E-Antropolog

Cu zâmbetul pe buze în istorie

23 noiembrie 2011 Adrian Majuru Editorial

România a avut mereu o istorie complicată, iar scurtele peroiade de linişte şi  prosperitate durau cât să ne tragem suflul între numeroasele runde ale unui meci milenar cu istoria: supravieţuirea.

Cu sute de ani în urmă, “ieşirea din istorie” era o binefacere accesibilă numai celor privilegiaţi de soartă. Până tărziu, în timpurile moderne, majoritatea românilor au trăit cu mult dincolo de frontierele bucuriei lipsite de griji.

Pentru întreaga noastră istorie, veche şi premodernă, gesturile bucuriei se consumau fie la un popas între drumuri fie într-un răgaz al bâlciurilor și iarmaroacelor. Pentru curiozitatea mulțimilor se desfășurau la mari sărbători religioase, alaiuri domnești, îndeosbi pentru a-l petrece pe domnul țării de la Mitropolie la Curtea Domnească.

lansarea cartii: vineri, 25 noiembrie, Gaudeamus - standul editurii Adevarul, orele 16.00

Cea dintîi schimbare a fost determinată de evenimentele oficiale precum intrarea lui Alexandru Ioan Cuza la Cameră şi sosirea la Bucureşti a domnitorului Carol I. De atunci, în fiecare an a existat festivitatea naţională a unei sărbători. Pentru început aceea de 9 mai. Au urmat 1 mai, 30 decembrie, 23 august etc.

Pentru generaţiile urbane care au apărut după 1850 primele decupaje ale tihnei şi relaxării sunt construite în mijlocul familiei lărgite până la cele mai îndepărtate neamuri.

Timpul urban destinat distracţiei înseamnă valorizarea tuturor posibililor parteneri de ludic şi dialog iar acest model a fost introdus şi de sus in jos, prin viaţa cotidiană adoptată de familia domnitoare după 1860.

Eticheta, rigurozitatea evenimentului oficial au oferit alte valenţe ludicului, coborând în toate palierele sociale urbane, consumatoare ale acestui tip de afişare; altfel un joc de societate cu reguli foarte stricte, de vestimentaţie şi comportament.

Distracţia ecvestră a devenit accesibilă după deschiderea primelor manéjuri în marile oraşe, după 1870. Echitaţia însemna o adevărată şcoală de viaţă care modela comportamente şi valoriza noi preocupări.

Pentru liberii-profesionişti, latura superioară a clasei de mijloc dispărută astăzi, ludicul, distracţia, bucuriile, se ascundeau cu toatele în cel mai potritvit refugiu: moşia sau ferma. Nu era doar o casă de vacanţă ci mai ales un spaţiu al traiului sezonier, pentru câteva luni pe an.

Marea majoritate a românilor a rămas ancorată în bucuria consumată patriarhal, o lume restrânsă de cele mai multe ori la familiei și casei. Specifică ruralului, această formă de socializare restrânsă la mahala a devenit majoritară după 1950, odată cu explozia demografică a cartierelor muncitoreşti.

Masa şi accesoriile ei obişnuite, care au modelat coduri vestimentare şi comportamentale, devine un mod de distracție opţională după 1920, sau nu mai reprezintă punctul de plecare în organizarea unei întâlniri sau a unui eveniment. Totuşi bucuria de a fi alături de ceilalţi s-a conservat, cel puţin până la cartelarea alimentelor din anii puterii populare.

Oraşul înseamnă şi plimbare iar oamenii discutând pe stradă cu atitudini destinse şi chipuri care zâmbesc, atenţi cu detaliul vestimentar, reprezintă semnele unei societăţi echilibrate.

Simplitatea şi naturaleţea bucuriei de a fi alături de celalălt, de până la începutul anilor 1940, au plonjat în bucuria de “a fi” alături de partid, în anii 1950. Simţul umorului mai fisura uneori ierarhia defilărilor.

Balul, cu toate accesoriile lui mondene şi de bucurii mărunte legate atât de pregătirea lui cât şi de poveştile care îi urmau, cunoaşte metamorfoze variate după 1930: de la ceaiul dansant al mijlocului de secol XX  la discoteca de mai târziu.

Se petrec şi schimbări de atitudine ale spaţiului public faţă de intimitatea dansului: spaţiul deschis de altă dată va lăsa loc cluburilor mai degrabă nocturne.
Astăzi, dorinţa de a fi mai aproape, de a reduce la nimic armele seducţiei, de a trece rapid prin toate formele de  atracţie, au determinat schimbări de atitudine şi mai ales de opţiuni, faţă de tipul de consum al distracţiei publice. Vestimentația se restrânge pentru a atrage și convinge mai ușor iar gesturile devin mai curajoase față de partener, înlocuind uneori cuvintele.

Locuitorii oraşelor româneşti au descoperit vilegiatura şi excursia montană după 1918 şi a devenit o modalitate foarte populară de consum al timpului liber,  în anii puterii populare

Vacanţa la mare este şi ea o cucerire interbelică dar a devenit accesibilă oamenilor obişnuiţi după 1950 mai ales prin politica sindicatelor și a organizațiilor de tineret.

Automobilismul este un alt prilej de distracţie atât pentru călătorii cât şi pentru cele dintîi întreceri sportive, care apar la noi după primul război mondial.

Interbelicul este sinonim aproape cu distracţii noi pe care oraşele noastre se obişnuiesc să le vadă şi chiar să le organizeze: patinajul pe lacurile naturale, golful pe terenuri special amenajate iar pentru cei care pot pleca la mari distanţe de zidurile cetăţii, devine foarte căutată o nobilă ocupaţie: vânătoarea.

Apoi tenisul de câmp, ciclismul, ştrandul, sunt şi ele distracţii ale interbelicului. Începând cu anii 1930 sunt amenajate cele mai numeroase terenuri de sport dar și primele ştranduri în zona lacurilor, Herăstrău, Floreasca, Tei, Băneasa şi Griviţa , incluse după 1935 în Parcul Naţional Regele Carol al II-lea.

Jocurile de societate i-a cucerit pe locuitorii oraşelor. Pentru finalul secolului al XIX-lea foarte populare erau jocurile de cărţi pentru ca,  începând cu anii 1940, mult mai populare să ajungă şahul şi tablele, aproape singurele distracţii populare acceptate de comunişti.

Bâlciul, iarmarocul, Târgul de Moşi a fost întotdeauna un prilej de distracţie dar şi de neaşteptate curiozităţi. Serbările câmpeneşti prilejuite de sărbători religioase coboară mult în istorie. “Datul în dulap” a supravieţuit timpurilor trasformându-se în carusel atunci când electricitatea a pătruns în mijlocul distracţiei.

Distracţia organizată de profesionişti se separă treptat de bâlci şi iarmaroc. Circul va câştiga definitiv teren în faţa senzaţionalului de moment abia în anii puterii populare.

Nu suntem foarte diferiţi de alţii. Nici mai serioşi, nici ieşiţi din comun. Inventăm, poate mai multe momente de bucurie măruntă, nimicuri dulci ale unei vieţi într-o ţară complicată.

Dacă bucuria era cândva mai prezentă, poate mai expusă vederii și cu variații pe măsura dorințelor, astăzi apare și gestul anonim al ludicului colorând trotuarele și calcanele caselor, ca un posibil îndemn: nu vă pierdeţi simţul umorului!

adrian majuru

Mergi pe prima pagina
E-antropolog © 2017 . Designed by: Livedesign