s-a încheiat, Partidul heghemonic a spart naţiunea „în grupe de proletari heghemoni care conduc pe ţărani, pe micii burghezi şi pe intelectuali. Când privesc pe proletarii autohtoni, îmi vine să râd. Nu sunt nici măcar proletari adevăraţi. Sunt un fel de tinichigii, fiindcă nu lucrează, în majoritatea lor, în oţel, ci în tinichea. Iar oţelarii sunt idiotizaţi de munca grea fizică şi de trăscău, vinars sau adio, mamă. Au bicepşi pe braţe, pi picere şi pe creier”. Dar iată că aceşti „broscoi metafizici, fariseici” care au predicat „o doctrină de satrapie asiatică în beneficiul unor tinichigii nemernici” au gâtuit totul: ţărănimea şi păturile sociale mijlocii. A lăsa pe mâna plebei care „nu are niciodată dreptate”, destinul ţării tale unde destinul te-a lăsat prin hazard, viitorul societăţii în care supravieţuişti şi în ultimul rînd, paşii pe care vrei să-i realizezi în scurta şi imprevizibila ta viaţă valahă, este o sinucidere anticipată şi traumatizantă.

          Marea plebe care decide se structurează în interiorul ei precum o societate: avem o plebe „cu titluri, aşa-zişii inculţi cu diplomă”; avem o plebe conformistă” adică „terna plebe guvernamentală” şi apoi, marea masă, „fiara dezlănţuită” de iobagi, şerbi şi robi, „cu instincte nezăgăzuite”.

Autoritatea statului modern vine tot din blestemul mioritic și anume continuă să fie pentru cetăţean “stăpânul de odinioară. Aşa vrea stăpânirea, aşa face. Ca poporul românesc să se opună la ceea ce vrea stăpânirea, trebuie să fie la mijloc o teamă mai mare decât aceea pe care o insuflă stăpânirea; trebuie să fie teama de străin. …cum este poporul fără încredere aşa şi autoritatea publică. Neştiindu-se bazată pe voinţa cetăţenilor, ea oscilează după împrejurări. Aci este blândă, când poporul păstrează ordinea, aci face să se simtă pumnul când iese din ordine”. Pentru cei mai buni rămâne șansa evadării din acest penitenciar istoric. Evadarea în Europa. Submediocrii sunt obedienții lichelelor politice și culturale și sclavii tiranilor. Toți aceștia constituie un lanț trofic care nu mai poate fi înlăturat decât prin modificarea radicală a peisajului care frizează extincția.

adrian majuru

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign